MUNTELE
Dialogul meu cu muntele... De o viață îl știu, îl simt, îl caut din ochi acolo, la nord, ca un zid de apărare dinspre Rău, dinspre barbari. Imagine banală, dar cît se poate de aplicată realității. De mai bine de 50 de ani îl privesc în fiecare dimineață. Pentru el, dar și pentru speciala lui relație cu lumina. Zilele senine ale fiecărui anotimp îl arată mereu altfel, de la petele de alb ale iernii, proiectate pe cerul albastru și care îl apropie neverosimil chiar pentru ochii mei obosiți de acum, pînă la Crucea de pe Caraiman, vizibilă numai în zilele foarte senine și cu aerul purificat de o ploaie, cum a fost cea de azi, chiar și de aici, de la mai bine de 50 de km. Nu mă imaginez trăind în alt spațiu, unul de cîmpie nesfîrșită sau, de pildă, cu muntele situat la sud. Mi s-ar părea o lume anormală. M-ar isteriza marea sau stepa nesfîrșită. Ordinea lumii este pentru mine astfel construită, spațiul astfel ordonat, cu zidul acesta spre Miază Noapte (miezul, dar și amiaza nopții). Zid care își face simțită eficiența chiar și în vremurile noastre de bezmeticeală meteorologică. Foarte rare sunt aici grindina, ploile și vijeliile excesive, vînturile pustiitoare, excesele de orice fel ale vremii. Toate își descarcă energiile distructive ceva mai la nord sau mai la est, norii alunecă pe trasee misterioase undeva în dreapta sau în stînga. De altfel, o scurtă privire aruncată spre nord este cel mai bun buletin meteorologic, după cum sunt acoperiți sau nu de nori, după culoarea acestora, după transparența aerului, experiența te ajută să prevezi cum va fi ziua.
Mă simt sigur în acest spațiu. Probabil că majoritatea oamenilor au o astfel de relație specială cu spațiul lor natal, și cei de la malul mării, și cei de pe fluviu, din stepă sau din vîrful muntelui. Nu e nimic surprizător în asta. Spațiu matrice, cum l-a definit Blaga. Probabil că fiecare dintre noi (nu cei născuți la oraș) are, pe lîngă mama naturală, pe mama Geea, Născătoarea. Ținem la ea ca la o mamă a tuturor mamelor. Unii își taie cordonul ombilical cu acest spațiu, (adică nu îl mai păstrează nici măcar în memoria afectivă). Alții tînjesc după el prin toate rătăcirile vieții, fără să conștientizeze măcar asta. Sigur, îmi place să mă duc „la munte” (mult mai mult ca „la mare”, dar asta este altă poveste). Dar nu despre asta este vorba aici. Ci despre muntele - distanță, uneori o simplă linie zimțată, ca în desenele copiilor sau într-o gravură japoneză. Este un munte abstract, o imagine, dar nu o închipuire. Mai degrabă o întru-chipare. O de-realizare, redusă la Semnificație. Și semnificația este aceea de pace, de liniște, de siguranță. Nu aproape ca să devină apăsător, limitator de orizont, de aici de la mine muntele este însuși orizontul. Aflat la distanța rezonabilă, armonică pentru a da un spațiu ideal de manifestare visului, libertății. Indice al luminii și al purității, desenul acesta este engrama mea sufletească. Proximitatea aceasta aflată la o justă distanță este asemenea vizibilității invizibile a divinului. Îl știi acolo, chiar dacă nu îl vezi prin nori, este non-reprezentabil și prezent totdeodată. Nu m-am întrebat niciodată ce este dincolo de zidul muntelui, ce alt tărîm se deschide. Sigur e Altul.
