sâmbătă, 22 iunie 2013

DIMINEŢILE ŞEHEREZADEI

DIMINEŢILE  ŞEHEREZADEI


            În zori, Şeherezada tace. Odată cu primul semn că noaptea a obosit şi ziua e pe aproape. Dincolo de uşă, călăul şomer adoarme fără speranţă, sprijinit în bardă. Fecioarele cetăţii, care au înflorit peste noapte, se pregătesc să-şi împrăştie floarea şi aromele. Sultanul a plecat deja la război. Ea se trezeşte totdeauna singură, într-un labirint de încăperi faţă de care nu există Afară. Şeherezada este un personaj eminamente nocturn. Legat de flacără şi de misterul din jurul ei. Şi în Hanu Ancuţei, la fel, poveştile se încheie la al treilea cîntat al cocoşilor. Povestind, Şeherezada inversează sensul morţii şi al vieţii. Sau descoperă sensul lor cel adevărat, inaparent. Ca să trăiască, bobul trebuie să moară. Ca să trăiască, povestitorul se zideşte în poveste. Distrugînd „realitatea” (cuvînt mincinos  ambiguu) prin instituirea poveştii ca adevărată realitate trans-temporală, transformă claritatea diurnului în nemărginirea epică a nopţii. Cînd tace Şeherezada, se nasc muritorii.
            Povestea se zideşte diurn şi se povesteşte nocturn. Fapta se mută în cuvînt la adăpostul misterului care o îmbogăţeşte. Claritatea nu poate fi povestită. Nu ştim ce face Şeherezada în timpul zilei. Sigur nu bovarizează. Şeherezada este exact antiteza Doamnei Bovary. Tocmai pentru că nu fantazează, ci povesteşte. Nu stă melancolizînd la fereastră în aşteptarea Alesului. Ci construieşte (verb recurent, obligatoriu de asociat poveştii, prin care totul se întemeiază, vine la lumină în vederea Temeiului) aşa cum se cuvine, înţelepţeşte, sub ameninţarea Sfîrşitului diurn. Cum spune Jean Claude Carrière, Narcis nu povesteşte. Povestea presupune un soi de generozitate seminală care face lumea să rodească. Şeherezada este un fel de Cioran feminin, à rebours, vorbind torenţial cu luciditatea Călău în eternă aşteptare răbdătoare la uşă. Bovarysmul este blocajul imaginarului în simplă închipuire, specific modernismului burghez. Şeherezada este în centrul unui ritual sacru în care totul capătă această învestire, de la simpla vorbă la eros. Văzut de modernitate ca un scop, în sine, poate chiar Scopul, Fericirea majusculate, (termen mi-e teamă lipsă de-a lungul nopţilor povestite de fiica vizirului) erosul este aici un simplu mijloc, una dintre căile de accedere, exprimare a sacrului. De aceea sunt greu de găsit ediţii necenzurate ale Nopţilor. Acestea sunt poveşti deloc pentru copii. Ele nu presupun inocenţa ba, dimpotrivă, rafinamentul crepuscular. Duşmanul Madamei Bovary este plictisul modern (rutina, repetiţia, monotonia), favoritul ei Noul, construit imaginar după modele psihologice şi sociologice (de)formatoare. Aici seamănă cu un Don Quijote feminin. Duşmanul Şeherezadei este mult mai redutabil: Timpul. Fiind metafizic, nu i se poate răspunde decît cu o armă pe măsură, construind o strategie a amînării şi o pluralitate de universuri echivalente şi interşanjabile. Sunt cele două elemente fundamentale ale Epicului. Exact prin asta se poate traduce el teoretic: „amînare controlată” a deznodămîntului şi acceptarea unei realităţi ontologic multiple. Ca orice „om tradiţional”, Şeherezada nu are psihologie, are mituri în structura genetică. Structură indestructibilă în fragilitatea ei pur feminină. Povestind, ea nu numai că îşi salvează viaţa la modul simplist biologic, îşi salvează un trecut imemorial, vieţile, al căror capăt este. Şeherezada nu este decît un „homer” anonim sub numele căruia se adună toate poveştile veacului acestuia. Şi, în felul acesta, timpul capătă altă structură, altă consistenţă. Ceea ce numim didactic „rama” poveştii nu este altceva decît concentrarea energetică a unei infinităţi de poveşti.
