SINGURUL
FEL DE A FI
VIU
Moto: „Doamne, simplifică-ne, până la
a fi oameni!”
Deși într-o cronică din România Literară din 2004 Mihai Zamfir
făcea cu îndreptățire această afirmație superlativă șocantă, pe care am pus-o
în italice: „Din punct de vedere al coerenței interne, parcursul Genei Geamănu
atinge un grad de universalitate la care
nici o altă carte românească scrisă în aceeași perioadă nu va putea vreodată
aspira” (textul respectiv apare ca postfață la actuala ediție)[1],
cartea aceasta nu a avut nici pe departe ecoul meritat. Carte excepțională,
spune criticul, apărută într-o primă ediție în 2000 și rămasă, din păcate,
dincolo de recunoașterea publică. Să spunem de la început că este vorba de
jurnalul unei convertiri și că, nu numai prin temă, ci și ca valoare, acesta este
perfect comparabil cu Jurnalul Fericirii al
lui Steinhardt. Cel puțin două sunt, cred, motivele acestei ignorări: 1.
indiferența opacă a mediului nostru cultural față de acest tip de scrieri. Steinhardt a avut succes
pentru că era deja asimilat mediului scriitoricesc, bine cunoscut prin sutele
sale de cronici și volumele de critică literară. Iar, în comentarii, tema
carcerală și politică și culturală a putut prevala asupra celei religioase, a
drumului convertirii. Și, mai ales: 2. Gena Geamănu este o necunoscută, disimulată
sub un pseudonim. Cine se ascunde în spatele lui? Am făcut câteva cercetări în
urma cărora am aflat, cu foarte mari șanse de adeverire, cine este persoana
care semnează cu acest nume. Evident că nu o voi divulga, de vreme ce
anonimatul este condiția auctorială.
Avem deci jurnalul unei convertiri al unei femei născute în 1944, într-o
familie săracă de țărani. Datele biografice sunt extrem de puține. Urmează
Filozofia în timpuri ostile și este „bolnavă de luciditate”, ca să-i aplicăm
vorba lui Camil Petrescu. Are tot felul de ocupații mărunte prin care traversează
infernul istoric și pe cel lăuntric. Jurnalul este ținut cu intermitențe între
1968 și 1989. Este, dintre jurnalele apărute în literatura noastră, care nu au ca temă spațiul concentraționar, de
departe cel mai profund ca analiză și cel mai cutremurător. Prin sinceritatea aproape neverosimilă a autoscopiei.
Să precizez că „spațiu concentraționar” trebuie citit la sensul strict
denotativ, cadrul social și politic în care se mișcă sufletul acesta obsedat de
absolut are toate datele unei temnițe. Într-un fel, „spovedanie neterminată”
este un pleonasm, acesta e sensul final al „lecției” jurnalului: o spovedanie nu se termină cu adevărat niciodată, în
clipa chiar când ți-a trecut prin gând că ai spus tot, ai căzut, ai comis un
păcat grav. Tocmai atenția mereu trează a autoarei, necruțarea cu care mânuiește
bisturiul autoanalizei morale fac din această carte ceva unic în literatura
noastră. Cu toate disperările, căderile, iluziile, căile diferite de cucerire a
Esențialului pe care viața i le oferă, mărturisirea rămâne mereu la fel de febrilă.