vineri, 3 septembrie 2010
ICOANA
Icoana
Un fel de poem dedicat lui Gil
Icoana este un punct. Din care coboară lumea sau spre care se ridică pe golgotă lumea. Dinspre icoană venim , spre icoană tînjim. Icoana este un Chip. Adică o poveste pe care ne-o spune lumea de sus, dar şi felul în care noi înşine ne povestim – spovedim lumii care nu are nevoie de urechi ca să ne audă. Numai prin icoană există comunicarea cuminecare. Noi o vedem, de fapt ea ne vede. Noi o privim, ea ne luminează. Icoana este colorată, căci are infinitatea de posibilităţi ale realităţii. Aşa ne poate aduce aminte de frumuseţea în diversitatea inepuizabilă a lumii. Icoana este concretă, pentru că ne arată Chipul. Dar este şi abstractă, pentru că acest chip nu este dintre noi, nu poate fi fotografiat. Invizibilul devenit vizibil, s-a spus, dar cîţi percep bunătatea acestei kenoze? Icoana nu este estetică, ci etică, este bunătatea întrupată. Icoana plînge. Cine a putut vreodată şterge lacrima unei icoane? Nu te poţi decît prăbuşi în genunchi în faţa acestei lacrimi. Care anulează timpul. Pentru că ea plînge nu numai amintirea şi prezentul Patimilor, ci şi viitorul pătimirii noastre. Lacrima icoanei ne mai botează odată, ne întăreşte. Icoana spune Totul, de la prunc la coborîrea în mormînt şi la Înviere. Icoana este o hartă a celui mai complicat traseu din univers. Care leagă spaţiul cu timpul şi cu veşnicia. Icoana nu are figuri de stil: nu e simbol, metaforă, alegorie. Ea pur şi simplu Arată. „Ochi aveţi şi nu veţi vedea...”. Este tocmai ceea ce nu au înţeles iconoclaştii. Care sufereau şi suferă (căci mai sunt legiune şi astăzi) de o stranie orbire. Ei nu văd, cum s-ar părea, doar lemnul şi vopselele, ei „văd” o abstracţiune. Sunt, de fapt, împotriva întrupării. Adică a iubirii. N-au înţeles mesajul evanghelic: atît de mult te iubesc încît, iată, vin la tine. Îţi bat la uşă. Orice zugrăveală de biserică despre asta este: despre Cel Care a Venit. Şi, cînd Mirele este în mijlocul nuntaşilor, cată să ne bucurăm. De aceea cea mai întristată dintre icoane este despre bucurie. Iconoclaştii sunt oameni neguroşi, închistaţi, blocaţi în nevroză, incapabili de a se bucura. Eu sunt dintre cei ce văd idei...proclama un scriitor român. În istorie cei care au provocat marile dezastre sunt tocmai cei care au văzut idei. Adică abstracţiuni. „Rasă”, „clasă socială”, „egalitate”, „fericire”, „om nou” etc. Fantasme. Icoana este aici. Evanghelia pentru analfabeţi, s-a spus iarăşi. Perfect adevărat. Vorbind într-un limbaj care nu are nevoie de traducători, nici de explicaţii complicate. O maică cu pruncul este o maică cu pruncul. O crucificare, o crucificare. Scara lui Iacov este viaţa fiecăruia şamd. Icoana nu are orizontală, cu ea nu te poţi rătăci. Urci sau cobori, dar nu te pierzi. Ea este expresia supremă a Verticalei. Icoana nu are „punct de vedere”. Tabloul religios (de pe la Renaştere încoace) are perspectivă, în ambele sensuri ale cuvîntului. Icoana nu are alt autor decît Duhul, zugravul nu este autor. Închinare. Te închini la icoană. Adică te înclini, devii plan înclinat pe care să alunece încet duhul din înalt spre lumea noastră, iar scripetele ceresc să ne poată ridica la mîntuire. Săruţi icoana. Adică ştergi sărutul lui Iuda. Dar, pînă la urmă, în faţa icoanei lucrul cel mai important pe care îl ai de făcut este să devii transparent, la fel ca ea. Icoana priveşte prin tine....
Un fel de poem dedicat lui Gil
Icoana este un punct. Din care coboară lumea sau spre care se ridică pe golgotă lumea. Dinspre icoană venim , spre icoană tînjim. Icoana este un Chip. Adică o poveste pe care ne-o spune lumea de sus, dar şi felul în care noi înşine ne povestim – spovedim lumii care nu are nevoie de urechi ca să ne audă. Numai prin icoană există comunicarea cuminecare. Noi o vedem, de fapt ea ne vede. Noi o privim, ea ne luminează. Icoana este colorată, căci are infinitatea de posibilităţi ale realităţii. Aşa ne poate aduce aminte de frumuseţea în diversitatea inepuizabilă a lumii. Icoana este concretă, pentru că ne arată Chipul. Dar este şi abstractă, pentru că acest chip nu este dintre noi, nu poate fi fotografiat. Invizibilul devenit vizibil, s-a spus, dar cîţi percep bunătatea acestei kenoze? Icoana nu este estetică, ci etică, este bunătatea întrupată. Icoana plînge. Cine a putut vreodată şterge lacrima unei icoane? Nu te poţi decît prăbuşi în genunchi în faţa acestei lacrimi. Care anulează timpul. Pentru că ea plînge nu numai amintirea şi prezentul Patimilor, ci şi viitorul pătimirii noastre. Lacrima icoanei ne mai botează odată, ne întăreşte. Icoana spune Totul, de la prunc la coborîrea în mormînt şi la Înviere. Icoana este o hartă a celui mai complicat traseu din univers. Care leagă spaţiul cu timpul şi cu veşnicia. Icoana nu are figuri de stil: nu e simbol, metaforă, alegorie. Ea pur şi simplu Arată. „Ochi aveţi şi nu veţi vedea...”