Lectura

LECTURA – PIATRA DE PE FUNDUL RÂULUI

            Pe data de 2 octombrie anul acesta, la invitația generoasă a Fundației culturale Conștiința, în cadrul Festivalului anual pe care aceasta îl organizează la Ploiești, am avut onoarea de a fi invitat să conferențiez, alegând tema acută și spinoasă a lecturii. Sala Bibliotecii Județene Nicolae Iorga a fost un mediu, ca totdeauna, bun conducător de idei.

            Tema lecturii e dificilă nu numai în sine, ci și contextual, pentru că este „la modă”, auzim tot timpul lamentația că „nu se mai citește” (eu însumi o practic, recunosc!), dar asta nu anulează necesitatea unei interogații mai profunde asupra actului în sine, dar și a cauzelor pentru care asistăm la o schimbare de canon a lecturii. Altfel spus, lectura nu mai este astăzi, cum a fost de multe secole încoace, o chestiune de status social, de prestigiu, în cazurile în care se mai practică este redusă la un aspect strict funcțional, ea trebuie „să folosească la ceva”. Vremea lecturii ca act în sine, suficient sieși, pare să fi trecut.  Pe de altă parte, modul acesta „pragmatist” de a citi a influențat modul însuși de a scrie? Sau modul de a scrie a construit treptat noile modalități de lectură? Greu de decis. Nu e vorba numai de „suport” (hârtie ori electronic), ci de ceva mai complex. Am observat că este oarecum tautologic să faci un elogiu al lecturii (în sensul umanismului clasic al cuvântului) într-o bibliotecă, în fața unor oameni avizați și deja convinși. Poate că militanții pro lectură sunt în situația primilor creștini, ar trebui să iasă în piețe și să-și proclame credința printre păgâni, cu riscul de a fi aruncați la lei (nu moneda, firește). Lectura este desuetă tocmai pentru că nu „folosește” la nimic, ea deschide spre un spațiu ontologic diferit de cotidian și pe care lumea de până mai ieri îl accepta explicit sau tacit iar lumea recentă îl (re)neagă cu vehemență. De aceea literarul și lectura în sensul clasic apar azi ca fundamental anacronice (etimologic vorbind). Întrebarea bântuitoare este la ce folosește lectura? Am încercat să răspund deconstruind câteva prejudecăți care grevează valorizarea contemporană a lecturii.

            Dacă te situezi pe terenul preopinentului este literalmente imposibil să găsești vreun argument în favoarea lecturii clasice. Este exact ca și cum ai încerca să-i explici unui orb nativ culorile. Pur și simplu îți lipsește sistemul de referință. În momentul însă când ne așezăm amândoi într-un alt plan al discuției, cel al valorilor inactuale, atunci s-ar putea să găsim câteva puncte comune de raportare. Un prim mit care se cere deconstruit este cel al informației. Trăim într-un adevărat delir informațional, suntem literalmente asfixiați de informația cotidiană, ca de o hrană care ne-ar fi vârâtă cu sila pe gât, nedigerată. Este foarte greu: odată să te desprinzi de ele, ca de un drog, a doua oară să le triezi. Însuși acest efort este generator de nevroze. Sigur, orice carte de literatură conține o oarecare cantitate de informație, pe baza ei a fost descoperită Troia de exemplu. Dar nu pentru a  ști cum se trăia în Verona la 1600 citim Romeo și Julieta. Război și Pace spune multe despre Rusia și Napoleon, dar nu pentru asta citim romanul. Și de ce am citi atunci Albatrosul sau Luceafărul? Care nu conțin „informație” de acest tip. Modernitatea a produs o ruptură, pe care postmodernitatea a instituționalizat-o și i-a dat putere de lege, cea dintre valoare și sens. Devisurile acestea care aparent ne ușurează viața și comunicarea insinuează ideea periculoasă că informația este o valoare. Trebuie să avem curajul de a afirma răspicat: informația în sine nu este o valoare. Nu merită să i te dedici (acesta ar fi sensul simplificat al valorii existențiale). Și, în consecință: cultura nu se confundă cu informația! Cultura ne furnizează criteriile necesare pentru cernerea informației, pentru valorizarea ei ierarhică. Cultura e precedentă informației. Cultura conține informația, dar informația nu conține necesarmente cultură. De aceea lectura, cu accentul ei desuet pe sens, ierarhizează existența. Cultura umanistă (atenție, simt nevoia unei precizări, oricât de succinte, parantetice: includ în cultura umanistă de azi și pe cea științifică, nu poți fi un om cult azi fără să ști lucrurile esențiale despre genetică sau particulele elementare) se bazează pe virtutea fundamentală a discernământului. În aceeași ordine de idei, fără a putea dezvolta, să observăm că informația este identicul, pe când cultura este diferitul. Aici identicul și identitatea sunt riguros antitetice. Numai cultura ne oferă identitate, informația ne strivește sub uniformitatea ei colosală. Lectura literaturii este exclusiv a unicului: avem numai un Hamlet, o Emma Bovary, un singur roman Un veac de singurătate  și o singură dată scris pentru eternitate versul Nu credeam să-nvăț a muri vreodată. Scăderea galopantă a numărului celor care citesc, mă duce cu gândul la distopiile cu ființe robotizate pe care îmi vine greu să le mai numesc oameni. Cauza finală a cititului nu este informația ci formația. O edificare interioară care nu se vede, nu este măsurabilă, nu este nici măcar certă (istoria consemnează destule cazuri de oameni extrem de culți care au fost niște bestii), dar fără de care omul nu există ca ființă semantizatoare.