Centrul neliniștii sale spirituale este într-o permanentă incandescență, ca un
vulcan niciodată adormit. „Nebună după Absolut” (86), autoarea ne oferă una
dintre cele mai precise chirurgii ale sufletului și destinului uman din câte
s-au scris în limba română. Și mai e ceva important: spovedania aceasta nu o
face numai duhovnicului, o face, iată, publică. E o pildă aici, o ridicare a
smereniei pe o nouă treaptă. Poate cea mai dificilă… A se citi de exemplu
paginile 246 și următoarele când, luând fiecare dintre poruncile Decalogului,
analizează cu o lipsă de cruțare greu de suportat chiar de către cititor cum
le-a încălcat. „…vocația mea este, a fost și sper să rămână, căutarea” spune,
și această căutare, itinerarium mentis in
Deum (Sf. Bonaventura) este materia acestei cărți. Capitolele ei se numesc
simplu: „Pre-simțiri”, „Căutări”, „Marea ocolire”, „Iluminări și poticniri”,
„Spaimă și cutremure”. Gena Geamănu face parte dintr-o impresionantă galerie de
lucizi, ai literaturii noastre. „Eu
fac parte dintre cei ce privesc, caută, întreabă, vor să înțeleagă, întreabă și
se întreabă” (61). Jurnalul convertirii sale este un document uman excepțional,
într-o arie fără tradiție în cultura noastră. Valoarea lui este deopotrivă duhovnicească și intelectuală, și tocmai de aceea ar trebui enumerat printre cărțile
noastre fundamentale. Exact în această dialectică aș citi cele două semne de
punctuație care marchează, prin
abundență, textul. Semnul întrebării,
indicând evident căutarea, calea, ecorșeul sufletesc, permanenta veghe
introspectivă și morală, și semnul
exclamării, indicând uimirea, ad-mirarea în fața atotprezenței iubirii
divine. Este o teribilă tensiune care marchează căutarea neîncetată a soluției
existențiale optime și, odată aflată (ceea ce înseamnă nu o odihnă întru
certitudine, ci o frământare interogativă
și mai acută), liniștea neliniștii de a înainta continuu în interiorul acestei soluții. Tensiunea
este între smerenie, ca imperativ absolut, și bucurie. A doua pare a o diminua
pe prima. Dacă te bucuri prea mult că ai găsit
calea spre mântuire (și trebuie să te
bucuri), riști să te pierzi în mulțumire de sine. Prima însă o îngăduie pe a
doua. Dar „într-un anume fel”. Urmărim graficul extrem de fin al acestor două
linii de destin, ca un împletit ADN spiritual.
Simplitatea sporește forța
mărturisirii: „Mi-ar plăcea să existe Dumnezeu”. (20) Totul este un proces de
continuă limpezire. Începuturile sunt ale unui suflet zbuciumat, trăind la
intensitate maximă, măcinat de singurătate, de conștiința diferenței („sunt îngrozitor de singură”, „De ce nu sunt la fel ca
toată lumea? Sau dacă sunt, de ce nu trăiesc ca toată lumea?”), bântuit de
ideea sinuciderii („Aș fi vrut să mor fără să mă sinucid, așa, simplu”, „e atât
de limpede că numai moartea mai rămâne! Dar oare nu sunt deja moartă?”, „Dacă
deosebirea dintre viața mea și a paramecului e atât de mare, să nu fie nicio
deosebire între morțile noastre?”), de răzvrătire. Mărturisirea aceasta, cu un
foarte discret scop de pedagogie duhovnicească pentru cititor, impresionează
prin autenticitatea omenescului asumat
în toate arcanele sale. Nimic de predică uscată, de „propovăduire” fariseică.
Doar frământare întru găsirea soluției existențiale autentice și totale. Exemplară
este, în acest context, tratarea experiențelor erotice, trăite la nivelul cărnii
sau al spiritului, analiza lor, până târziu, când calea bisericii părea
definitiv asumată, este una dintre cele mai precise și mai sincere dintr-o
literatură oscilând tradițional între pudibonderie și vulgaritate. „Actul
sexual mi se pare profanator; or, toți oamenii din jurul meu, și nu numai ei,
îl consideră ca desăvârșitor al iubirii. De ce aș vrea ca bărbații care îmi fac
curte să nu-mi ceară să se culce cu mine, dar să mă dorească totuși ca femeie?
E o perversiune? Sunt frigidă? Nu, pentru că am cunoscut plăcerea. Mi se pare
însă umilitoare, dacă asta e tot. Și
e atâta agitație și atât zgomot! La ce bun? Ca să fii aruncat într-o
singurătate mai cumplită decât cea de care voiai să fugi în îmbrățișare?”. (16)
Ceea ce caută în această etapă, apa de care este însetat acest suflet, este
aceea a Sensului vieții. „Există oare soluție practică la problema sensului?