. Este tocmai ceea ce nu au înţeles iconoclaştii. Care sufereau şi suferă (căci mai sunt legiune şi astăzi) de o stranie orbire. Ei nu văd, cum s-ar părea, doar lemnul şi vopselele, ei „văd” o abstracţiune. Sunt, de fapt, împotriva întrupării. Adică a iubirii. N-au înţeles mesajul evanghelic: atît de mult te iubesc încît, iată, vin la tine. Îţi bat la uşă. Orice zugrăveală de biserică despre asta este: despre Cel Care a Venit. Şi, cînd Mirele este în mijlocul nuntaşilor, cată să ne bucurăm. De aceea cea mai întristată dintre icoane este despre bucurie. Iconoclaştii sunt oameni neguroşi, închistaţi, blocaţi în nevroză, incapabili de a se bucura. Eu sunt dintre cei ce văd idei...proclama un scriitor român. În istorie cei care au provocat marile dezastre sunt tocmai cei care au văzut idei. Adică abstracţiuni. „Rasă”, „clasă socială”, „egalitate”, „fericire”, „om nou” etc. Fantasme. Icoana este aici. Evanghelia pentru analfabeţi, s-a spus iarăşi. Perfect adevărat. Vorbind într-un limbaj care nu are nevoie de traducători, nici de explicaţii complicate. O maică cu pruncul este o maică cu pruncul. O crucificare, o crucificare. Scara lui Iacov este viaţa fiecăruia şamd. Icoana nu are orizontală, cu ea nu te poţi rătăci. Urci sau cobori, dar nu te pierzi. Ea este expresia supremă a Verticalei. Icoana nu are „punct de vedere”. Tabloul religios (de pe la Renaştere încoace) are perspectivă, în ambele sensuri ale cuvîntului. Icoana nu are alt autor decît Duhul, zugravul nu este autor. Închinare. Te închini la icoană. Adică te înclini, devii plan înclinat pe care să alunece încet duhul din înalt spre lumea noastră, iar scripetele ceresc să ne poată ridica la mîntuire. Săruţi icoana. Adică ştergi sărutul lui Iuda. Dar, pînă la urmă, în faţa icoanei lucrul cel mai important pe care îl ai de făcut este să devii transparent, la fel ca ea. Icoana priveşte prin tine....
femeia
PARADISUL CU REPETIŢIE
Greu să scrii un volum de poezii pe un motiv unic, fără să cazi în monotonie şi previzibilitate a imaginilor! Şi mai greu atunci cînd acest motiv este acuplarea! Mă grăbesc să spun, fără să fie nimic licenţios. În anul 2008, poetul Aurel Udeanu scotea la Editura Brumar volumul Femeia din creierul fiecăruia. În 2010 îşi continuă explorarea/exploatarea temei erotice prin volumul apărut la Editura Limes, cu un titlu uşor bizar din punct de vedere gramatical, dar justificat ca idee Edenul din Doamna. Dipticul ar trebui citit împreună pentru a surprinde sensul actului său poetic. Cititorul neprevenit va fi şocat dintru început de frusteţea unui vocabular poetic al sexualităţii dezinhibate, erosul nu are în aparenţă decît aspectul fizic, refuzîndu-şi perifrazele, eufemismele de orice fel. Trebuie subliniat dintru început că Aurel Udeanu nu vrea prin asta să fie „la modă” apelînd la un vocabular şi la un inventar de imagini care şochează pudibonderia. Este vorba de o opţiune perfect articulată ideatic şi poetic. Surprinzător este şi să găseşti un volum de poezii prefaţat de un mare prozator: Radu Aldulescu. Întîlnirea este totuşi neîntîmplătoare, cîtă vreme poezia de faţă are un temeinic acces la mit. Nu în sensul romantic al unui oarecare palmares tradiţional de simboluri, ci în sensul construirii unei naraţiuni lirice integrative. Vreau să spun că există o naraţiune fundamentală care subîntinde tot acest corpus de poezii. O „căutare”, o „rătăcire” o „gestă” în căutarea Femeii, care însă nu se arată decît ca un gol. Mi-a atras atenţia chiar un anume „medievalism”, neintenţionat poate, prezent încă din titlu, dar infuzat în toată ţesătura poemelor. O postură „trubadurească”, de cavaler aducînd omagii Doamnei, ca poartă spre Paradis. Pierdere a paradisului prin Doamna, păstrare a paradisului în Doamna, regăsire a paradisului în Doamna. Avem de-a face apoi cu imagini canonice gen moartea cu coasa, pomii înfloriţi, mantia de tristeţe, păsările cîntătoare etc. Şi, tot ca în gravurile şi gîndirile medievale, contopindu-se sexual cu femeia, poetul se contopeşte cu scheletul. Căci numai prin moarte Edenul poate fi re-cîştigat. Şi cu asta am numit fondul tragic al acestei poezii deloc jubilatorii, lipsită de orgasm, tristă, şi adevărata ei miză, tragicul subînţeles în milenara confruntare eros-thanatos. Nimic paseist însă, dimpotrivă, în acest volum femeia apare exclusiv ca receptacul al energiei fecundatoare a bărbatului, poartă spre Paradis, dar numai un obiect. Nu are, paradoxal, prezenţă, nu este descrisă, excesul de anatomie o diafanizează precum la romantici angelismul feminităţii. Este o atitudine macho, în care femeia apare simultan ca fiind cauza pierderii paradisului, posibilitatea nostalgiei după el, dar şi un substitut al său oferit platonician de către eros.
