PARADIGMELE GENIULUI
Tocmai mă întrebam cum să
scriu despre gustul de fad şi cenuşă scîrţîită între dinţi pe care mi l-a lăsat
şi anul acesta „sărbătorirea” lui Eminescu, voiam să spun că am depus armele,
mi se pare definitiv imposibil să-l celebrăm autentic, nefestivist, fără a
profita de ocazie spre a ne deşerta reciproc în cap găleţi de frustrări. Aşa
cum este acum, ziua Eminescului, căreia i s-a mai pus şi moţul aşa zisei zile a
culturii române, face mai mult rău prin formalism şi lipsă de substanţă. Dar,
cum nu există coincidenţe, pe 16 ianuarie dau din întîmplare peste un articol
de popularizare ştiinţifică abordînd o temă pe care noi o înecăm îndeobşte în
multe cuvinte goale: ce este un geniu.
Temă abordată strict ştiinţific, nu speculativ. Tocmai ce terminasem cu o
săptămînă în urmă de citit minunata restituire documentară Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani, 580
p., apărută la Humanitas
sub îngrijirea lui Cătălin Cioabă. Poate cel mai important eveniment eminescologic
de multă vreme încoace. Tocmai de aceea ignorat în ceremoniile oficiale. Mă
pregăteam să notez cîteva impresii la lectura acestor amintiri ale oamenilor
care l-au cunoscut pe Poet, dar le amîn pentru o proximă ocazie, sub presiunea
acestor cercetări antropologice şi psihologice despre structura geniului. Astfel,
după un psiholog american cu nume imposibil de pronunţat; Mihaly
Csikszentmihaliy, de la
Universitatea din Chicago, care a analizat vreo 90 de personalităţi
excepţionale în domeniul lor de creativitate, inclusiv 14 laureaţi Nobel,
geniul ar fi caracterizat de două trăsături fundamentale: curiozitate şi motivaţie
ieşite din comun. Nu studiile superioare sunt condiţia unei creativităţi excepţionale,
- dimpotrivă, în unele situaţii se pare că ele inhibă creativitatea – nici un
IQ foarte ridicat nu este o condiţie sine qua non. Dacă cineva ar măsura cu
indici matematici mărturiile strînse în antologia citată, ar descoperi cu
siguranţă că practic totalitatea celor care l-au cunoscut pe Eminescu, mai ales
în perioada studiilor (Ştefanelli, Slavici cei mai pătrunzători) vorbesc exact
despre aceste însuşiri: dorinţa de a şti totul, în domenii aparent lipsite de
legătură –economie, anatomie, astronomie, istorie – şi abandonul absolut faţă
de creaţie, ieşirea din social pe lungi perioade pentru a se dedica exclusiv
cititului şi scrisului la ciclopicele sale proiecte (vezi Hyperion I, cea mai bună biografie a poetului a lui George
Munteanu). Cît despre studiile poetului, biografii noştri suferă de un fel de
pudibonderie încercînd să oculteze realitatea că poetul nu avea probabil
terminat liceul. Şi ce-i cu asta? Setea lui de cunoaştere compensa cu asupră de
măsură rigiditatea unor studii încheiate cu diploma reglementară de doctor. În acest sens este Eminescu „omul deplin al
culturii româneşti”, şi nu, Doamne fereşte, că ar fi deţinut o summa a întregii
cunoaşteri umane. Toate mărturiile concordă, la fel, atunci cînd este vorba
despre inteligenţa şi memoria poetului, într-adevăr excepţionale. Un alt
cercetător, Keith Simonton, din California, cercetînd genii din istorie, dintre
1450-1850, adaugă faptul că geniile au o extraordinară putere de muncă, sunt
total absorbite de munca lor. Şi aici avem practic o unanimitatea a evocărilor,
toţi cunoscuţii povestesc despre patima cunoaşterii, despre lungile absenţe ale
studentului care se închidea zile de-a rîndul în cămăruţa lui cu cărţile şi
manuscrisele. De adăugat doar că, de la un moment dat, această robie a muncii a
intrat în contradicţie cu fibra fizică (şi mai ales cea metafizică) a omului,
care a cedat. Mulţi dintre cei care l-au cunoscut spun că, la ritmul său de muncă,
un om mai puţin robust ar fi capotat mult mai devreme. Motorul acestei munci
este, spun psihologii citaţi, o pasiune „inumană” pentru studiu şi nu banii.