Dacă nu, de ce ne întrebăm?” (19) «Viața
e ceva ce se face și se preface în fiecare clipă. Ea, mai ales când e întrupată
în om, trebuie să aibă un sens. Deci trebuie iubită de dragul sensului, în
perspectiva acestui sens. Nici oamenii nu pot fi iubiți, nici pe mine nu mă pot
iubi, decât cu tot ce presupune încă nefăcutul îndreptat spre un ceva, spre un
sens. Altfel, de ce? Ce rămâne din ceea ce numesc ei „viață”» (40) „Nu mă interesează
nimic în afară de nevoia mea de a găsi un sens” (109) „Apoi, căutarea mea este
de ordin moral, nu intelectual. Eu caut, am căutat un sens și nu o formă de
existență, reală sau fictivă. Pot trăi orice, oricum, cu o singură condiție: să
aibă sens. Nu contează cum sunt, nici în viață și nici în jurnal, ci de ce sunt
cum sunt sau cum nu sunt”. (224) În această primă fază a căutării găsim mai
degrabă un spirit amprentat de existențialism, obsedat de singurătate, moarte, oboseala
de a fi, sinucidere și de absurdul existenței. Durerea de a fi, ruptura dintre
carnal și spirit sunt temele recurente, asupra cărora revine cu insistența de a
le afla rădăcinile. „Durerea mea (a câta oară am înțeles asta?) nu este din
cele care se vindecă.” (42); „Durerea asta e în mine, e mai puternică decât
mine” (43); „Cu ce se poate domoli, Doamne, durerea mea? Neliniștea mea cu ce
se poate stinge? Dar vreau oare să se stingă? Nu, vreau numai să nu mai fie
zadarnică. Și este.” (61) „Ce intens îmi simt singurătatea! Sunt singură în
mijlocul unui gol mic, dincolo de care forfotește întreg universul străin și rece, dar care e gata să se
însuflețească și el ca mine, când mă
revărs în el.” (58); „Durerea este ca o simfonie eternă, infinită, suma, locul
geometric al tuturor simfoniilor create și necreate, un fluviu imens,
copleșitor, cu multe linii melodice, cu teme ce predomină în anumite momente,
cu clipe de încordare dramatică, cu piscuri amețitoare, cu spații de liniște și
suspin șoptit, cu zeiescul drept de libertate, dat fiecărui instrument muzical
din sufletul meu, instrument ce-și poate cânta, în deplină armonie, cu temele
de bază, efemera lui bucurie… Durerea este un
fascinant fel de a fi viu, poate singurul fel”. (58); „Constat că pentru
mine durerea omenească are mai multă importanță decât pentru cei pe care-i
doare.” (136)
Traseul vieții autoarei este
marcat, firește, și de câteva întâlniri fundamentale. În ordine culturală (ea citește
cu lăcomie niciodată potolită) și spirituală. Așa este calea Yoga, așa este
descoperirea operei lui Simone Weil, un fel de suflet pereche cu care intră
într-un dialog câtuși de puțin complezent, dar decisiv întru limpezirea
drumului. „Doamne, de unde mă cunoaște ființa asta?” (52) Apoi Tarkovski. Apoi
experiența Alice Botez și, în cele din urmă, Duhovnicul (cu majusculă),
singurul care reușește să astâmpere această torențială energie interogativă și
să o canalizeze decisiv spre iubirea divină, părintele Galeriu. Numai prin el
reușește să pună capăt „prăpădului interior”. Iată acest autoportret în apă
tare la pagina 62: «Cine
sunt eu?...În linii mari o țărancă dezrădăcinată și sterilă, o filozoafă ratată
din cauza lipsei de acces la adevărata cultură, o mamă refulată, o iubită
veșnic părăsită sau nestatornică… Perspective? Nici una! Ești prea deșteaptă și
deșteptată de nevoia de sens ca să mai poți adormi vegetal lângă un bărbat care
ar putea fi atât de excentric încât să se însoare cu tine. Prea comodă, prea
amorală și prea lucidă ca să intri într-o căsnicie. Și ești prea proastă și
incultă și deja prea bătrână ca să faci un gest cultural. Alice spune să scriu.
