BĂTUT DE GÂNDURI
Atunci
când te pedepsește gândirea. Când n-ai fost cu-minte și îți primești cuvenita
răsplată. O pedeapsă cu atât mai cumplită, cu cât vine din lăuntru, este
imanentă lumii tale. Expresia ne evocă o încremenire agitată, pasivitatea și
zbuciumul împreună. A gândi nu este o operație comodă, împăcare cu lumea,
ci ispășire. Printr-o gândire adevărată, gândită, îți și ispășești păcatul de a
gândi. Numai după această ardere cu biciul de foc gândul iese ca purtător de
lumină la lumină, stabilește dialogul dintre lumina interioară și cea de afară.
Se stabilește un fel de raport de adversitate între sine și gândirea sinelui despre sine. Căci între a gândi și a fi bătut de gânduri există o diferență capitală, ele vorbindu-ne
parcă despre două momente diferite ale aceluiași proces. Prin a gândi locuiești încă în propria-ți gândire și ești
locuit de ea, te afli într-o osmoză perfectă, o relație de natură pur erotică
se instituie între tine și gândirea ta. Prin a fi bătut de gânduri gândul îți vine de undeva din afară,
răz-bunător și răscolitor de ființă, deșteptând, la o fremătătoare existență
muzicală, obscure și nelămurite adâncimi ale sufletului. E nevoie ca gândul tău
să-și ia această obligatorie distanță față de tine pentru a putea apoi să te
lucreze după măsurile care îi (îți) sunt inerente. Adversitate, tensiune, mișcare
a spiritului mereu torturat de gând! Trebuie să începi prin a fi bătut de
gânduri, încercuit și încercat de ele până la capăt, pentru a ajunge la pacea
din urmă a înțelepciunii.
Are importanță conținutul acestor
gânduri? Expresia noastră nu ne-o spune, dar ne lasă să întrevedem ca esențială
intenția lor. Aproximăm un prag:
dincoace de el, gândurile sunt mai mult sau mai puțin simplă fiziologie,
bio-chimie, a creierului. Dincolo, ele capătă puterea de a institui dialogul
fertil, mișcarea care antrenează spiritul întru întemeierile sale. Ești bătut
de gânduri cum țărmul este bătut de valuri. Ritmic, ți se ia parcă o fărâmă,
ești netezit, șlefuit de gânduri sau de același val – gând revenind obsesiv. În
general, ești bătut de gânduri atunci
când ești bătut de soartă. Altfel,
folosim varianta la singulara expresiei noastre: mă bate un gând… și ea ne spune sensibil altceva. Aici a apărut noul, soluția unei probleme fără
îndoială importante dar trecătoare la scara vieții, îndemnând însă la acțiune
imediată, cu urmarea interogativă: „ ce-ar fi să…?”. Am înlăturat astfel
stavilele și acum ne putem lăsa liberi în bătaia vânturilor gânduri. Bătut de gânduri, ajungi la îngândurare. Care înseamnă deschidere ca
stare fundamentală a spiritului. Sunt și destui dintre aceia care fug, adăpostindu-se
de „ploile gândirii”, pentru care îngândurarea este inutilă zăbavă,
inautenticitate evidentă etc. Sintagma noastră le vorbește însă acelora care se
lasă în voie bătuți de aceste ploi (adesea însoțite de fulgere), știind că
altcum nu se poate ajunge la situația binecuvântată a rodirii. Așa, în căutarea
de sine, omul autentic este omul bătut de gânduri. Adică omul îmblânzit,
mlădiat, laminat, care și-a netezit asperitățile interioare, și-a înlăturat
rigiditățile, cunoscându-și absoluta fragilitate care îl face indestructibil. Prin
ritmica bătaie a gândurilor, făptura umană intră în rezonanță, supunându-se
muzicalului canon al armoniei universale.
Firește că vânturile gândurilor nu
bat mereu din aceeași parte, sunt printre ele toate formele: de la viscolul
dezlănțuit până la briza mării. Ele înseamnă însă armonie pentru că împlinesc o
ordine înțelegătoare de contrarii. Bătut de gânduri este omul autentic, dar nu
lăsat în voia tuturor vânturilor, corabie în derivă pe marea propriului suflet
zbuciumat. Există un țărm visat, o îndemânare a navigației și firește o cârmă
solidă. Cum să numim deci limanul acesta către care ne grăbește bătaia
gândurilor? Să-i spunem, cu sfiala cuvenită, înțelepciune?
Dar despre toate acestea, ca
întotdeauna, lucrurile cele mai profunde ni le spune tot Poetul, când, printr-o
imagine uluitoare, ne arată sufletul răpit prin iubire somnolentei armonii a
„codrului bătut de gânduri”. Semn că Ființa însăși este ca și noi, fragilă și
gânditoare, semn că e adevărat ce ni s-a spus: că suntem o trestie gânditoare. Și
întrebarea care ni s-a pus: „Ce-ați ieșit să vedeți în pustie? Au trestie
bătută de vânt?”.