vineri, 7 august 2009

alexandru dragomir

Recenzie
ALEXANDRU DRAGOMIR, Crase banalităţi metafizice,
Prelegeri reconstituite de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Partenie, Prefaţă de Gabriel Liiceanu, Postfaţă de Andrei Pleşu, Ed. Humanitas 2004, 260 p.


Un destin intelectual cutremurător, dar exemplar pentru ratările nesfîrşite ale culturii române este cel al lui Alexandru Dragomir, cunoscut pînă acum doar prin folclorul circulînd în lumea intelectuală. Născut în 1916, cu licenţe în filozofie şi drept la Bucureşti, pleacă la Freiburg pentru a-şi da doctoratul cu Heidegger. Face parte din cei cîţiva români care au urmat cursurile filosofului german. Nu rămîne însă aici decît doi ani pentru că, în 1943, înainte de a apuca să-şi dea doctoratul, este rechemat în ţară, mobilizat şi trimis pe front. De aici biografia sa „se închide”. Devine un „filosof ascuns”, ocupă funcţii cît mai umile pentru a face uitat în ochii autorităţilor faptul că este „cel care a studiat cu Heidegger”. Destinul (trebuie să repetăm acest cuvînt) celui care ar fi putut fi un mare filosof român face ca perioada de care ar fi trebuit să fie cel mai mîndru să se transforme într-o cruce. A fost, sudor, merceolog, funcţionar, corector, redactor, economist. Cine să fi ştiut că şeful de birou la serviciul Aprovizionare de la Hidrocentrala „V.I.Lenin” de la Bicaz este cufundat în Platon şi Hegel? O viaţă de om (a murit în 2002) petrecută în subterană. Este aceasta o şansă, sau un blestem? – ne putem întreba. Culturaliceşte – cum ar fi privit Noica – este, desigur, o ratare. În ordinea gîndului dus pînă la capăt este, vorba lui Liiceanu „un naufragiu ratat”. Este cinic sau este doar adevărat să spui că „Sănduc” a filosofat pur şi simplu?
După despărţirea simbolică de Noica, prin Jurnalul de la Păltiniş, filosoful „îi predă” pe discipolii săi lui Alexandru Dragomir pentru nişte „seminarii” private la care vor participa, între 1985 şi 2000, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Sorin Vieru, Thomas Kleininger, mai tîrziu Horia Roman Patapievici şi Cătălin Partenie. Biografia lui Dragomir, ca şi atmosfera şi povestea acestor întîlniri, sunt detaliate de editor în prefaţă. Acest prim volum dintr-o serie în care vor fi reproduse caietele păstrate de la acest gînditor care n-a publicat toată viaţa lui decît un singur text cuprinde textele acestor prelegeri, aşa cum s-au păstrat ele în notiţe sau, de la o vreme, în înregistrări pe casete. Unele dintre aceste prelegeri s-au pierdut, a rămas doar fiorul amintirii lor (ni se spune despre una avînd ca temă firul de praf), altele pot fi completate cu notele păstrate în caietele lui Dragomir. Sigur că lectura acestor prelegeri probabil că păstrează foarte puţin din magia acelei atmosfere indicibile a filosofării în direct. Dar ea restituie un model de vieţuire-gîndire foarte rar pe meleagurile noastre. Pe de altă parte, editarea unor asemenea texte pune din punctul de vedere al rigorii filologice (mai ales ţinînd seama de atenţia la gîndul celuilalt pe care ni se spune că o acorda Dragomir în hermeneutica textelor) probleme extrem de dificile. Pe care Gabriel Liiceanu legatarul, înţelegem, al caietelor le-a abordat într-un mod foarte discutabil. Ni se spune astfel că unele texte au fost completate de editor, care nu-şi ia însă nici măcar elementara măsură de prevedere de a tipări fragmentele întregitoare care nu-i aparţin lui Dragomir cu alt corp de literă. Nefiind vorba de o ediţie critică, acest minim gest editorial ar fi fost suficient pentru deferenţa profesională datorată subiectului.
Trecînd peste această obiecţie, lectura este fascinantă, avem de-a face cu siguranţă de una dintre puţinele cărţi de filozofie care-şi merită numele din cultura noastră. Este năucitor de pildă să vezi titlul primului text: „O interpretare platoniciană la O scrisoare pierdută” şi apoi să urmăreşti demonstraţia fascinantă. Textul va intra cu siguranţă printre referinţele obligatorii în bibliografia atît de vastă legată de piesa caragialiană. Impresionant este şi textul despre întrebare şi răspuns, o adevărată lecţie de filozofie. Despre filozofie. Nu se pot „povesti”, fireşte, în 4000 de semne arcanele prelegerilor lui Alexandru Dragomir. Într-o epocă în care mai ales tineretul intelectual pare a se fi rătăcit, rămas într-un no man’s land complet lipsit de repere, biografia dar şi „opera” (ce fad sună acest cuvînt în acest caz!) lui Alexandru Dragomir pot fi cu certitudine propuse ca jaloane. Lucru pe care cu siguranţă filosoful l-ar fi refuzat cu oroare. Sunt însă liniştit, observ că, deşi a apărut de ceva vreme, cartea nu a atras atenţia recenzenţilor aşa cum ar fi meritat, ca unul dintre evenimentele culturale majore ale anului 2004 şi a rămas acoperită de zgura unor scandaluri care la noi ţin loc de viaţă culturală. Iar gînditorul Dragomir notează în Carnetele sale în 1993: „În fond, eu fac o teză de doctorat la Dumnezeu”.