DANIEL TURCEA

CARTEA LUI DANIEL

Această carte[1] nu este doar o biografie a unui poet (excepțional!), ci o hagiografie. Adică mai mult și, în același timp, mai puțin. Ceea ce pune înainte de toate o interesantă chestiune de teorie literară. Separarea valorilor, puritatea artisticului au fost și sunt resimțite ca o axiomă, o cucerire de nepărăsit a maturizării noastre culturale. Când Maiorescu, precum un Moise estetician, a separat apele axiologice, proclamând autonomia esteticului, gestul a părut a întemeiere copernicană, o dezvăluire a unei structuri definitive a universului de valori. În teoria literaturii nimeni nu s-a încumetat să scrie un „laus Ptolemeai”, să propună adică o întoarcere, metaforică, la un status quo ante sincretic. Și dacă….totuși… Dacă există și alte platforme de pe care poate fi abordat textul literar, în afara acestei dogme separatiste? Dacă perspectiva monadic estetică ne oferă – după o dihotomie a lui Noica - exactitatea operei, dar adevărul ei se dezvăluie doar privit din altă parte? Mai de sus? Căci adevărul este infinit încăpător în Cuvânt. Cel puțin unele texte justifică o asemenea neliniște teoretică.

Am simțit nevoia acestei scurte introduceri pentru a situa prezenta carte, dificil de plasat în tabelele noastre pre-judecate. Din două motive: subiectul biografiei este unul dintre cei mai mari poeți ai generației sale și ai limbii române: Daniel Turcea, ignorat de mainstreamul canonului oficial(izat). Iar autoarea biografiei, al cărui nume nu apare pe copertă, trebuie să citești cu atenție ca să-ți dai seama dintr-un Prolog că este vorba despre sora poetului, doamna Lucia Turcea, își asumă misiunea ca pe un canon, în sensul religios al termenului. Și, de aici încolo, e nevoie de celălalt plan: cartea este scrisă cu smerenie, (concept fundamental, neapărat necesar pentru a o înțelege!); iconarul (autoarea are această calificare) se ascunde în spatele chipului, iar chipul este cel al fratelui iubit, plecat la numai 33 de ani. Cartea aceasta a fost scrisă, se simte, sub rânduiala și tensiunea gestului sacru. Singurul care îl poate proiecta pe poet în deplină lumină. Biografia sa este ilustrativă pentru generația boemă căreia i-a aparținut, dar și pentru contextul istoric. Destin care a cunoscut o fractură fundamentală, Daniel devenind din boemul obstinat să-și ardă viața cât mai repede și mai deplin pe rugul tuturor exceselor, un „nebun întru Hristos”, trăitor până la capăt al dimensiunii sacrifiale, cruciforme, a existenței. Dar rămânând în ambele ipostaze Poet cu majusculă. Sunt cele două etape marcate de cărțile antume: Entropia și Epifania. Poetul și-a renegat-o cu vehemență pe prima, din punct de vedere asumat religios nu putea face altfel, căci era sincer până la capăt. Pe măsură ce citeam biografia de față, mă gândisem să-i dau ca titlu acestei prezentări: Interzis literaților! Până când am dat la pagina 143 de citarea observațiilor Părintelui Stăniloae, referitoare la Epifania și la cele două fețe ale poetului : „Cartea nu este pentru scriitori. Diferența dintre Entropia și Epifania este ca o ascensiune din groapa Marianelor în vârful Everestului”. Da, nu este o carte pentru scriitori!

            De altfel, traversăm o perioadă editorială bună pentru poetul Daniel Turcea, care începe încet, încet să fie redescoperit și de noile generații. Amintesc ediția Epifania. Cele din urmă poeme de dragoste creștină, ed. Doxologia 2011 sau Cântarea treptelor. Poezii postume din arhiva Mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania, ed. Eikon 2014. Prima carte are și un studiu introductiv al Părintelui Dumitru Stăniloae care explicitează firesc, din punct de vedere teologic, psalmodierile acestui mare poet mistic.  Biografia de față este scrisă într-un stil de o precizie cristalină, cu o doză bine controlată de patetism, iubire creștin smerită, reușind în subtext să ofere un model. Ea însăși trăitoare într-o credință vie, sora poetului și-a dus cu abnegație la capăt misiunea. Chiar pentru cei sceptici se poate vedea că istoria literaturii noastre postbelice e mai diversă și mai complicată de cum o înfățișează uneori istoriile canonice.

            Se ivește deci din pagini un personaj fascinant prin haruri speciale, un om pasionat de adevăr și de a împinge lucrurile spre absolut. Un om care nu accepta jumătățile de măsură în orice a făcut. Fanatic al muncii și vizionar. Vădit inadecvat mediului social, profesional și istoric în care a trăit. Cu o expresie celebră, suferind de „exces asupra totului”. Fie că a fost vorba de bântuirile sale prin gândirile asiatice, și ezoterisme de tot felul, prin științele de top (fizica particulelor elementare, genetica), prin proiecte arhitecturale fantaste pentru timpul și locul date (o școală care să se învârtă, la propriu, după soare), fie, în final, în teologia și trăirea și mistica ortodoxă, prin asumarea lor fără rest (cum s-ar putea altfel?). Sigur, există această radicală Die Kehre – răsturnare – după care poetul își renegă radical prima parte a activității poetice, distrugând chiar o grămadă de manuscrise. Ca trăitoare ortodoxă, autoarea biografiei mărturisitoare nu poate decât să aprobe, să argumenteze această opțiune. Noi, ca scriitori banali, încercăm să integrăm cele două etape. Să admirăm poezia, ignorând rugul sfințeniei.