„să rămîi doar în nuditatea ta/în care te ascunzi”. Aperenţa, dez-văluirea, ascunde, spre disperarea (stare permanentă în textele acestea) poetului care rupe hainele, carnea, sufletul femeii, pentru a ajunge într-un dincolo care nu există. Cine vede în aceste versuri doar nuditatea femeii expusă agresiv şi sexualitatea nesăţioasă, trece pe lîngă sensul poemelor. Tocmai pentru că nu acordă atenţie acestei dialectici a arătării şi ascunderii: cu cît se arată mai provocator şi se dăruie, cu atît sexul femeii (paradisul) se ascunde. Se ascunde în moarte. Poetul are ceva păgîn în privire (veneră şi nu madonă), tocmai prin consecvenţa cu care vede sub carnea strălucitor seducătoare scheletul. „văd ceea ce cred”, „nu plînge huma de pe tine/scoateţi-o înainte”. Dar şi „ce rămîne din mine după ce înţeleg?”. Ne plimbăm parcă prin visul unui puber acneic, bîntuit de fantasme ale denudării feminine şi de acuplări cu repetiţie. Şi totuşi, nu este aşa. Poetul este un trubadur à l’invers (retorica poeziei însăşi este, cu semn schimbat, trubadurescă) pentru care tocmai accesibilitatea, tangibilitatea donnei angelice o sanctifică, şi nu depărtarea, ascunderea după zidurile cetăţii inexpugnabile. Imagini ale morţii: „huma mea va face toată noaptea dragoste /cu huma ta”, „datorită angoasei mele în sfârşit/că într-o zi trupul tău va fi devorat de/către viermi/trupul tău într-o zi/va fi devorat/de către viermi”, „iubind-o cu patimă/tu împiedicai iarba să crească/în glia corpului ei”, „nu încă nu-ţi scoate ţesuturile/nu-ţi da jos de pe tine cartilajele spongioasele/glandele secreţiile limfa/avem timp destul (suntem eterni!)/şi ce mi-ai mai spune după/ce ţi le vei fi scos?”, „Să ne imaginăm că ne-am întors înapoi în mamă/şi ascultăm/încet încet cum putrezim”. Alături de imagini ale diafanităţii: „fii tu iarba mea/în care să trec să mă calce desculţi/îndrăgostiţii în zori/crezînd prezumţioşi/că există”, „înfăşurat în tristeţea mea de atunci/haotizez prin lume cu mîini reci tremurînde/lipesc în fiecare cireş uscat/flori albe de hîrtie îngenunchez/dinaintea lui aştept să se trezească la viaţă/din creierul meu tu să te aduni să descinzi/în această cameră blondă cu picioare lungi/şi siliconată”, „m-a încredinţat apoi unui cireş înflorit/care m-a legat de gît cu un lanţ de argint/şi m-a purtat cu el peste tot/umilindu-mă în faţa/ciocîrliilor mierlelor/privighetorilor”, „nu eşti decît un copil/pornit cu plasa după fluturi”. Şi imagini ale „liturghiei simţurilor”: „tu eşti ogorul meu inestimabil/cu buze cu sîni cu coapse cu fese/pe care eu îl ar harnic ziua-ntreagă/iar seara mă-ntorc acasă istovit/pe umeri galonat cu stele...”, „cînd vanitoasă tu mă primeşti/în templul tău de carne/pentru a semnifica astfel şi tu/ceva în acest univers/în care sensul a murit/de mult”, „după ce adorm toate ceasurile în sfîrşit/bărbaţii îşi suflecă mînecile scuipă cu sete în palme/şi se apucă să sape o groapă/fiecare în cîte o femeie/despre care cre4de că nimeni înaintea lui/nu a mai săpat-o şi n-o va mai săpa/în ea/vreodată....”. Dansul aceasta în trei paşi prinde tot spaţiul acestei poezii.
