ferestre

PRIVIND FEREASTRA

Fereastra  este un spațiu intermediar, un mediu care separă (instituie de fapt) pe Aici de Dincolo, permite vederea, definește esența lăuntrului și a exteriorului, dar și a comunicării posibile/obligatorii dintre ele. Transparența ei este, în sine, un miracol. Un oximoron pictural. Îmi vine a spune că Dumnezeu însuși nu poate fi văzut nu pentru că ar fi prea „mare” sau prea „departe”, ci pentru că el este Transparența absolută. Prepoziția ferestrei este prin; în sens propriu ea nu poate fi văzută ci doar străbătută cu privirea spre celălalt spațiu. Ea este, simultan, marcă a libertății fără limite de dincolo și a închiderii dintre ziduri căreia îi dăruiește o speranță.

Cam astfel de gânduri m-au bântuit contemplând Ferestrele maestrului Dan Platon. Om al solarității și culorii intense, tema ferestrei îi pune probleme plastice deosebite. El nu prezintă pleonastic fereastra, spațiul; nu privește pe fereastră un peisaj oarecare, ci vede plastic fereastra ca spațiu geometric și coloristic în sine. Plonjează oarecum spre ea direct, frontal, fără iluziile perspectivei. De aici formula paradoxală a unor ferestre opace, vederea se oprește în fereastră, aceasta își câștigă astfel o identitate aparte prin lumina intensă pentru care nu mai reprezintă un simplu mediu de trecere, ci unul generator. E un abstracționism non-mimetic, desigur, care deschide închizând, printr-un fel de „reducție fenomenologică”, un spațiu intim, al auto-contemplării. Petele de culoare intensă, caroiajele geometrice transformă, paradoxal, tabloul în fereastră. Într-un anume sens, tabloul și fereastra sunt antitetice, deși supuse geometric aceleași Forme. Pariul lui Dan Platon mi se pare acela de a ne demonstra inter-șanjabilitatea celor două. El ne „sfătuiește” să privim tabloul ca pe o fereastră și fereastra ca pe un tablou. Ferestrele lui își ignoră statutul de intermediar, pentru a elogia sfânta trinitate a luminii, geometriei și culorii. E și un fel de frenezie în aceste soluții plastice, o bucurie a contemplării platonice a formelor pure. La limită, orice obiect poate fi imaginat ca o fereastră, în măsura în care el deschide spre ceea ce este dincolo de el.

Dar când fereastra însăși devine obiect al tabloului? Sunt și niște curgeri fluide în culoare, ca dârele de ploaie pe care le lasă toamna pe geam. Ele mă trimit la tema timpului, în omologia simbolică dintre tablou și fereastră (cândva vom adăuga, firește, și oglinda), cea din urmă reprezintă trecerea instantanee, într-o clipă, pe când rama tabloului închide o întârziere, de nu o definitivă oprire în materia lui. Metaforă inversă, ferestrele lui Dan Platon sunt ochi care ne privesc.