            Strămoșii paterni ai poetului veneau de prin zona Făgărașului, stabiliți în Pitești. Tatăl, supraviețuitor miraculos din război, era un spirit pozitivist, milităros, de o mare generozitate. Mama, dintr-o familie cu generații de preoți din Câmpina, profesoară de matematică, avea un talent la pictură și o memorie pe care fiul pare că le-a moștenit.  Și o trăire în rugăciune la care acesta va ajunge în cele din urmă. Copilul n-a vorbit (blagian) până pe la trei ani, când și-a dat drumul la un fel de glosolalie fără pauze. Este un copil genialoid, cu o memorie excepțională și un deosebit talent la desen încă de mic. Se îmbolnăvește însă grav de astm pe la 8 ani, ceea ce îi creează dificultăți cu urmarea școlii și pune chiar problema supraviețuirii. Dar la 15 ani, tot așa de brusc precum apăruse, astmul dispare. Poate tocmai de aceea începe lunga perioadă de „rătăcire”, căutarea disperată a unui Dumnezeu necunoscut, a „absolutului”, sentimentul acut al singularității și singurătății. Se conturează tot mai pregnant o personalitate de tip renascentist-romantic, luciferic pictor și poet, om de știință și arhitect, obsedat de cunoaștere, de creație, de totalitatea adevărului. Intră la Facultatea de Arhitectură, iar în 1970 îi apare Entropia, volum primit cu entuziasm de critica literară. Este stâlp al boemei scriitoricești, nerefuzându-și nici un exces. Dar neîncadrat și neîncadrabil, refuzând abil intrarea în partid, privit ciudat în facultate, fantast, într-o perpetuă căutare. Cu proiecte literare monumentale gen Prolegomene la o fizică viitoare sau Nirvane,  vorbind de pe atunci de un fel de „particulă a lui Dumnezeu” – neutrino. Ce căuta? Simplu, cunoașterea absolută.

            Sigur, perspectiva din care autoarea ne prezintă această etapă biografică este aceea a căderii, păcatului, rătăcirii. Sunt momente de „film”, precum cel în care este pur și simplu răpit și drogat de o scriitoare (???) fascinată de geniul său demonic (pleonasm?) și ținut prizonier mai multă vreme. Și, din ochiul acestui sorb al păcatului, vine trezirea. Nu dintr-o dată, nu ușor, însă cu aceeași intensitate necomună a trăirii. Are un „înger puternic” cum spune biograful, care îi dă darul revelației. Este dăruit cu „cealaltă respirație”, cea a Duhului, care îi arată duhovnicul și biserica. Pe care le caută frenetic, mânat de o „nemulțumire” caracteristică adevăratului creștin. Primul duhovnic i se pare prea îngăduitor, căci el se judecă mult mai aspru și momentul crucial este acela în care îl descoperă (printr-un concurs de împrejurări care ține de o altă ordine) la Mănăstirea Cernica pe marele duhovnic, părintele Arsenie Papacioc, puțin înainte ca Avva să plece la Techirghiol. Acesta are ceea ce tânărul căuta: răspunsurile. După prima întâlnire se întoarce pur și simplu iluminat. Își dă seama că nu de cunoaștere extensivă are nevoie, ci de iubire, în sensul creștin al termenului. De aici va urma un drum al unei „sfințenii laice”, o Imitatio Christi într-un cotidian social sumbru și sufocant. La care se va adăuga cumplita ispășire a bolii grele care îl va învinge la 33 de ani. O Golgotă a suferinței fizice pe care și-o va asuma creștinește ca pe un triumf. După cum, scrierea acestei biografii s-a desăvârșit la 33 de ani de la trecerea sa la cele sfinte. Lupta, luptele sale: pentru ispășire, pentru scrierea unui alt fel de poezie, pentru a face bine în sens de trăitor creștin nu pot fi repovestite aici. Ele trebuie citite așa cum sunt consemnate de martorul mărturisitor. „El m-a considerat întotdeauna mai bună decât eram, de aceea, la sfârșitul vieții, mi-a încredințat scrierile lui, deși, pentru păcatele mele, n-am fost demnă de cinstea aceasta. Dar le-am primit ca o slugă ce nu vrea să îngroape talantul primit!”. Mai sunt însă câteva întâmplări: foarte scurta perioadă în care a activat ca profesor de desen (legătura cu copiii), admiterea la teologie, invitația în Franța (la care răspunsul - negativ, firește – sosește, în nota sinistră a epocii, după moartea poetului), supărarea că este apreciat în Occident doar pentru Entropia, refuzul de a pleca în Germania la tratament, legăturile foarte succint consemnate cu lumea scriitoricească (prietenia cu Nichita Stănescu) care marchează această perioadă frenetică, marcată de efortul de a recupera întru rugăciune ce pierduse în prima parte a vieții.

            Ultima parte a vieții însă, descrisă cu detalii al căror rost este de înțeles pentru o lectură teologică, stă sub semnul bolii cumplite. Aici religiosul și misticul, trăirea ca un fel de „călugăr laic” întru facerea de bine, asumarea martirică a suferinței fizice, (într-un astfel de context nu există „cuvinte mari”, numai cuvinte precise!) se eliberează. Proporțional, această ultimă parte, deși scurtă cronologic, ocupă o secțiune importantă a cărții. Pentru că este vorba despre importanța existențială. Summa existențială. De aceea tonul relatării nu este nici un moment a jelanie, ci apologetic. Exemplificator. Ne prezintă nu un învins de boală, ci un biruitor întru Hristos. Stă sub versul acela extraordinar: Știu, voi muri, dar câtă splendoare!