Poezie a „metafizicii sexului”, a scufundării în sex ca în moarte şi în moarte ca într-un sex. Feministele care ar citi acest volum cu oroare, în măsura în care femeia apare exclusiv ca obiect al plăcerii transfiguratoare întru mîntuire a bărbatului, ar întreprinde o lectură ideologică foarte părtinitoare a acestui tip de poezie. Degeaba am veni cu teorii despre sacralizarea profanului, despre paradoxala asceză prin luxură etc, astea sunt chestii „intelectuale”, ideea este cea a unei panici (în dublul sens al cuvîntului: priapicul zeu printre nimfe, dar şi spaima de moarte) pe care poetul o ilustrează în fiecare text, volumul fiind foarte unitar din acest punct de vedere. Fireşte totul este iluzie, vălul Mayei (desnuda) acoperă/descoperă totul. Iar totul este în creierul poetului (vezi primul său volum). Figura retorică principală este cea a insistenţei. Dezbrăcarea repetitivă vrea să ducă prin insistenţă la dezbrăcarea de trup, la salvarea din realitate. „şi cred că te înduri să mă primeşti/în templul tău de carne/pentru a mă ascunde mie de moarte”. Sunt poeme memorabile prin sugestia stagnării timpului să ne minţim pe noi că timpul nu trece iubito sau furnicile numite oameni s-au culcat. „dăruindu-mi-te pe tine mie toată/cine va fi însă mai nefericit/în veşnicie:/eu nemaiavînd ce-mi dori/sau el nemaiavînd/cui dărui?”. Sentimentul central al acestei poezii este acela că fiziologicul e tragic, nici măcar transfigurat (transfigurabil) el nu ne duce dincolo de moarte ci numai în moarte. Abuzul anatomic duce în inefabil, fornicaţia este forma evidentă a prezenţei irepresibile a morţii. Bărbatul îşi sapă groapa în femeie, este o poezie de crini în erecţie, iar universul în expansiune există doar în pîntecul femeii. Tonul aduce în unele secvenţe de adresare directă cu o păgînă Cîntare a Cîntărilor a vremurilor post-divine în care trăim. Femeia este deţinătoarea Edenului din care a fost alungat bărbatul şi pe care acesta încearcă în zadar să îl recupereze. „orice bărbat făcînd dragoste cu o femeie/nu este decît un copil/pornit cu plasa după fluturi”.
Din grija de a nu pierde acest joc dintre real şi simbolic, autorul numeşte uneori prea direct, căzînd în abstracţie, ieşind din mitologia pe care singur şi-a construit-o: „ea stă la celălalt capăt al firului/cu coasa pe umăr oftează....”, „încerc să fac din tine /o alternativă la dumnezeul/existent/dar nu palpabil”, „cum îţi dau primele frunze/abstracte”. Obţine însă efecte splendide atîta vreme cît rămîne în spaţiul erosului disperat. Sigur, ar fi un exerciţiu de psihanaliză relativ facilă să inventariezi puzderia de figuri ale penetrării, aparenţa de don-juanism cantitativ care nu îşi poate împlini visul saltului în calitativ din carnavalul erotic. Iată poemul din lipsă de repere şi axe, unul dintre cele mai explicite ale acestei obsesii a penetrării continue. Observ aici o mişcare ciudată în aceste poeme: în vreme ce bărbatul este obsedat de centrul femeie, femeia este disipare, dizolvare în universul pe care-l erotizează: „cînd hiperlucidă/realizând că nimic în acest univers nu contează/ea dă de-a ’zvârlita cu nurii ei în dreapta şi-n stânga/şi-i risipeşte aristocratică fără nici un discernămînt/pentru a deveni astfel/ea însăşi”. Dar exerciţiul psihanalitic mi se pare van, într-atât se arată, sar în ochi prin numire directă simbolurile. Un palat are ea acolo sub burtă este una dintre cele mai coerente descrieri ale acestei nevoi de fixare. Poetul este un fel de „chiriaş grăbit” al fiecărei experienţe erotice, schimbînd mereu decorul care, vai, se dovedeşte mereu acelaşi pînă la urmă. Iar exerciţiul retoric este căutarea, pentru că nicăieri nu găseşte un acasă. De aici sentimentul fundamental: disperarea, provocarea singurătăţii. „Dumnezeu se revelează în femeie sau se ascunde?”. Iată o întrebare tranşantă. Care dezvăluie miza adevărată a spaţiului liric atît de îngust în care se mişcă autorul. Să mai observ că este o poezie foarte „recitabilă”, ceea ce nu înseamnă un simplu auxiliar, ci informează despre structurile de adîncime ale unei retorici a adresării directe.