Spune că am talent. Să zicem. Dar Alice mă judecă după oralitatea mea, după
„strălucirea” pe care o am când vorbesc
fiind prea plină de căutările mele. Ea nu-mi cunoaște prăpădul interior. Ce să
scriu? Pentru cine? Pe oamenii „de treabă” i-aș plictisi, pe intelectualii
compromiși i-aș jigni, iar pe cei autentici i-aș înduioșa. Și? Nu-i plină țara
de maculatură? Pentru mine? Dar ca să scriu, ca să mai scriu trebuie să cred că
merită. Și eu nu cred. E atât de limpede că numai moartea mai rămâne! Dar oare
nu sunt deja moartă?».
Autoarea, deși jurnalul acesta a apărut în anul 2000, face o miraculoasă
racordare cu marea tradiție a autenticismului, trăirismului și introspecției
analitice interbelice. Ca și cum fluxul subteran,
apele freatice ale culturii române nu s-ar fi întrerupt nicio clipă sub
viscolele istoriei. E o continuitate care mă face, iar și iar, să mă întreb, cu
gândul la istoria noastră, cea mare și cea culturală: ce-ar fi fost dacă… Dacă
n-ar fi fost peste noi iarna nucleară a spiritului. Într-o pagină, de exemplu,
percepem o discretă aluzie la Jurnalul
lui Jeni Acterian, structură psihică asemănătoare, bănuiesc cunoscut prin
intermediul lui Haig Acterian, bun prieten cu Alice Botez. Cu deosebirea
remarcabilă a contextului istoric și a împingerii aici spre trăirea mistică,
absentă în experiențele mult mai „culturale” ale Generației 27. În planul
trăirii personale, diarista bănuiește (pre-simte, cum se numește această
secțiune) încă de pe acum tensiunea inevitabilă, permanent interogată, care
sfâșie sufletul ei între umilință și smerenie. Nu poți fi lucid fără a avea orgoliul acestei lucidități. Cum se poate smerenia opune orgoliului, fără
să afecteze luciditatea (auto)analitică
de care nu te poți lipsi? Iată
structura logică a acestei etape pe care tânăra care socotise la un moment că se
poate topi în studiul lui Platon și al logicii (ca furnizoare de certitudini
probabil) o experimentează ca pe un blocaj existențial.
Din care încearcă să iasă prin
meditația Yoga. „Jurnalul meu e poate o parte din yoga mea” notează la un
moment dat. De altfel, este inevitabil să discute în trecere și funcția pe care
i-o atribuie exercițiului diaristic pe care nu l-ar vrea „batista în care-mi
suflu nasul când plâng”. (39) «Jurnalul
meu a fost clinica în care mi-am început vindecarea. Ce rost ar fi avut aici
minciuna? Pe cine să mai păcălești când nu mai e posibilă păcălirea de sine? Și
la ce bun? […] Dovadă
că jurnalul este o cale e și faptul că, pe măsură ce ești mai aproape de
„zonă”, devine din ce în ce mai puțin necesar. S-ar putea continua pentru
alții, pentru cei ce vin după tine pe același drum așa, ca un zâmbet plin de
înțelesuri și încurajări către alt călător…» (224) Yoga îi satisface o vreme nevoia de asceză,
de autocontrol și de absolut. Iată această foarte exactă regulă: „să acționez
de parcă fiecare gest ar fi foarte important și să reacționez de parcă nimic
n-ar avea nicio importanță. Și, mai multă atenție și mai puține cuvinte! Și, un
exercițiu: Tăcere!” (68) Yoga reprezintă „marea ocolire” (cf. unui vis
premonitoriu în care un Moș alb îi cere să ocolească Muntele, nu ceea ce îi
iese în cale), aprinderea aspirației, una dintre soluțiile pentru depășirea
antinomiei dintre carne și spirit etc. Păcatul cărnii, observă încă de acum,