Deja Maiorescu făcuse o remarcă fundamentală, în primul portret amplu dedicat
poetului în 1889, în legătură cu dezinteresul său faţă de aspectul material,
observaţie care i-a fost adesea imputată, iată însă că ea corespunde unei
scheme antropologice nebănuit mai largi în care poetul se încadrează perfect: „ Ce a fost şi ce a devenit Eminescu este
rezultatul geniului său înnăscut, care era prea puternic în a sa proprie fiinţă
încît să-l fi abătut vreun contact cu lumea de la drumul său firesc […]. Ceea
ce caracterizează mai întîi de toate personalitatea lui Eminescu, este o aşa de
covîrşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie, căreia nimic din cele ce-şi
întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar in epoca alienaţiei declarate),
încît lumea în care trăia el după firea lui şi fără nici o silă, era aproape
exclusiv lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururea la
îndemînă. În aceeaşi proporţie tot ce era caz individual, întîmplare externă, convenţie
socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obştească şi chiar soarta externă
a persoanei sale ca persoană, îi erau indiferente. A vorbi de mizeria materială
a lui Eminescu însemnează a întrebuinţa o expresie nepotrivită cu
individualitatea lui şi pe care el cel dintîi ar fi respins-o. Cît i-a trebuit
lui Eminescu ca sa trăiască în accepţiunea materială a cuvîntului, a avut el
totdeauna. Grijile existenţei nu l-au cuprins niciodată în vremea puterii lui
intelectuale; cînd nu cîştiga singur, îl susţinea tatăl sau îl ajutau amicii.
Iar recunoaşterile publice le-a despreţuit totdeauna”. Se cuvine de bună
seamă să ne pună pe gînduri suprapunerea aproape perfectă a schemei de
prezentare pe care o foloseşte Maiorescu acum 125 de ani în acest articol cu
fundamentele pe care cercetătorii de azi le identifică în creativitatea
genială. Semn că aici se ascunde ceva
important. Nu romanticism de duzină este în acest portret (şi în fiinţa
profundă a poetului), ci identificarea unei structuri de adîncime care explică
fiziologia creatoare a artistului şi gînditorului.
În sfîrşit, o altă
trăsătură ţine de modul de testare a ideilor. Nefiind un om de ştiinţă, ci un artist,
modul de impunere a operei – de o noutate eclatantă, şocantă în contextul
socio-cultural respectiv, vezi mărturiile de la Junimea sau povestea plină
de tîlc a lectura Sărmanului Dionis, nuvela
primită cu stupoare şi totală neînţelegere în cercul doctorilor ieşeni în
filozofie – are o structură aparte. Toată istoria postumelor eminesciene, cu
trena ei de controverse pînă în zilele noastre, ţine de conştiinţa acută a
poetului asupra distanţei care îl
separa de contemporanii săi. Cărora poetul a preferat să le ofere ceva mai
lesne digerabil pentru momentul afectiv şi intelectual de atunci. Psihologul
Howard Gardner, de la
Harvard University , autorul teoriei inteligenţelor multiple, scrie: „Indivizii creativi îşi petrec o mare parte din timp gîndindu-se la ceea
ce şi-au propus să obţină, fie că au sau nu succes, iar dacă nu au succes se
gîndesc la ce ar putea să schimbe din abordarea lor” Eminescu şi-a
„grădinărit” destul de atent opera, de la primele poezii trimise la Familia , apoi cele trimise
la Convorbiri ,
corespondenţa însoţitoare, textele uneori fenomenale pe care le-a lăsat în
caiete, toate arată un „plan” subiacent, o percepere/pricepere a ceea ce
suporta şi ce nu orizontul de aşteptare al contemporaneităţii sale. Poetul se
adresa unei posterităţi care, nici azi, nu l-a asimilat la deplina complexitate.