            Cartea are – ca o anticipare, poate, a unei necesare serii de Opere ce ar marca maturizarea unei culturi – și o deschidere spre postumitatea poetului, prin povestea manuscriselor și o secțiune iconografică foarte bogată, prezentând desenele poetului, dar și multe documente, acte, scrisori. Această biografie este, sigur, scrisă din perspectiva religiosului. O minimă consultanță de istorie literară ar fi fost însă foarte utilă pentru acuratețea informațiilor: avem astfel un Alexandru Breban, care este desigur romancierul Nicolae Breban, o enumerare destul de laxă a scriitorilor oniriști sau o atribuire a romanului Craii de Curtea Veche al lui Mateiu Caragiale lui Ion-Marin Sadoveanu. Asta nu scade cu nimic valoarea lucrării, a cărei miză este în altă parte. Când, în 1982, a apărut la Cartea Românească, în seria Hyperion, acel volum care punea laolaltă Entropia și Epifania postfața i-a fost făcută (cine știe de ce?) de criticul Artur Silvestri. Vădit inadecvat prin barochismul său egocentric cu stilul poeziei analizate. De altfel, cu maximum de delicatețe, doamna Lucia Turcea își arată în vreo două rânduri consternarea față de unele afirmații ale criticului. Bănuiesc, la atâta timp, că a fost prețul ideologic plătit de editură pentru apariția cărții. Care ar fi trebuit să-l clasicizeze încă de pe atunci pe Daniel Turcea, dar contextul istoric a făcut ca postumitatea sa să fie mai degrabă tăcută. Iar în confuzia „bătăliilor canonice” de după 1990 un poet mistic care scria în România anilor 1970 părea o apariție dintr-o altă lume. Și, cu toate acestea, exclamația lui Nichita Stănescu (bun prieten și bun înțelegător al lui Daniel) că Daniel Turcea este cel mai mare poet de după Eminescu nu trebuie luată ca o hiperbolă. Ci mai degrabă ca o rușinare a cecității istoriei noastre literare. Daniel Turcea este un extraordinar poet mistic. Poet al luminii neapropiate, al slăvirii imnice și rugăciunii inimii. De aici trebuie începută reconsiderarea sa. Biografia de față oferă un excepțional material de pornire. Literarul, pornind de la logos, e suficient de încăpător pentru a include și astfel de texte. Imnografia lui Ioan Alexandru, transfigurările lui Vasile Voiculescu, coborârea lui Iisus în istoria neagră la Radu Gyr ori Nichifor Crainic își găsesc o neașteptată împlinire prin poezia iubirii pătimitoare a Epifaniilor. În acest sens trebuie înțeles mesajul acestei biografii, care nu prezintă un destin tragic, retezat în plină tinerețe, cum s-ar spune în mod formal, ci un destin împlinit. De poet și de rugător. Să-i lăsăm deci cuvântul de încheiere: „Dar, comuniune poezia e binecuvântare. Pentru că poezia se naște din dragoste. E jertfă. Jertfa de laudă adusă – acel gust al eternității ce nu se poate stinge – de inima-ngenuncheată înaintea Tainei, a Iubirii. Descrierea adevărată a lumii - căci numai iubirea creează – a sufletului, a sacrului, nu poate fi făcută decât prin versete, pentru că toate sunt:măsură, ritm, proporție în taina ce le cuprinde. Dar cine poate fi atât de curat, atât de fără de vină, încât să le vadă, așa cum sunt natură și har? De aceea, poetul se aduce pe sine ardere de tot. Trupul să fie ca rugul aprins.  Cerurile, lacurile sunt litere ale acestei veșnice, sublime Cărți ce descrie revărsarea Luminii, a negrăitei Lumini. Frumusețea e ascunsă. Arhetip. Căci ea, în esență, Frumusețea și Adevărul sunt una în Lumină, dar numai harul descriu până la acele imnuri negrăite din apropierea Slavei, Iubirii și Tainei. Adevărata poezie e gest sacru. Cuvintele însă sunt vase pentru acea taină negrăită de care nu te poți apropia decât trăind-o în desăvârșita Iubire” (Cântarea Treptelor p.190)

Crăciun Christian

30 dec 2014

Sf. Mucenică Anisia

           

           

---

[1] Urme în veșnicie DANIEL-ILIE TURCEA, volum biografic; ed. Doxologia 2013;

Lectura

LECTURA – PIATRA DE PE FUNDUL RÂULUI

            Pe data de 2 octombrie anul acesta, la invitația generoasă a Fundației culturale Conștiința, în cadrul Festivalului anual pe care aceasta îl organizează la Ploiești, am avut onoarea de a fi invitat să conferențiez, alegând tema acută și spinoasă a lecturii. Sala Bibliotecii Județene Nicolae Iorga a fost un mediu, ca totdeauna, bun conducător de idei.

            Tema lecturii e dificilă nu numai în sine, ci și contextual, pentru că este „la modă”, auzim tot timpul lamentația că „nu se mai citește” (eu însumi o practic, recunosc!), dar asta nu anulează necesitatea unei interogații mai profunde asupra actului în sine, dar și a cauzelor pentru care asistăm la o schimbare de canon a lecturii. Altfel spus, lectura nu mai este astăzi, cum a fost de multe secole încoace, o chestiune de status social, de prestigiu, în cazurile în care se mai practică este redusă la un aspect strict funcțional, ea trebuie „să folosească la ceva”. Vremea lecturii ca act în sine, suficient sieși, pare să fi trecut.  Pe de altă parte, modul acesta „pragmatist” de a citi a influențat modul însuși de a scrie? Sau modul de a scrie a construit treptat noile modalități de lectură? Greu de decis. Nu e vorba numai de „suport” (hârtie ori electronic), ci de ceva mai complex. Am observat că este oarecum tautologic să faci un elogiu al lecturii (în sensul umanismului clasic al cuvântului) într-o bibliotecă, în fața unor oameni avizați și deja convinși. Poate că militanții pro lectură sunt în situația primilor creștini, ar trebui să iasă în piețe și să-și proclame credința printre păgâni, cu riscul de a fi aruncați la lei (nu moneda, firește). Lectura este desuetă tocmai pentru că nu „folosește” la nimic, ea deschide spre un spațiu ontologic diferit de cotidian și pe care lumea de până mai ieri îl accepta explicit sau tacit iar lumea recentă îl (re)neagă cu vehemență. De aceea literarul și lectura în sensul clasic apar azi ca fundamental anacronice (etimologic vorbind). Întrebarea bântuitoare este la ce folosește lectura? Am încercat să răspund deconstruind câteva prejudecăți care grevează valorizarea contemporană a lecturii.