„orice bărbat făcînd dragoste cu o femeie/nu este decît un copil//pornit cu plasa/după fdluturi.//aleargă copilul din fiecare bărbat/pe cîmpia inocenţei lui de mult uitată/să prindă fluturii care nu pot fi prinşi în femeie/pentru că el îşi doreşte atât de mult/să-i prindă”. Am citat de fiecare dată şi titlul care este, de fapt, primul vers, fără să mai marchez acest lucru. Şi am ţinut să închei cu această imagine a inocenţei pierdute pentru a sublinia încă odată că nu avem de-a face cu o poezie a licenţiosului, ci cu un ecorşeu al unui eros care epuizează prin faptul că nu poate fi niciodată epuizat. Poazia monocordă a lui Aurel Udeanu este una dintre cele mai coerente şi mai puternice din abundenta producţie lirică recentă.
Greu să scrii un volum de poezii pe un motiv unic, fără să cazi în monotonie şi previzibilitate a imaginilor! Şi mai greu atunci cînd acest motiv este acuplarea! Mă grăbesc să spun, fără să fie nimic licenţios. În anul 2008, poetul Aurel Udeanu scotea la Editura Brumar volumul Femeia din creierul fiecăruia. În 2010 îşi continuă explorarea/exploatarea temei erotice prin volumul apărut la Editura Limes, cu un titlu uşor bizar din punct de vedere gramatical, dar justificat ca idee Edenul din Doamna. Dipticul ar trebui citit împreună pentru a surprinde sensul actului său poetic. Cititorul neprevenit va fi şocat dintru început de frusteţea unui vocabular poetic al sexualităţii dezinhibate, erosul nu are în aparenţă decît aspectul fizic, refuzîndu-şi perifrazele, eufemismele de orice fel. Trebuie subliniat dintru început că Aurel Udeanu nu vrea prin asta să fie „la modă” apelînd la un vocabular şi la un inventar de imagini care şochează pudibonderia. Este vorba de o opţiune perfect articulată ideatic şi poetic. Surprinzător este şi să găseşti un volum de poezii prefaţat de un mare prozator: Radu Aldulescu. Întîlnirea este totuşi neîntîmplătoare, cîtă vreme poezia de faţă are un temeinic acces la mit. Nu în sensul romantic al unui oarecare palmares tradiţional de simboluri, ci în sensul construirii unei naraţiuni lirice integrative. Vreau să spun că există o naraţiune fundamentală care subîntinde tot acest corpus de poezii. O „căutare”, o „rătăcire” o „gestă” în căutarea Femeii, care însă nu se arată decît ca un gol. Mi-a atras atenţia chiar un anume „medievalism”, neintenţionat poate, prezent încă din titlu, dar infuzat în toată ţesătura poemelor. O postură „trubadurească”, de cavaler aducînd omagii Doamnei, ca poartă spre Paradis. Pierdere a paradisului prin Doamna, păstrare a paradisului în Doamna, regăsire a paradisului în Doamna. Avem de-a face apoi cu imagini canonice gen moartea cu coasa, pomii înfloriţi, mantia de tristeţe, păsările cîntătoare etc. Şi, tot ca în gravurile şi gîndirile medievale, contopindu-se sexual cu femeia, poetul se contopeşte cu scheletul. Căci numai prin moarte Edenul poate fi re-cîştigat. Şi cu asta am numit fondul tragic al acestei poezii deloc jubilatorii, lipsită de orgasm, tristă, şi adevărata ei miză, tragicul subînţeles în milenara confruntare eros-thanatos. Nimic paseist însă, dimpotrivă, în acest volum femeia apare exclusiv ca receptacul al energiei fecundatoare a bărbatului, poartă spre Paradis, dar numai un obiect. Nu are, paradoxal, prezenţă, nu este descrisă, excesul de anatomie o diafanizează precum la romantici angelismul feminităţii. Este o atitudine macho, în care femeia apare simultan ca fiind cauza pierderii paradisului, posibilitatea nostalgiei după el, dar şi un substitut al său oferit platonician de către eros.