            Dimineaţa, Şeherezada tace. Deocamdată pericolul a trecut, poate coborî garda. De fapt, povestea este totdeauna despre moarte. Viaţa nu este, în fond, decît o amînare mereu provizorie a morţii. Iar povestea o metodă infailibilă şi eficientă a acestei celebrări a provizoriului. Povestea ei este despre moarte, dragoste, mister. Cînd tace, Şeherezada nu dispare, ci se pregăteşte. E ca luna, ştim că e undeva „pe partea cealaltă a lumii” chiar şi cînd soarele e la amiază. Ea se refugiază pe timpul zilei într-un intermundiu pe care un mare specialist în spiritualitatea de care ţine Şeherezada îl numeşte imaginal. Mi se pare că teoria literară ar avea foarte mult de cîştigat dacă s-ar apropia de un asemenea  concept. Din păcate, teoria literară este numai despre literatură. Adică despre insuficient. Imaginalul nu este imaginaţie bezmetică, obsedată de nou, este un teritoriu intermediar unde imaginile au existenţă ontologic reală. Imaginile din acest intermundus nu sunt născociri, au o motivaţie significativă perfectă. Şeherezada nu fabulează, ci mută existenţa mai aproape de îngeri.  De aici lipsa ei de încrîncenare, nu scoate stiletul să-l ucidă în somn pe imprudentul ucigaş de fecioare. Dimpotrivă, îi furnizează Marele Tratat de Nemurire care este Povestea.
            Se crede că, povestind, Şeherezada îşi salvează viaţa, prelungind un provizorat la urma urmei insuportabil. În realitate, ea salvează viaţa sultanului, proiectînd-o într-un orizont nebănuit de el pînă atunci. Animal de pradă, ea vede numai noaptea. „În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă”. Să percepem Ziua ca timp al tăcerii. De fapt, cuvîntul cheie din fraza care încheie poveştile este „sfioasă”. Aidoma bufniţei la lumină sau albatrosului pe corabia marinarilor beţi, Şeherezada la lumina zilei este discretă, vulnerabilă, „sfioasă”. Noaptea este îndrăzneaţă, conduce. Povestirea este a stăpînului, a demiurgului. Povestind, eşti în condiţia celui care făureşte, prelucrează o materie care, în sine, este neutră valoric. „Viaţa mea e un roman” nu e numai o formulă de naivitate burgheză. E o recunoaştere involuntară a faptului că numai povestea este creatoare de sens.  E un interesant paradox: atît povestea cît şi tăcerea sunt legate de ideea de înţelepciune. Povestea ca parabolă este un adevărat precipitat alchimic de înţelepciune. Iar tăcerea, în infinitatea conţinută de înţelesuri, este chiar una dintre probele supreme ale liniştirii sinelui. Formula lui Andrei Pleşu, „adevărul ca poveste” vorbeşte despre o cale regală de a sur-prinde înţelesurile şi de a le transmite în fertila lor ambiguitate polisemantică. Fără a le sărăci cu nimic prin reducere la binarisme existenţiale de tip sau - sau. Povestind, eliberezi şi te eliberezi. Iarba fiarelor din poveste care sparge orice zăvoare este povestea însăşi. Sunt culturi pentru care povestea este instrumentul principal al cunoaşterii, zenul sau sufismul sunt exemplele cele mai la îndemînă. Nepreocupată de originalitate, ci numai de blitzul înţelesului, povestea este de fapt una singură, spartă de zeci de mii de nopţi ale milioanelor de existenţe umane.
            Citez iar din Carièrre: "O pildă persană străveche îl înfăţişează pe povestaş stînd singur pe ţărmul oceanului, pe o stîncă. Spune poveste după poveste, abia trăgîndu-şi răsuflarea şi bînd din cînd în cînd un pahar cu apă. Oceanul îl ascultă vrăjit. Iar autorul necunoscut adaugă. - Dacă într-o bună zi povestaşul tace ori este nevoit să tacă, nu poate spune nimeni ce va face oceanul". Oceanul este intim legat de poveste; ni se dă a înţelege în parabola persană că, nepovestit, el nici nu există, sau că se va revolta în moduri inimaginabile. Povestea înseamnă Ordine, căci ea rosteşte legătura dintre început şi sfîrşit, lumea însăşi începe din clipa în care este povestită: „la început….”. Descriind hanul Ancuţei, cea de acum şi mai ales cea de odinioară, povestaşul spune că avea zidurile groase „de ici pînă colea”. Nici o altă indicaţie. Această intempestivă vizualizare este secretul poveştii. E modul (in)direct de a ne învăţa să vedem invizibilul. Povestea e totdeauna despre alt tărîm. Chiar dacă (sau tocmai pentru că) avem adesea spaţii extrem de precis cartografiate. Doar că timpul trans-figurează spaţiul. Altfel spus, face din spaţiu o figură a textului. De ce este importantă povestea? Atît de importantă încît un filosof „reducţionist” (în sensul că pentru el totul era filozofie) cum era Noica spunea că nu este filozofie cea care nu poate fi povestită. Şi a şi povestit extraordinar cîteva sisteme, dintre cele mai improbabil „naratizabile”. Pentru că ea aduce în centru persoana povestaşului. Ghem, suveică, meliţă, război, spată... vocabularul textului, adică al ţesăturii este vocabularul naraţiunii. Compusă, cum zicea poetul, din noduri şi semne.  Compatrioţii Şeherezadei zburau pe covor, adică pe ţesătură, pe text. De aceea dinspre acolo ne vin poveştile.