            Dacă te situezi pe terenul preopinentului este literalmente imposibil să găsești vreun argument în favoarea lecturii clasice. Este exact ca și cum ai încerca să-i explici unui orb nativ culorile. Pur și simplu îți lipsește sistemul de referință. În momentul însă când ne așezăm amândoi într-un alt plan al discuției, cel al valorilor inactuale, atunci s-ar putea să găsim câteva puncte comune de raportare. Un prim mit care se cere deconstruit este cel al informației. Trăim într-un adevărat delir informațional, suntem literalmente asfixiați de informația cotidiană, ca de o hrană care ne-ar fi vârâtă cu sila pe gât, nedigerată. Este foarte greu: odată să te desprinzi de ele, ca de un drog, a doua oară să le triezi. Însuși acest efort este generator de nevroze. Sigur, orice carte de literatură conține o oarecare cantitate de informație, pe baza ei a fost descoperită Troia de exemplu. Dar nu pentru a  ști cum se trăia în Verona la 1600 citim Romeo și Julieta. Război și Pace spune multe despre Rusia și Napoleon, dar nu pentru asta citim romanul. Și de ce am citi atunci Albatrosul sau Luceafărul? Care nu conțin „informație” de acest tip. Modernitatea a produs o ruptură, pe care postmodernitatea a instituționalizat-o și i-a dat putere de lege, cea dintre valoare și sens. Devisurile acestea care aparent ne ușurează viața și comunicarea insinuează ideea periculoasă că informația este o valoare. Trebuie să avem curajul de a afirma răspicat: informația în sine nu este o valoare. Nu merită să i te dedici (acesta ar fi sensul simplificat al valorii existențiale). Și, în consecință: cultura nu se confundă cu informația! Cultura ne furnizează criteriile necesare pentru cernerea informației, pentru valorizarea ei ierarhică. Cultura e precedentă informației. Cultura conține informația, dar informația nu conține necesarmente cultură. De aceea lectura, cu accentul ei desuet pe sens, ierarhizează existența. Cultura umanistă (atenție, simt nevoia unei precizări, oricât de succinte, parantetice: includ în cultura umanistă de azi și pe cea științifică, nu poți fi un om cult azi fără să ști lucrurile esențiale despre genetică sau particulele elementare) se bazează pe virtutea fundamentală a discernământului. În aceeași ordine de idei, fără a putea dezvolta, să observăm că informația este identicul, pe când cultura este diferitul. Aici identicul și identitatea sunt riguros antitetice. Numai cultura ne oferă identitate, informația ne strivește sub uniformitatea ei colosală. Lectura literaturii este exclusiv a unicului: avem numai un Hamlet, o Emma Bovary, un singur roman Un veac de singurătate  și o singură dată scris pentru eternitate versul Nu credeam să-nvăț a muri vreodată. Scăderea galopantă a numărului celor care citesc, mă duce cu gândul la distopiile cu ființe robotizate pe care îmi vine greu să le mai numesc oameni. Cauza finală a cititului nu este informația ci formația. O edificare interioară care nu se vede, nu este măsurabilă, nu este nici măcar certă (istoria consemnează destule cazuri de oameni extrem de culți care au fost niște bestii), dar fără de care omul nu există ca ființă semantizatoare.

            Al doilea mit la care vă propun să medităm este cel al vitezei, evident în strânsă legătură cu primul. Ca observație prealabilă aș propune o compartimentare a trei categorii de oameni, după raportarea lor la chestiunea lecturii: optimiștii spun, cartea ca obiect va dispărea, lectura nu, vom citi de pe devisuri sau, în curând, direct prin cipuri implantate sub piele. Scepticii spun: unele cărți nu pot fi citite de pe Kindle, e greu de imaginat un Platon sau un Pascal sau un Heidegger citiți în metrou de pe ecranul de 10 inci. În sfârșit, pesimiștii (printre care mă situez din ce în ce mai des) care spun că nu se va mai citi deloc literatură, ci, în cel mai bun caz, numai texte scurtisime, twiterizate. Observând dificultatea cu care elevii mei procesează un text mai lung tind să mă abandonez acestei depresii futurologice. Aici e musai să facem un popas mai lung, căci chestiunea lecturii este iremediabil legată de cea a învățământului. Când școala a schimbat scara de valori, modelul uman, apoi modelul de abordare a textului literar (pentru o excelentă panoramare a chestiunii se poate vedea Tzvetan Todorov Literatura în pericol), nu ne putem aștepta decât la această finală degradare a lecturii. Cu adenda că, în țările care au o adevărată tradiție consolidată, există și insule pe care se poate scăpa. Ceea ce nu-i cazul la noi. Însuși faptul că Todorov își poate face o târzie și temeinică mea culpa pentru a fi fost unul dintre pontifii care au celebrat divorțul dintre textul literar și om este deplin semnificativ. La noi, nici pomeneală de a se supune discuției publice programele de literatură, cantonarea lor aberantă, abuzivă, absurdă în discutarea formelor în dauna conținutului. N-o să înțeleg niciodată la ce-i poate folosi unui elev să știe ce-i aia un narator heterodiegetic  și cum îl poate atrage asta să citească Ultima noapte de dragoste…. Elevul nu mai este stimulat să se gândească la gelozia lui Gheorghidiu, sau la identitatea metaforică sânge – sevă din cutare poem blagian, ci să formalizeze perspective narative, focalizări, recurențe formale, niveluri stilistice, reducând limba la nivelul ei strict funcțional, primar comunicațional. Este exact perspectiva reducționistă la nivelul informației elementare de care vorbeam mai sus.