„să rămîi doar în nuditatea ta/în care te ascunzi”. Aperenţa, dez-văluirea, ascunde, spre disperarea (stare permanentă în textele acestea) poetului care rupe hainele, carnea, sufletul femeii, pentru a ajunge într-un dincolo care nu există. Cine vede în aceste versuri doar nuditatea femeii expusă agresiv şi sexualitatea nesăţioasă, trece pe lîngă sensul poemelor. Tocmai pentru că nu acordă atenţie acestei dialectici a arătării şi ascunderii: cu cît se arată mai provocator şi se dăruie, cu atît sexul femeii (paradisul) se ascunde. Se ascunde în moarte. Poetul are ceva păgîn în privire (veneră şi nu madonă), tocmai prin consecvenţa cu care vede sub carnea strălucitor seducătoare scheletul. „văd ceea ce cred”, „nu plînge huma de pe tine/scoateţi-o înainte”. Dar şi „ce rămîne din mine după ce înţeleg?”. Ne plimbăm parcă prin visul unui puber acneic, bîntuit de fantasme ale denudării feminine şi de acuplări cu repetiţie. Şi totuşi, nu este aşa. Poetul este un trubadur à l’invers (retorica poeziei însăşi este, cu semn schimbat, trubadurescă) pentru care tocmai accesibilitatea, tangibilitatea donnei angelice o sanctifică, şi nu depărtarea, ascunderea după zidurile cetăţii inexpugnabile. Imagini ale morţii: „huma mea va face toată noaptea dragoste /cu huma ta”, „datorită angoasei mele în sfârşit/că într-o zi trupul tău va fi devorat de/către viermi/trupul tău într-o zi/va fi devorat/de către viermi”, „iubind-o cu patimă/tu împiedicai iarba să crească/în glia corpului ei”, „nu încă nu-ţi scoate ţesuturile/nu-ţi da jos de pe tine cartilajele spongioasele/glandele secreţiile limfa/avem timp destul (suntem eterni!)/şi ce mi-ai mai spune după/ce ţi le vei fi scos?”, „Să ne imaginăm că ne-am întors înapoi în mamă/şi ascultăm/încet încet cum putrezim”. Alături de imagini ale diafanităţii: „fii tu iarba mea/în care să trec să mă calce desculţi/îndrăgostiţii în zori/crezînd prezumţioşi/că există”, „înfăşurat în tristeţea mea de atunci/haotizez prin lume cu mîini reci tremurînde/lipesc în fiecare cireş uscat/flori albe de hîrtie îngenunchez/dinaintea lui aştept să se trezească la viaţă/din creierul meu tu să te aduni să descinzi/în această cameră blondă cu picioare lungi/şi siliconată”, „m-a încredinţat apoi unui cireş înflorit/care m-a legat de gît cu un lanţ de argint/şi m-a purtat cu el peste tot/umilindu-mă în faţa/ciocîrliilor mierlelor/privighetorilor”, „nu eşti decît un copil/pornit cu plasa după fluturi”. Şi imagini ale „liturghiei simţurilor”: „tu eşti ogorul meu inestimabil/cu buze cu sîni cu coapse cu fese/pe care eu îl ar harnic ziua-ntreagă/iar seara mă-ntorc acasă istovit/pe umeri galonat cu stele...”, „cînd vanitoasă tu mă primeşti/în templul tău de carne/pentru a semnifica astfel şi tu/ceva în acest univers/în care sensul a murit/de mult”, „după ce adorm toate ceasurile în sfîrşit/bărbaţii îşi suflecă mînecile scuipă cu sete în palme/şi se apucă să sape o groapă/fiecare în cîte o femeie/despre care cre4de că nimeni înaintea lui/nu a mai săpat-o şi n-o va mai săpa/în ea/vreodată....”. Dansul aceasta în trei paşi prinde tot spaţiul acestei poezii.