pare ușor față de vina spirituală. Nevroza personală e depășită tot prin
această incizie la rădăcina puroiului existențial: „Nevroza nu era pe fondul
dezacordului dintre eu și lume, ci
dintre eu și lume, pe de o parte, și eu
și altceva, pe de altă parte”. (95) Către acest altceva în care să se resoarbă
Eul se îndreaptă neobosita căutare a autoarei. „Nebunia” e datul persoanei de a
fi altfel și de a se ști și proclama altfel. „De unde nebunia mea?”. Durerea
existenței se cere asumată, înțeleasă…și întru aceasta se petrece îndelungatul
și dificilul proces al convertirii: „Și, Doamne, chiar dacă pot să-mi duc
durerea mea, cum să pot duce atâta durere?”. (118) O teribilă rugăciune a Sfintei
Tereza de Avila, din care, din păcate, nu pot cita decât câteva rânduri, mi se
pare a rezuma perfect nevoia de transfigurare mistică întru Dumnezeu a autoarei
noastre: „Spune-mi ce vrei de la mine, spune Doamne!/ Ce dorești, o Domnul meu,
să facă/pentru Tine acest suflet al meu,/atât de incapabil să opereze, atât de mizerabil
păcătos și rău? /Iată-mă aici la picioarele tale,/singura mea Dragoste”. Mihai
Zamfir așază, cu dreptate, această spovedanie continuă într-o serie excepțională:
de la Pascal la Kierkegaard, T.S. Eliot sau Charles Du Bos. Și ea stă bine
acolo, numai noi suntem prost plasați, incapabili de a o vedea, pentru că nu ne
uităm într-acolo, în sus, ci numai lateral sau spre propriul buric, unde cică
ar fi centrul lumii. Aș face aici o mică îndreptare, pentru o eventuală nouă
ediție: filosoful despre care e vorba la p. 222, autorul cărții Lˈhomme et ses trois éthiques, nu este
Basarab Nicolescu, ci Stéphane
Lupasco. După cum mă bucură să aflu pe aceeași pagină o trimitere la filosoful
nostru de mare profunzime, dar ca și necunoscut,
în ciuda unei opere de fenomenologie remarcabile, Corneliu Mircea.
„Viața este o întrebare
inconștientă, pusă tăcerii de dincolo de ea. Omul este expresia disperată a
acestei întrebări, este chiar întrebarea devenită conștientă. Numai că nu toți
oamenii trăiesc permanent în ea, și deci în ei. Nici eu. Încă.” (127) Gena
Geamănu este fundamental o întrebătoare, fraza
de mai sus m-a dus cu gândul la versurile poetului: „În orice minte lumea își
pune întrebarea/Din nou: de unde vine și unde merge floarea/Dorințelor obscure
sădite în noian?”. Pre-simțirea acestei Prezențe supreme este „mâna ascunsă”
care o călăuzește în tot acest drum al Damascului. O scurtă amintire din prima
copilărie când, precoce, descifrează la școală „URSS, bastion al păcii e” și
începe să întrebe pe toată lumea ce e acela „bastion” e pur și simplu o pagină
de mare proză, cu un umor amar excepțional. Toată viața a avut de întrebat ce e
acela „bastion”. „Are el, omul, un rost care să nu se verse anonim în cel al
speciei? Nu, omul e o întrebare prea personală ca să suport un răspuns atât de
personal […] Sau poate
că omul este, ar trebui să fie, răspuns, nu întrebare? […] Și totuși de ce caut? Ce caut? Cine
sunt eu?” (146); „Așa se face că viața mea de până acum a fost un lung coșmar,
întrerupt, din când în când, de întrebare”. (128)
Aspectul social al lumii prin care
trece este sugerat cu maximă discreție, dar extrem de percutant. Este infernul
exterior, infernul care trebuie iubit. Căci, încă, este între două lumi,
sfâșiată de a nu aparține complet niciuneia. „Mă doare lumea. Mă dor oamenii.