            Există, și nu poate fi ignorată, și o diferență de principiu, o opoziție ireconciliabilă, între literatură și civilizația actuală, centrată abuziv pe imagine. Imaginea electronică este a-literară și a-literală. Ea conține numai informație brută (și brutală, adesea). Imaginea „veche”, dintr-un tablou renascentist de exemplu, să nu mai vorbesc de cea dintr-o icoană, avea o discretă dar esențială legătură cu Litera, avea o sintaxă. Ea „se citea”, nu „se vedea”. Imaginea în sine e doar un surogat de existență. Mă întorc deci la tema vitezei, pe care lumea  de azi o idolatrizează. Ca și informația, viteza nu este un bine pur și simplu. Invoc aici acel minunat scenariu inițiatic pe care-l conține povestea lui Harap-Alb. După ce își alege după scenariul bine cunoscut calul, acesta îl întreabă pe erou: cum să te duc, ca vântul ori ca gândul? La care Harap-Alb răspunde: De mi-i duce ca gândul, tu mi-i prăpădi, iar de mi-i duce ca vântul, tu mi-i folosi… E o învățătură aici despre limitele binelui în viteză, de o profunzime inaparentă. Băiețelul unui prieten, om cu o bibliotecă impresionantă, supărat că tatăl său citește prea mult, în loc să joace fotbal cu el, i-a spus supărat: asta este o ocupație leneșă. Excelentă definiție a lecturii, ocupație leneșă. În Occident, ca reacție la furia fastfood-ului, se dezvoltă tot mai mult o mișcare slowfood. Aș propune un fel de mișcare slowlife ca definiție a lecturii. Un ritm interior mult mai adecvat respirației vitale. Chiar pentru oamenii care se spune că aveau un ritm de lectură extrem de rapid, acesta rămâne esențialmente încet față de galopul nebun al cotidianului. Nu poți citi mai repede decât ți-e ritmul lăuntric! Lectura presupune ritual, amânare, oprire inconștientă asupra unui cuvânt, a unei fraze, a unei idei. Lectura este fundamental în-târziere. Amintesc aici doar în trecere complexa chestiune a re-lecturii. Știm cu toții din experiență că adevărata lectură este doar re-lectura. Care, din punctul de vedere al vitezei existențiale, este absurditate. Ce vreți mai mare „pierdere de timp” decât re-citirea? Care recitire contrazice la modul absolut reducerea literaturii la informație. Nu afli nimic nou recitind a zecea oară Frații Karamazov. Și totuși… și totuși!

            Asta demonstrează că un astfel de text ne transmite ceva ce nu se află nici în conținutul pur informativ, nici în viteza de asimilare. Ci în cu totul altă parte. Unde? Rămâne de aflat.

                                                             (va urma)

Intrărin în labirint

            PREFAȚĂ LA EDIȚIA a III-a

           

Această cărțulie are, se vede, o soartă mai bună decât, poate, ar fi meritat-o. După ce manuscrisul, odată predat prin anul 2000, a așteptat vreo cinci ani până la apariție, la editura Libra, cartea a primit premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Brașov, în anul 2006. Destul de repede mi s-a solicitat o a doua ediție, care a apărut în 2011 la editura Dacia XXI, adăugită cu câteva texte. Acum, editura Eikon din Cluj îmi propune reeditarea ei într-o serie de autor. Asta înseamnă că ea are ceva de spus încă. Între timp s-au mai adăugat, sigur, alte meditații și alte texte despre limbaj și imagine și literatură. Ele au migrat, firesc, spre noi proiecte existențiale și editoriale. Mă uit peste aceste notule diverse, de la eseul argumentat la sentența lapidară, și mă frapează acum eclatanta lor inactualitate. Nu le pasă de mode, de trenduri, de metodologii, ci doar te tensiunea eternă și actualizabilă a unor întrebări. Sesizăm mai greu că schimbarea cea mai profundă care se petrece în lumea noastră, prin noi, este exact una la nivelul limbajului. Adică al cromozomului fundamental, de sens, al ființei noastre. Nu cred că se schimbă nici durata zilei, nici polaritatea celor doi poli magnetici ai pământului, nici măcar clima. Dar sigur se schimbă limbajul. De aici disperata nevoie de sens a lumii noastre. Structura „en miettes” a eseului meu dă involuntar seama tocmai despre această pulverizare valorică, morală și, mai ales, semantică. Dacă lumea tradițională avea o coerență, de la ritualul traiului zilnic la „principiile estetice ale operei de artă”, lumea recentă exploatează fuga spre roșu, depărtarea de centru, comprimarea timpului la secunda plăcerii, indistinctul, abolirea criteriilor, limbajul care nu (mai) înseamnă nimic. România de după 1990 (majoritatea eseurilor sunt scrise în febra acelui interval) probează din plin paradoxul acestei anomii vesele și aparent foarte dinamice. A unei țări care exploda plină de speranță că totul este posibil, după o jumătate de veac de eclipsă istorică, și descoperea cu stupoare că lumea în care își dorea să intre este o lume de-semnificată. Un sens e mai bun decât niciun sens, de aici apariția uimitoare a „nostalgicilor iepocii”. Din acest punct de vedere, paginile ce urmează pot fi citite și ca niște fișe de observație ale unui timp, din păcate interesant, pe care ne-a fost dat să-l trăim. Ele conțin, ca atare, de toate, și idealisme și naivități și depresii și diagnostice pe care timpul le-a infirmat și altele pe care le-a confirmat, și opțiuni personale, ale unui observator marginal, „spectator neangajat”, dar atent, al trecerii noastre prin lume.