Poezie a „metafizicii sexului”, a scufundării în sex ca în moarte şi în moarte ca într-un sex. Feministele care ar citi acest volum cu oroare, în măsura în care femeia apare exclusiv ca obiect al plăcerii transfiguratoare întru mîntuire a bărbatului, ar întreprinde o lectură ideologică foarte părtinitoare a acestui tip de poezie. Degeaba am veni cu teorii despre sacralizarea profanului, despre paradoxala asceză prin luxură etc, astea sunt chestii „intelectuale”, ideea este cea a unei panici (în dublul sens al cuvîntului: priapicul zeu printre nimfe, dar şi spaima de moarte) pe care poetul o ilustrează în fiecare text, volumul fiind foarte unitar din acest punct de vedere. Fireşte totul este iluzie, vălul Mayei (desnuda) acoperă/descoperă totul. Iar totul este în creierul poetului (vezi primul său volum). Figura retorică principală este cea a insistenţei. Dezbrăcarea repetitivă vrea să ducă prin insistenţă la dezbrăcarea de trup, la salvarea din realitate. „şi cred că te înduri să mă primeşti/în templul tău de carne/pentru a mă ascunde mie de moarte”. Sunt poeme memorabile prin sugestia stagnării timpului să ne minţim pe noi că timpul nu trece iubito sau furnicile numite oameni s-au culcat. „dăruindu-mi-te pe tine mie toată/cine va fi însă mai nefericit/în veşnicie:/eu nemaiavînd ce-mi dori/sau el nemaiavînd/cui dărui?”. Sentimentul central al acestei poezii este acela că fiziologicul e tragic, nici măcar transfigurat (transfigurabil) el nu ne duce dincolo de moarte ci numai în moarte. Abuzul anatomic duce în inefabil, fornicaţia este forma evidentă a prezenţei irepresibile a morţii. Bărbatul îşi sapă groapa în femeie, este o poezie de crini în erecţie, iar universul în expansiune există doar în pîntecul femeii. Tonul aduce în unele secvenţe de adresare directă cu o păgînă Cîntare a Cîntărilor a vremurilor post-divine în care trăim. Femeia este deţinătoarea Edenului din care a fost alungat bărbatul şi pe care acesta încearcă în zadar să îl recupereze. „orice bărbat făcînd dragoste cu o femeie/nu este decît un copil/pornit cu plasa după fluturi”.
Din grija de a nu pierde acest joc dintre real şi simbolic, autorul numeşte uneori prea direct, căzînd în abstracţie, ieşind din mitologia pe care singur şi-a construit-o: „ea stă la celălalt capăt al firului/cu coasa pe umăr oftează....”, „încerc să fac din tine /o alternativă la dumnezeul/existent/dar nu palpabil”, „cum îţi dau primele frunze/abstracte”. Obţine însă efecte splendide atîta vreme cît rămîne în spaţiul erosului disperat. Sigur, ar fi un exerciţiu de psihanaliză relativ facilă să inventariezi puzderia de figuri ale penetrării, aparenţa de don-juanism cantitativ care nu îşi poate împlini visul saltului în calitativ din carnavalul erotic. Iată poemul din lipsă de repere şi axe, unul dintre cele mai explicite ale acestei obsesii a penetrării continue. Observ aici o mişcare ciudată în aceste poeme: în vreme ce bărbatul este obsedat de centrul femeie, femeia este disipare, dizolvare în universul pe care-l erotizează: „cînd hiperlucidă/realizând că nimic în acest univers nu contează/ea dă de-a ’zvârlita cu nurii ei în dreapta şi-n stânga/şi-i risipeşte aristocratică fără nici un discernămînt/pentru a deveni astfel/ea însăşi”. Dar exerciţiul psihanalitic mi se pare van, într-atât se arată, sar în ochi prin numire directă simbolurile. Un palat are ea acolo sub burtă este una dintre cele mai coerente descrieri ale acestei nevoi de fixare. Poetul este un fel de „chiriaş grăbit” al fiecărei experienţe erotice, schimbînd mereu decorul care, vai, se dovedeşte mereu acelaşi pînă la urmă. Iar exerciţiul retoric este căutarea, pentru că nicăieri nu găseşte un acasă. De aici sentimentul fundamental: disperarea, provocarea singurătăţii. „Dumnezeu se revelează în femeie sau se ascunde?”. Iată o întrebare tranşantă. Care dezvăluie miza adevărată a spaţiului liric atît de îngust în care se mişcă autorul. Să mai observ că este o poezie foarte „recitabilă”, ceea ce nu înseamnă un simplu auxiliar, ci informează despre structurile de adîncime ale unei retorici a adresării directe.
„orice bărbat făcînd dragoste cu o femeie/nu este decît un copil//pornit cu plasa/după fdluturi.//aleargă copilul din fiecare bărbat/pe cîmpia inocenţei lui de mult uitată/să prindă fluturii care nu pot fi prinşi în femeie/pentru că el îşi doreşte atât de mult/să-i prindă”. Am citat de fiecare dată şi titlul care este, de fapt, primul vers, fără să mai marchez acest lucru. Şi am ţinut să închei cu această imagine a inocenţei pierdute pentru a sublinia încă odată că nu avem de-a face cu o poezie a licenţiosului, ci cu un ecorşeu al unui eros care epuizează prin faptul că nu poate fi niciodată epuizat. Poazia monocordă a lui Aurel Udeanu este una dintre cele mai coerente şi mai puternice din abundenta producţie lirică recentă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)