            „În zilele acelea”, cum se spune la Fapte, este re-facerea timpului. Viaţa Şeherezadei este dedicată altor ceasuri, are o altă ordine a timpului decît cea profană. Zilele poveştii sunt zile liturgice, care încep la apus şi se termină în zori.  Povestea este, probabil, forma atavică de îmblînzire a nopţii, de evadare din spaţiul terorizant în care pîndeşte Duşmanul. Puterea fabulatorie este puterea de a evada şi de aici funcţia catarhică a poveştii. Ea are un ritm, şi cititorul de azi al poveştilor clasice tocmai acest ritm secret îl apreciază. Logica faptei eficiente îi este străină. Întrebat cum vrea să fie purtat de către fermecatul său cal, cu viteza vîntului sau a gîndului, Harap Alb răspunde, conform acestei înţelepciuni a non-eficienţei, că preferă viteza vîntului. Deşi „teleportarea” instantanee l-ar fi scutit de toate necazurile. Dar povestea nu înseamnă scutirea de încercări ci completarea lor. Şeherezada îşi trăieşte nopţile sub semnul securii, e o binară (diurn-nocturn) căci Şeherezada c’est moi! Totdeauna. Asta spune fiecare povestaş, povestind… Povestea ramă a Şeherezadei este una despre spaţiul închis-deschis, spaţiul benefic-malefic, despre libertatea cîştigată din interior. Rătăcind din poveste în poveste, Şeherezada se îndepărtează de camera nupţială, rămînînd permanent în Centru, care este locul povestitorului. În cercul de lumină al focului. Ni se spune în Povestirile hasidice redate de Buber că un rabin susţinea ceva de genul: există ceva care nu e de găsit nicăieri în lume, dar totuşi există un loc unde acel ceva e de găsit. Spre acel loc ne poartă poveştile Şeherezadei, ele au o dublă funcţiune, mai întîi ne trezesc dorul după acel locus amoenus poate nebănuit pînă atunci (sultanul oricum nu-l bănuia), apoi ne poartă pe mii de căi-poveşti spre el, fără să ajungem – evident – niciodată. Centrul acestui labirint care este palatul sultanului o transformă pe Şeherezada într-un personaj de o eclatantă ambiguitate: este, simultan, monstrul splendid din centrul labirintului, dar şi salvatoare Ariadnă, deţinătoare a Firului (epic). Şi ea ştie (Şeherezada este unul dintre marile personaje Ştiutoare ale literaturii universale) perfect să-şi folosească întreaga forţă a acestei ambiguităţi pentru a (ne) descoperi (sensul tranzitiv al verbului) Viaţa. Da, povestea este sinonimă cu viaţa. Şi fraza trebuie citită ad litteram, nu ca o metaforă.
            «„În loc să spui savant: „uite cum stau lucrurile!”, spui: „hai mai bine să-ţi spun o poveste”»,  tranşează decisiv chestiunea, într-o singură frază, Andrei Pleşu. Pentru că, la finalul oricărei bune poveşti, stă un adevăr. Sau la temelia ei. De aceea toate miturile sunt mituri ale în-temeierii. Ele nu despart, distrugător, înţelesurile de comunicare. Actul comunicării este înţelesul însuşi, în spornica (de la spori, o panspermie a poveştii despre care se poate scrie separat un eseu) sa redundanţă. Cum sunt zilele Şeherezadei? Probabil, ca în poemul cunoscut: „pustii ca nişte stepe”. „Iar nopţile de-un farmec sfînt, ce nu-l mai pot pricepe”. De aceea, dimineaţa, Şeherezada trece pe lîngă călău, fără ca măcar acesta s-o vadă. Ea a murit odată cu ultima poveste a nopţii precedente. Şi va reînvia odată cu prima poveste a viitoarei nopţi. „Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă”. Şi este poveste…


Rusalii 2013