            Debutul acesta întârziat reprezenta și un orgoliu al singurătății căreia îi sunt egal indiferente și modele, și tendințele, jocurile de putere și de imagine etc. și care își putea permite ca atare luxul atât de rar și greu plătit de a spune, corect sau greșit – dar asumat, ceea ce crede. Parfumul discret polemic al unora dintre texte vine și dinspre această situare marginală, atipică, dar favorabilă pe termen lung. Distanța observatorului devine și ea, în anumite contexte, necesară, ba chiar un avantaj. Nu e departe ziua, de nu va fi venit deja, în care, după vorba lui Cioran citată și aici în carte, nu vom mai citi decât telegrame (s.m.s. –uri, twittere, „postări” eliptice) și rugăciuni. Nici măcar asta nu este înspăimântător, cât golul, prăpastia dintre cele două extreme ale limbajului, faptul că între ele nu mai există nimic decât golul acela care se uită la tine cu chipul tău. Golul oglindă, fratele ipocrit, geamănul negru.

            Poate că românul s-a născut eseist, om de plai, căruia nu-i place rigiditatea regulilor prea stricte, parcul cu alei asfaltate, ci hălăduirea încotro vezi cu ochii. Neplăcut în plan civic, fecund în plan cultural. Eseul este expresia cea mai adecvată a libertății individuale. De aceea multe dintre aceste pagini conțin adevărate declarații de iubire față de cuvinte, de inepuizabilul lor conținut energetic. Nu mi-am cenzurat nici patetismul (cuvintele suferă), nici lirismul (cuvintele cântă). Le-am lăsat și lor câtă libertate m-am priceput…

            Iar labirintul, ca insemnum al lumii, este tocmai un fel de eikon al eseului, rătăcire pe orizontală, cu gândul ațintit la verticala zborului. Pentru posibilitatea de a relua această mirabilă rătăcire, tuturor celor care au făcut-o posibilă, recunoștința mea!

Christian Crăciun

                                    noiembrie 2014

           

                                                                 

Andreea Nanu Uitare

„CU LETE PE UMĂR, ÎN LOC DE ARIPĂ”

            Avem dinainte unul dintre cele mai ambițioase proiecte epice din ultimele decenii. Nu atât prin amploare – este al doilea volum dintr-o tetralogie, primul avea peste 670 de pagini, format mare, probabil toate vor fi la fel de solide – cât prin miza compozițională, discret polemică. Indirect la o veche „cronică de familie”, dar, mai ales, pentru că este complet și asumat împotriva mainstreamului prozei noastre din ultimele două decenii. Este ca și cum, din mijlocul unei discoteci imunde, pline de fum, de înghesuială promiscuă, mișcări dezarticulatorii, mirosuri tari de parfumuri mai bune sau mai proaste, transpirație, băuturi, tutun, chiar droguri, urlete mai mult sau mai puțin „muzicale”, te-ai trezi brusc într-o sală vieneză de bal, în plin vals cu crinoline, în care verbul esențial este plutirea și sunetul foșnirii de mătăsuri și stofe grele întregește muzica. Nu avem nici egoficțiune, nici mizerabilism cotidian, nici minimalism compozițional, nici revanșe politice, nici limbaj brutal sub scutul „realismului”. Atenție! Nu este vorba nici de paseism, nici de vreo modă retro sau vintage, cu atât mai mult de vreo defazare stilistico-semantică. Cum spuneam, este vorba pur și simplu de un contrapunct, o scriere pentru a scăpa din urâtul cotidian, nu ignorându-l ci lărgind perspectiva estetică până la a schimba unghiul de fugă. Unul dintre personajele simbolice esențiale este muzica. Ea apare atât ca subiect al relatării cât și ca textură, ca densitate și tempo al materiei epice. Nu am competența necesară unei demonstrații amănunțite, dar e vădit că extrem de elaborata compoziție epică a ansamblului este de o natură strict muzicală, temele se caută, se împletesc, se reiau în game diferite (simetriile, foarte numeroase, de situații, personaje, chiar obiecte, repetate în epoci diferite, nu sunt forțate, ci se explică prin aceste reguli ale unei „fugi” epice extrem de atent conduse). Asemănările densifică textul, dau consistența păstoasă a timpului, totul pare a fi o re-găsire a ceva etern dormitând în lucruri și oameni. Un fel de sistem de oglinzi temporale care multiplică la nesfârșit situațiile epice. „Sanda se gândi că seamănă [Lete] așa mult cu un ied abia fătat, atât era de nevinovată și simplă cu mintea”, „Lete semănase atât de mult cu Maria, încât îi tăiase răsuflarea”.

            Schema proiectului va arăta astfel: Vol. I (iarnă): Ziua cea mai albă; Vol. II (primăvară): Numele ei era Uitare; Vol III (vară): Insula-melc;  Vol. IV (toamnă): Timpul splendorii. Încrengătura primului volum, se cere rezumată în câteva linii pentru a înțelege urmarea de acum… mai ales că acolo avem un conflict principal, un hortensian concert care nu  mai are loc. Anna Tauber este o inefabilă prezență a albului rece, pianistă, căsătorită cu scriitorul și profesorul Maxim Tauber. Dan Vineș este partenerul de concert al Annei, cei doi pregătesc sub conducerea dirijorului Isaia Bencov concertul Iarnă. Concertul pentru pian la patru mâini de André Durand. Dragostea dintre Anna și Dan va rămâne neîmplinită, ca și concertul. O mulțime de alte fire epice pornesc de aici, ducând povestea departe în trecut, inserând istoria în istorii, prezentând cu voluptate nedisimulată destine diverse. Acțiunea se petrece în 1995 (ca și în volumul de față), dar, de exemplu, povestea dintre Letiţia Veroni şi Dr. David Richter cuprinde intervalul 1919-1922. La aceasta se adaugă poveștile: Clara Voinescu - Maximilian Tauber, Silvia și Vasile Moga (plus mătușa Letiția), Ester și Maximilian, Letiția și Richter… Plus casele (prezențe vii în percepția personajelor, având propria lor personalitate), plus obiectele șamd. Acest racursi vrea doar să dea o idee despre arhitectura extrem de complexă a ansamblului. Ca un arhitect dibaci, autoarea are tot timpul sub ochi atât catedrala în întregimea ei, cât și fiecare detaliu dintr-un ungher obscur (al timpului epic).