            Al doilea mit la care vă propun să medităm este cel al vitezei, evident în strânsă legătură cu primul. Ca observație prealabilă aș propune o compartimentare a trei categorii de oameni, după raportarea lor la chestiunea lecturii: optimiștii spun, cartea ca obiect va dispărea, lectura nu, vom citi de pe devisuri sau, în curând, direct prin cipuri implantate sub piele. Scepticii spun: unele cărți nu pot fi citite de pe Kindle, e greu de imaginat un Platon sau un Pascal sau un Heidegger citiți în metrou de pe ecranul de 10 inci. În sfârșit, pesimiștii (printre care mă situez din ce în ce mai des) care spun că nu se va mai citi deloc literatură, ci, în cel mai bun caz, numai texte scurtisime, twiterizate. Observând dificultatea cu care elevii mei procesează un text mai lung tind să mă abandonez acestei depresii futurologice. Aici e musai să facem un popas mai lung, căci chestiunea lecturii este iremediabil legată de cea a învățământului. Când școala a schimbat scara de valori, modelul uman, apoi modelul de abordare a textului literar (pentru o excelentă panoramare a chestiunii se poate vedea Tzvetan Todorov Literatura în pericol), nu ne putem aștepta decât la această finală degradare a lecturii. Cu adenda că, în țările care au o adevărată tradiție consolidată, există și insule pe care se poate scăpa. Ceea ce nu-i cazul la noi. Însuși faptul că Todorov își poate face o târzie și temeinică mea culpa pentru a fi fost unul dintre pontifii care au celebrat divorțul dintre textul literar și om este deplin semnificativ. La noi, nici pomeneală de a se supune discuției publice programele de literatură, cantonarea lor aberantă, abuzivă, absurdă în discutarea formelor în dauna conținutului. N-o să înțeleg niciodată la ce-i poate folosi unui elev să știe ce-i aia un narator heterodiegetic  și cum îl poate atrage asta să citească Ultima noapte de dragoste…. Elevul nu mai este stimulat să se gândească la gelozia lui Gheorghidiu, sau la identitatea metaforică sânge – sevă din cutare poem blagian, ci să formalizeze perspective narative, focalizări, recurențe formale, niveluri stilistice, reducând limba la nivelul ei strict funcțional, primar comunicațional. Este exact perspectiva reducționistă la nivelul informației elementare de care vorbeam mai sus.

            Există, și nu poate fi ignorată, și o diferență de principiu, o opoziție ireconciliabilă, între literatură și civilizația actuală, centrată abuziv pe imagine. Imaginea electronică este a-literară și a-literală. Ea conține numai informație brută (și brutală, adesea). Imaginea „veche”, dintr-un tablou renascentist de exemplu, să nu mai vorbesc de cea dintr-o icoană, avea o discretă dar esențială legătură cu Litera, avea o sintaxă. Ea „se citea”, nu „se vedea”. Imaginea în sine e doar un surogat de existență. Mă întorc deci la tema vitezei, pe care lumea  de azi o idolatrizează. Ca și informația, viteza nu este un bine pur și simplu. Invoc aici acel minunat scenariu inițiatic pe care-l conține povestea lui Harap-Alb. După ce își alege după scenariul bine cunoscut calul, acesta îl întreabă pe erou: cum să te duc, ca vântul ori ca gândul? La care Harap-Alb răspunde: De mi-i duce ca gândul, tu mi-i prăpădi, iar de mi-i duce ca vântul, tu mi-i folosi… E o învățătură aici despre limitele binelui în viteză, de o profunzime inaparentă. Băiețelul unui prieten, om cu o bibliotecă impresionantă, supărat că tatăl său citește prea mult, în loc să joace fotbal cu el, i-a spus supărat: asta este o ocupație leneșă. Excelentă definiție a lecturii, ocupație leneșă. În Occident, ca reacție la furia fastfood-ului, se dezvoltă tot mai mult o mișcare slowfood. Aș propune un fel de mișcare slowlife ca definiție a lecturii. Un ritm interior mult mai adecvat respirației vitale. Chiar pentru oamenii care se spune că aveau un ritm de lectură extrem de rapid, acesta rămâne esențialmente încet față de galopul nebun al cotidianului. Nu poți citi mai repede decât ți-e ritmul lăuntric! Lectura presupune ritual, amânare, oprire inconștientă asupra unui cuvânt, a unei fraze, a unei idei. Lectura este fundamental în-târziere. Amintesc aici doar în trecere complexa chestiune a re-lecturii. Știm cu toții din experiență că adevărata lectură este doar re-lectura. Care, din punctul de vedere al vitezei existențiale, este absurditate. Ce vreți mai mare „pierdere de timp” decât re-citirea? Care recitire contrazice la modul absolut reducerea literaturii la informație. Nu afli nimic nou recitind a zecea oară Frații Karamazov. Și totuși… și totuși!

            Asta demonstrează că un astfel de text ne transmite ceva ce nu se află nici în conținutul pur informativ, nici în viteza de asimilare. Ci în cu totul altă parte. Unde? Rămâne de aflat.

                                                             (va urma)