PRIVIND
FEREASTRA
Fereastra este un spațiu
intermediar, un mediu care separă (instituie de fapt) pe Aici de Dincolo, permite
vederea, definește esența lăuntrului și a exteriorului, dar și a comunicării
posibile/obligatorii dintre ele. Transparența
ei este, în sine, un miracol. Un oximoron pictural. Îmi vine a spune că
Dumnezeu însuși nu poate fi văzut nu pentru că ar fi prea „mare” sau prea
„departe”, ci pentru că el este Transparența absolută. Prepoziția ferestrei
este prin; în sens propriu ea nu
poate fi văzută ci doar străbătută cu privirea spre celălalt
spațiu. Ea este, simultan, marcă a libertății fără limite de dincolo și a
închiderii dintre ziduri căreia îi dăruiește o speranță.
Cam astfel de gânduri m-au bântuit contemplând Ferestrele maestrului Dan
Platon. Om al solarității și culorii intense, tema ferestrei îi pune probleme
plastice deosebite. El nu prezintă pleonastic fereastra, spațiul; nu privește pe fereastră un peisaj
oarecare, ci vede plastic fereastra
ca spațiu geometric și coloristic în sine. Plonjează oarecum spre ea direct,
frontal, fără iluziile perspectivei. De aici formula paradoxală a unor ferestre
opace, vederea se oprește în
fereastră, aceasta își câștigă astfel o identitate aparte prin lumina intensă
pentru care nu mai reprezintă un simplu mediu de trecere, ci unul generator. E
un abstracționism non-mimetic, desigur, care deschide închizând, printr-un fel
de „reducție fenomenologică”, un spațiu intim, al auto-contemplării. Petele de
culoare intensă, caroiajele geometrice transformă, paradoxal, tabloul în
fereastră. Într-un anume sens, tabloul și fereastra sunt antitetice, deși
supuse geometric aceleași Forme. Pariul lui Dan Platon mi se pare acela de a ne
demonstra inter-șanjabilitatea celor două. El ne „sfătuiește” să privim tabloul
ca pe o fereastră și fereastra ca pe un tablou. Ferestrele lui își ignoră
statutul de intermediar, pentru a elogia sfânta trinitate a luminii, geometriei
și culorii. E și un fel de frenezie în aceste soluții plastice, o bucurie a
contemplării platonice a formelor pure. La limită, orice obiect poate fi imaginat
ca o fereastră, în măsura în care el deschide spre ceea ce este dincolo de el.
Dar când fereastra însăși devine obiect al tabloului? Sunt și niște
curgeri fluide în culoare, ca dârele de ploaie pe care le lasă toamna pe geam.
Ele mă trimit la tema timpului, în omologia simbolică dintre tablou și
fereastră (cândva vom adăuga, firește, și oglinda), cea din urmă reprezintă
trecerea instantanee, într-o clipă, pe când rama tabloului închide o
întârziere, de nu o definitivă oprire în materia lui. Metaforă inversă,
ferestrele lui Dan Platon sunt ochi care ne privesc.