            „ – Suflet, ce înseamnă?” sub această întrebare a copilului Dan Vineș din Prolog stă volumul de față. Un volum al enclavei, Dan și Lete se refugiază în casa părintească, un teritoriu insular, rupt de restul satului, dar și precar, amenințat de apele primăverii, potopul ce urmează izgonirii din Paradis. Pentru a-și găsi și salva sufletele. Nu întâmplător, în puzderia de teme muzicale care țes romanul riscă să scape neobservat faptul că atât Prologul, cât și Epilogul se încheie cu imaginea plantei otrăvitoare care parazitează totul și ucide: „năpădită…de spice verzi cu clopoței”. Să fie aceasta o metaforă a Istoriei care ucide această lume pierdută (definitiv?) a frumosului și a sufletului? Primăvara, acest al doilea anoTimp (sic!) al romanului este o perioadă de trecere, de instabilitate, de căutare. „Mișcările” (în sens muzical) romanului sunt: I. Martie: Alb, II. Aprilie: Albastru; III. Mai: Ocru. Rostul romanului pare a fi, în viziunea autoarei exercițiul memoriei. Memoria salvează lumea. Salvându-i frumusețea. În muțenia ei fabuloasă, expresivă, infinit semantizatoare, Lete apelează la un fel de memorie obiectuală; așa cum există un limbaj originar pur indicial, prin arătarea obiectelor, Lete adună în Fragmentarium semne ale existențelor de odinioară care alcătuiesc treptat un univers aparte, suficient sieși, un memento straniu al oamenilro care au fost. Și asta este posibil pentru că, în romanul Andreei Nanu, obiectele au propria lor viață. Tot timpul ele comunică, respiră, trăiesc. Pentru cei care știu să le perceapă viul. Muțenia Letei (cu dublul ei, copila Ada; cele două se înțeleg de minune, comunicând printr-un tainic senzorium transpersonal) este legată de una dintre temele centrale ale romanului: memoria. Voluptatea memoriei, mai bine zis. Care nu este o chestiune de simplă psihologie ori de morală ci una senzorială. A atinge, a privi, a asculta, a mirosi sunt acte fundamentale care recreează lumea, și în insistenta lor utilizare stă una dintre valențele polemice ale romanului despre care vorbeam la început. „Lete își lipea urechea de fereastră ca să audă ce își spun cerul și apa”. „Lete se așeză pe mal ca să privească, să observe, să asculte”. „Tu nu pui întrebări, tu trăiești pur și simplu”. Fraze simple, exemple pentru existența aparte a Letei, se poate închipui că muțenia tinerei o „reduce” nu la un fel de sub-existență vegetativă (în care se va scufunda, la propriu și la figurat în finalul parabolic) ci la o comunicare directă cu stihiile și cu obiectele. De altfel, în capacitatea aceasta de a descoperi, romantic, secretul cântec ascuns în fiecare obiect stă „filozofia” discretă a romanului, funcția lui mnemică. Nu mai vorbesc de case, sintaxă ultracomplicată de încăperi, scări, dulapuri, cutii, mobile, draperii, tablouri, tapiserii etc., fiecare având propria lor personalitate, biografie, funcție de comunicare, s-ar putea face un eseu separat numai urmărind „viața” caselor-ființe din acest ciclu romanesc.

            Lete înseamnă, desigur, uitare, dar un grund heideggerian nu-i exclus, un joc cu dezvăluirea (mătasea, voalul, masca rolului teatral, toate descoperă pe cât acoperă) adevărului ascuns, aletheia. Căci o altă temă fundamentală a romanului este timpul. Nu neapărat în sens filosofic, poate mai ales în cel muzical de tempo. Romanul impune un anume ritm al lecturii, e lent, majestuos, organic. (poate veni și de la orgă). „Lucrurile șoptite”, cum li se spune la un moment dat, respiră într-un anume timp. „Acolo, suspendarea tempoului, a Timpului, de fapt, era esențială”. „Așteaptă-ți timpul tău”[…]„Acolo, înăuntru. În ora celei mai adânci singurătăți o să găsești răspunsurile; nu-ți trebuie puteri supranaturale, doar onestitate. Dar ai grijă, singurătatea e rea, tocmai pentru că e sterilă și provoacă confuzie. Doar una singură, singurătatea cea mai adâncă, naște limpezime…” . „Timpul nu avea formă în prezența ei. Ea însăși era frumusețe în stare pură fără restricțiile vreunei forme. Era de ajuns să o privească. Expresia feței, mersul îmbrățișările ei erau senine și neașteptate ca cerul schimbător, iar singurul lucru statornic care le aducea pe toate laolaltă în făptura ei fragilă era senzația intensă de viață”. „Memoria era, sau cel puțin așa ar fi trebuit să fie, un instrument al spiritului lucid care avea nevoie să se adape periodic din apele lui Mnemosyne doar pentru a-și argumenta deducțiile logice. Și totuși, în chip ciudat,  - fapt care-l intimida și-l făcea să-și simtă palmele veșnic moi și umede – Lete îi arăta că memoria trebuia să fie o „ea”, o prezență feminină cu toane și farmece neașteptate, cu intuiții de moment”. „De fapt, ceasul Pobeda era singurul care indica timpul în cămăruța joasă și întunecoasă, unde fiecare lucru părea să se sustragă în felul lui din curgerea firească a zilelor”. Poetica insistentă a obiectelor, senzorialitatea lor grea au ca intenționalitate finală, cred, tocmai această „lecție”: a ne învăța să supraviețuim timpului precum obiectele. „Unele lucruri se dovedesc a fi mai rezistente decât viața” este esența acestei lecții. Acest roman care se cere ascultat pe măsură ce este citit își impune în proustianismul său suav evocativ un act recuperator al unui alt fel de situare, noninvazivă, ca să folosesc un cuvânt la modă în alt context, a omului în lume.