Mă doare omulețul din mine”. (157) „E o lume a morții și a demolărilor. Sau
numai așa se poate trăi aici și acum. Oricum eu, eul meu trebuie să moară. Eu
nu mă mai pot sinucide. Ucide-mă Tu! Și inima mi se strânge!... Asta este!”
(160) Ucide-mă TU! – frază cu
încărcătură mistică absolută! În scurtă vreme urmează - din 1986 sunt primele însemnări –
întâlnirea capitală cu Părintele Galeriu. De acum, tonul se schimbă, dar
acuitatea introspecției se accentuează. Dificultatea „probelor” crește. Cuvintele
fundamentale sunt de acum: iubirea și
plânsul (în sensul lor teologic). Nu
este un timp al odihnei existențiale,
dimpotrivă, odată descoperită Calea (mai rămân, firește, Adevărul și Viața), soluția nu înseamnă oprirea căutării, ci
ducerea ei spre ultimele consecințe. Iluminările și poticnirile se presupun
reciproc. „Să birui lumea și să Te iubesc, Lumină! (176); „Dumnezeu ne iubește
tot timpul, indiferent ce facem. Mântuirea înseamnă să-I răspundem la iubire.
Dumnezeu nu mă iubește pe mine pentru că aș fi mai bună decât D. , sau mai bună
decât anul trecut, ci doar pentru că
sunt om”. (177) Dar recunoaște: „Nu-i pot iubi pe toți semenii mei”; „Mai întâi
a venit plânsul. Nu prea înțelegeam de ce plâng”. (177). Scrisorile fluviale către
Părintele Galeriu, venite dintr-o cumplită nevoie de a nu întrerupe spovedania,
sunt adevărate capodopere de teologhisire subtilă. Realizează destul de curând
că drumul ei duce spre mănăstire, și tocmai de aceea analiza se adâncește și e
tot mai necruțătoare. „Și eu înțeleg: acolo nu te duci ca să scapi de lume, ci
ca s-o iei cu tine”. (179) Angajarea e totală, intelectuală, spirituală, fizică
și…politică: „Credința e singura mea posibilitate de angajare în social, e
singura posibilitate pentru politicianul din mine”. (181) Dacă, așa cum îi este
limpede dintru început, condiția normală a omului este sfințenia, drumul către
aceasta este plin de „poticniri”. Cititorul trebuie să fie atent la schimbarea
registrului stilistic, limbajul mărturiei mistice are legile lui specifice; o
afirmație elementară de tipul „Dumnezeu este iubire” se cere citită altfel decât la modul ei simplu, denotativ. Este un limbaj previzibil, ceea ce poate stârni nedumeriri esteților impenitenți.
Numai că, limbajul mărturiei întru
convertire are alte finalități. Această previzibilitate arată că viața (la fel
de vijelioasă în fondul ei intim) s-a transformat din destin în ordine. Despre această ordine cată să
dea seama ritmul imnic și liturgic de acum al textului. „Tu ești Dumnezeul meu,
Iubire! Arde toată întinăciunea din mine, aprinde-mă cu iubirea Ta și ajută-mă
să văd în toată lumea Ta o Biserică, să-i pot iubi pe toți, pe toți semenii
mei, așa cum ai porunci Tu. Ajută-mă să Te iubesc și să iubesc sau ucide-mă!”.
(191) Frământările depășesc acum nivelul psihologic, par a se statornici în cel
moral (cum să faci binele? cum să iubești pe semenul tău?), dar cititorul
avizat simte că e vorba de ceva încă și mai adânc (sau mai înalt), vădit de
această Prezență permanentă de acum, de dincolo de orice îndoială. Scrisorile
către Părintele duhovnic sunt adevărate capodopere de analiză a unui traseu
creștin spre Dumnezeu. De trezvie. Citească-se distincția de la paginile 204-205
dintre Voia lui Dumnezeu și determinismul interior. Sunt aici nuanțările unui
teolog excepțional și – totodată – trăitor întru Iisus, despre libertate.