Care îl consideră încă simplist un „romantic întîrziat”, fără să vadă din
satelit planul de ansamblu al vizionarismului operei. Lucrul pe manuscrise al
poetului, relevat de Perpessicius sau de
Petru Creţia, dovedeşte limpede că el a avut de foarte timpuriu această
viziune totalizatoare, nu a scris, propriu-zis, poezii, ci o Operă cu
nenumărate şi subtile articulaţii, menită să dea seamă, demiurgic, despre Tot. Astăzi,
dacă spui propoziţia simplă „Eminescu a
fost un geniu” eşti privit ca o ciudăţenie şi blamat definitiv. Oare n-ar
fi timpul ca un specialist în inteligenţele multiple de la noi să se dedice
amănuntelor bio-bibliografice ale acestui „caz” excepţional? Să părăsim odată
pentru totdeauna conspirativita cu Eminescu ucis de complotul nu ştiu care! Eminescopaţii,
cum foarte nimerit îi numeşte recent cineva, fac mai mult rău obiectului lor de
veneraţie, îndepărtînd atenţia de la nexusul chestiunii, care este înţelegerea
structurii sale creatoare. Creierul poetului, ca preparat anatomo-patologic, a
fost lăsat din neglijenţă să se împută în bătaia soarelui. Acest fapt
paradigmatic poate fi ridicat la valoare de simbol al netrebniciei şi
nimicniciei autohtone, pe care de atîtea ori el însuşi le-a vituperat. Avem
însă, vorba lui Noica, rodul muncii acestui creier şi acest rod mai poate da
subiecte de cercetare încă mult timp de aici înainte. Ar fi mare păcat, şi o
crimă culturală şi istorică finalmente, să lăsăm să se altereze la lumina
stroboscopică a celor mai recente –isme
filosofice şi metodologice şi acest al doilea creier al geniului.
În sfîrşit, să amintesc şi
o ultimă trăsătură identificată de cercetătorii citaţi: puterea de sacrificiu.
Prin ea intrăm direct în teologic şi metafizic, sacrificiul este conştient, are
un scop clar conturat şi inalienabil care se atinge prin operă, dar este
dincolo de operă. Interpretările sociologiste ale activităţii eminesciene la Timpul pun accentul, mai
mult sau mai puţin voalat, pe truda lui disperantă pe „exploatarea omului” de
către clica patronilor ziarului. Este omisă astfel, în virtutea unei mitologii
superficiale a poetului „pur” şi „eteric”, hyperionic desprins de circumstanţe,
una dintre trăsăturile sale fundamentale. În plan strict pragmatic, poetul ar
fi putut găsi o sinecură care să-i asigure foarte puţinul necesar traiului său
fără pretenţii şi s-ar fi putut dedica astfel, netulburat, „poeziei”. Ar fi
putut, la limită, trăi retras la o stînă sau o mănăstire, în condiţii chiar mai
bune materialiceşte decît cele în care şi-a tîrît zilele ca ziarist
bucureştean. Numai că pentru Eminescu poezia, fără ghilimele, avea nevoie de
această tribună răsunătoare care era Timpul,
avea nevoie de luptă, de implicarea destinală în planul mai mare al
neamului, al istoriei. Aici este cheia sacrificiului său.
Să recapitulăm: putere de
muncă, obiectiv clar conturat, obsedant, căruia i se dedică absolut toate puterile
fiinţei abstrăgînd de la rest, inteligenţă, memorie, singurătate, spirit de
sacrificiu, ignorarea propriului confort existenţial, capacitate de a corecta
permanent traseul cognitiv pentru a ajunge la ţel. Schema geniului. Schema
personalităţii creative eminesciene. Oare de ce coincid atît de exact?