            Refugiați în această insulă, fiecare în felul său, Lete și Dan descoperă lumea (satul este el însuși o lume unde colcăie tot felul de alte povești), își redescoperă trecutul, adică pe sine, descoperă limbajul secret al naturii prin „intrarea în muncile de primăvară” (excepțională scena semănării lucernei). Trecutul se populează încet, încet, începînd de la ziua de martie 1960 în care „pachetul” pe care scrie L.T. 1960, copil născut printre deținuții de la Canal, este „livrat” la orfelinatul de pe marginea lacului Plumbuita. Viața ei pare o lungă așteptare, iar perioada aceasta de primăvară în care este iubită de Dan, de Sanda, de Ada, un ciudat început de „încărcare” a memoriei. „Așteptarea era pentru Lete un loc înșelător, fără chip, din care oamenii nu se mai întorceau niciodată. Era un refugiu cu nisipuri mișcătoare în care timpul aluneca fără să se oprească, înghițit printre lacrimi mute, ca o dezamăgire. Lete așteptase toată viața ei și cu timpul durerea dispăruse, la fel și cuvintele. Ele, cuvintele astea blestemate, dădeau consistență tristeții, așa că le ferecase, continuând și acum să le alunge cu o mișcare scurtă a capului, fixându-și bărbia în piept”. Aici se inserează și personajul fabulos al Doamneinela, asistenta de la orfelinat, o apariție absolut memorabilă, devenită un fel de „alchimist” în laboratorul dezafectat de biologie în care se păstrează semințele ciudatei Chalmyria Rosa, otrăvitoarea plantă parazit în care prefer să văd o engramă a „timpurilor noi”. Amintirile doamnei Nela Dorian de pe când, copilă, intră în casa La Mardichian. Croitor și mătăsar constituie cel de-al doilea, ca substanță, fir epic al prezentului roman. Familia negustorului (Zareh, mama Pia, Hagop) mătăsurile, aceste madrigaluri ale tactilului, sinestezic împlinit cu ochiul și foșnetul (ni se vorbește despre „tăcerea mătăsii”), delicata poveste de dragoste cu Hagop ne plasează într-un Orient autohton care secretă în mod natural poveste, miraculos. În acest context îmi pare necesar să aducem în discuție o idee care colorează întreg romanul: cea a diafanului. Diafanul înseamnă, scurt spus, vederea invizibilului. Există, așadar, diafanul – proclama deja Aristotel. „Maria îngâna ceva, frânturi dintr-un aer de Bach cu care obișnuia să mă adoarmă, și în timp ce buzele ei se desfăceau și se uneau ca aripile unei păsări obosite care parcă nu găsea vreun loc unde să se așeze și să se odihnească, simțeam cum devine mai ușoară, tot mai ușoară, și atunci țipam din ascunziș, mama, ca măcar greutatea strigătului meu să o trezească, să-i redea materialitatea, ca nu cumva lucrurile acelea atât de ușoare la care se gândea să o facă să se ridice cu totul de la pământ…”. Toate personajele – oameni și lucruri deopotrivă - acestui roman par prinse în plasa acestui invizibil, par „epifanii”, cuvântul este folosit în text. Iar Lévinas preciza: „ochiul nu vede lumina, ci obiectul în lumină”. Privită în lumină, bucata de mătase din prăvălia lui Mardichian dezvăluie scara spre rai pe care urcă și coboară îngerii. Nu e singura imagine fantastică dintr-o proză în care fluiditatea realității e regula. Dar atmosfera generală a romanului  are o dublă încărcătură, în funcție de lumina în care e proiectată. Este, mai întâi, ceva sumbru, amenințător ca apele care cresc neștiute în adâncuri înainte de a îneca totul în potopul expiator. Dar este și lumina de dincolo, cea care oferă semnificația lucrurilor. În țesătura (cuvântul trebuie luat aproape de sensul propriu) atât de complicată și de densă a romanului se străvede, ca în bucata de mătase a lui Hagop, o scară pe care îngerii urcă la cer. Imagine perfect consonantă cu cea de aripă pe care o are, la un moment dat Lete, aripa lui Dan.

            Etajare, multiplicitate a registrelor, dintre instrumentele muzicale este evident că romanul seamănă cel mai mult cu orga. Sunt astfel și alte registre în roman: de la magicul ritualic al satului (personajul minunat al Sandei) până la un delicat sarcasm ca în istoria bovaricei soprane de Valea Largă, Xenia, și întreaga scenă a ajutoarelor aduse de șoferul francez sau figura afaceristului italian cu care fugise Nora și care cumpără acum pământurile satului. Nu lipsește nimic, cum se vede, din roman.

            Este de observat și că romanul își impune tempoul său cititorului. Trebuie să intri în ritmul specific al acestei respirații lente a lucrurilor pentru a înțelege. Avem de-a face cu un fel de slow novel, care încearcă să ne educe o ieșire din agitația lipsită de orizont a istoriei evenimențiale pentru a citi pe îndelete sensurile naturii, lucrurilor, sufletelor. Un exercițiu care îl învață pe cititor „să-și acordeze inima și gândurile”. Cine mai insistă azi pe această funcție catarhică a literaturii? „Insula” adamică în care se refugiază Dan și Lete în căutarea limbii originare a tăcerii este finalmente înecată de apele de sus și cele de jos. Apele au o atracție malefică. „Uitarea întețește esențele, parfumurile ascunse ale lucrurilor”. Este aceasta tocmai funcția narativă a Letei, lentilă senzorială de reînviat esențele. Și totuși, lumea aceasta scufundată în uitare se salvează  pentru că poate fi povestită. Povestea „țâșnește” din ea mai ceva ca apele primăverii din izvoare subpământene. E o lume care se salvează (dostoievskian?) prin frumusețe. Reconfortantă credință! Citez din primul volum: „- De fapt, ce ai încercat să capeţi din toate astea? - Nimic, nimic concret, doar o experienţă a frumuseţii.”