„…nu e nevoie să fi ființă istorică
pentru a trece prin istorie. Istoria e un loc
de trecere, de întâlnire, iar nu de rămânere, de dăinuire. […]
mai important este să devii sfânt decât
să fii cineva în istorie”. (226)
Această a doua parte a jurnalului nu înseamnă deloc încetarea căutării, ci
amuțirea treptată a eului. Pare un
non-sens: cum adică un jurnal în care eul dispare? Nu dispare, de fapt, ci se
resoarbe în conștiința păcatului, și aici rostul jurnalului se vădește cu
prisosință. «Abisul
păcatului trebuie scrutat mereu „păcatul meu înaintea mea este pururi” pentru
depistarea tuturor nuanțelor perfide ale lucrării celui viclean și scoaterea lor
la lumină pentru pocăința cea adevărată».
(241) „Cea care se revolta zilele trecute, și încă mai suspină și azi, este eu
ce vrea să se păstreze în postura de victimă superioară într-o lume nedreaptă
și coruptă, așa cum mă prezint, de exemplu, de multe ori în jurnal, și cum mă
cred acum. Dacă nu voi ucide acest eu nu mă voi putea naște din nou. Nu se pune
petic nou la burduf vechi!!” (231) Miza a crescut la modul absolut și – atât
cât se poate dezvălui, căci multe lucruri sunt sortite de aici înainte să rămână
tainice – de acum textul ne face martorii chinurilor facerii, se naște altă
ființă. Omul întru Hristos. Iubirea și păcatul devin termenii de raportare
permanenți. Judecata morală față de sine însăși devine literalmente
necruțătoare: „Deci vinovăția morală a fiecărui individ nu se stabilește în
funcție de un „sus” și un „jos” general valabile, nu comparativ cu nivelul
celor din jur, ci comparativ cu idealul = normal, normal = Arhetip și cu
putința primită și cultivată a individului viu, real”. (244) Dialogul cu
duhovnicul, cu sine însăși, cu Dumnezeu capătă forma rugăciunii, iar pericolul
slavei deșarte care estompează forța rugăciunii se ivește în formele cele mai
insidioase, analizate aici fără cruțare. Cel mai greu în acest drum, locul unde
apar probabil cele mai multe poticniri, cum spune autoarea, este iubirea de
semeni. „Singurătate într-o lume de
oameni care-mi sunt din ce în ce mai dragi”. (269) „A-mi duce crucea înseamnă a
trăi aici și acum și a învăța, aici și acum, să iubesc în numele Tău” (262) «Te strig, Doamne, și Te
rog, ceartă-mă pentru puțina mea credință, dar fii cu mine! Scapă-mă de cel
viclean și de omul cel vechi! El, omul cel vechi crede că el e autorul,
singurul, vieții și faptelor sale. Și, sărmanul de el, știind că totul e durere
și decepție, îmi cere să murim mai degrabă decât să luptăm. Zice că nu avem cu
cine, că nu e posibil nimic, că suntem deja condamnați… Dar eu nu mai vreau,
Stăpâne, să mă lupt cu el pe planul „ideilor” și „concepțiilor”. Pe aici se
strecoară, sau aici locuiește și cel rău. Vreau să mă lipesc de Tine în
rugăciune și să mă aperi Tu! Nu-și ia părintele copilul în brațe când vine un
câine rău spre ei? Nu-i dă lui bățul să se apere singur! Te rog, Stăpâne, fă din
mine un sugar și apără-mă! Dar, dacă Tu crezi că m-am „făcut mare” și mă pot apăra
singură cu „bățul” pe care mi l-ai dat și mi-l dai, fie voia Ta» (267) Nu știu dacă
acest montaj de citate redă suficient incandescența spirituală a textului.
Sigur că important este graficul de
poticniri și ridicări, înaintarea spre sine, adică spre Dumnezeul-iubire. De
remarcat adresarea insistentă cu apelativul „Stăpâne”. Una din cele mai
tulburătoare și misterioase, greu de înțeles, fraze din „prima” perioadă a
căutărilor sale este aceea în care, adresându-se unui iubit, îi spune: eu nu caut adăpost, ci stăpân. Cele
două fraze din momente existențiale diferite se cuvine, totuși, să fie citite
în conexiune. Nu e contradicție între ele! O frumoasă hermeneutică ar fi de
desfășurat pornind de aici!
Acum sunt de trecut încercările
cele mai grele. «Da,
acesta este eonul „punerii la încercare”! Încearcă-mă, Stăpâne, dar nu mă
părăsi în încercare! Și iartă-mă, iartă-mă , că mai mult cad decât înaintez!» (268) Răul are acum
cele mai subtile înfățișări, asupra cărora se cere atenție neadormită: „…numesc
iertare ceea ce nu-i, în fapt, decât o
formă mai rafinată de dispreț”. (272) „Dacă mă voi disprețui pe mine, cum voi
putea să-l prețuiesc pe aproapele meu?” (320); „Când devii credincios te doare
tot ce nu e răspuns la această iubire. Iubirea Lui nu este doar cea care iartă ci, și mai ales, cea care dăruiește”.
(310) „Ispititorul îmi spune că este o smerenie… Dar nu sunt smerită. Smerenia
te face blând și răbdător. Eu nu sunt” (334); „Omul cel vechi nu moare ușor.
Sau poate nu are o singură moarte”.(329); „N-am murit, Doamne, și nu m-am
născut din nou deși sunt o făptură nouă în comparație cu cea pe care a-i scos-o
din iadul necredinței” (334); „Nu trebuie să mărturisești nici o victorie, e
laudă, e mândrie”. (329)
Această schimbare a lăuntrului
este, cu certitudine, cel mai greu prag al unei existențe. Teologic i se spune metanoia. Avem aici trei trepte: prima
este spovedania neîntreruptă, „căderea în cuvinte”, cum frumos spune autoarea.
Pentru a scoate acest lăuntru la lumină, prin smerenie, treapta a doua. Și, în
sfârșit, încununarea: iubirea și plângerea continuă pentru lume (darul
lacrimilor i se spune în lumea celor ce-și poartă mormântul cu sine în
veșmântul negru). „Acum nu pot decât să tac și să fac loc în ființa mea cea strâmtă
acestui infinit act de iubire”. (277); „Dumnezeu nu poate să nu iubească pe cineva. Ne-iubirea este diavolească, omenească,
dar nu dumnezeiască” (300); „Îți mulțumesc, Stăpâne, pentru căderi și Te rog,
iartă-mă că sunt atât de îndărătnică și înceată!” (278); „…începe cu simțirea și cunoașterea focului și continuă cu un fel de asumare a focului și a
suferinței. Scoaterea din foc e, cumva, cu
foc cu tot!” (280); „Iar plânsul meu Îl cheamă pe Cel nevăzut cu ochii
minții….” (327); „Cine sunt eu să mă iubească Dumnezeu?” (300); „Doamne, am nevoie
de Tine!” (334) Și mai apare și greaua povară a trecerii de la starea de sfătuit
la cea de sfătuitor… De acum vin tinerii să-i ceară sfat și povață acestei ființe
încercate, răspundere ce schimbă și ea datele sufletului.
Am citit această carte cu o mare
bucurie și o mare tristețe. Tristețe pentru că ea este o eclatantă dovadă a
auto-provincializării interne a culturii române. Care se instituie ca o cultură
marginală nu doar prin raportare la „cele mari”, ci și prin autosuficiența
ignorării unor opere instituitoare de paradigmă din interior. Ea există însă,
și pesemne că n-a venit vremea ei încă. Cu bucurie, evident, pentru că ea va
încolți când va veni o primăvară. Suntem mai bogați cu un reper. Gena Geamănu
este unul dintre marii scriitori români de azi. E puțin pentru miza reală a
cărții. Dar e foarte mult pentru noi. Căci, ca să citez o frază recentă a
autoarei, dar care, evident, nu apare în carte: eu sunt sensul vieții mele!
„Și, Doamne, nici n-am început să
iubesc” (305)
Christian Crăciun
Ajunul Crăciunului 2016
[1]
Gena Geamănu, Spovedanie neterminată, ed.
Doxologia, 2010, ediția a treia revizuită; Postfață Mihai Zamfir;