OPȚIUNEA DE A FI ATEU

                        De ce este dificilă opțiunea de a fi ateu? Pentru că a fi ateu – și nu trebuie să uiți asta, dacă vrei să fii consecvent ideii – înseamnă nu o negație simplă: nu există un Dumnezeu, înseamnă o negație dublă: odată cu Dumnezeu trebuie să negi și existența diavolului. Ceea ce, încercați, e mult mai greu! Majoritatea ateilor omit să-și ducă la capăt silogismul amărăciunii de a fi, se opresc doar la negarea divinului. Care e facilă, pentru că Dumnezeu se oferă, transcendentul se coboară, Fiul se ridică pe Cruce, Duhul bate încotro vrea el. Pe câtă vreme,  Satana, se ascunde, el are un miliard de miliarde de chipuri, pentru a nu avea finalmente niciunul. Dar nici ateul cel mai crâncen nu poate nega răul.  Dacă însă gândește bine, el trebuie să nege această evidență. Nu e ciudat? Binele este ocultare, Răul sare în ochi. Degeaba spun teologii subtili (scuze de pleonasm) că e invers, că răul e o simplă privare de bine. Pentru omul statistic binele e atunci când nu te doare nimic. În logica binară a lumii noastre, transcendentul absolut trebuia negat în dubla sa ipostază. De fapt, în discuție sunt nu Binele și Răul, cât sursa lor. Dublă? Unică?

            Biblia însăși ne instruiește că diavolul se simte supus lui Dumnezeu. Iată cazul paradigmatic Iov, în care Domnul îi definește limite clare satanei. Și dincolo, în Noul Testament, exemple similare sunt multe, demonii sunt alungați în turma de porci, nu înainte de a-i spune foarte limpede teologic această mărturisire de credință: Iisuse, fiul lui Dumnezeu. E mult mai greu să faci o „teologie” a satanei. Pentru că, dacă Dumnezeu e Taină, răul este evidență. Nu, nu sunt frați cum credea bogumilul Blaga. Dar au o sincronă prezență. De aceea marii mistici vorbesc de oroarea, spaima revelației. Sudorile reci. Pentru că și acolo (mai ales acolo) se vede tot chipul Lui. În străfundurile abisului răului. Un ateu are mereu argumente la îndemână pentru a se război cu Dumnezeu: suferința copiilor, moartea, pieirea nevinovaților și supraviețuirea ticăloșilor etc. Dar ce argumente au ei împotriva celuilalt? Ajungi la tot felul de gnosticisme, la „demiurgul cel rău” etc. Sofisme.

 Un ateu nu știe ce e iubirea. Susține că Biblia e o poveste, un simplu basm. Oare? Poate că are structura retorică a basmului, pentru că aceasta este o structură fundamentală a comunicării (vezi parabolele din toate religiile, cf. Pleșu: Adevărul ca poveste), dar e cu totul altceva.  Pentru că vorbește despre altceva. Diavolul nu iubește, el raționează, calculează banii pe mir. E atrăgător și comod să fii ateu, sau să adopți o „credință” non-formalizată, exotică, privată, sincretică, aromitoare, comodă, liniștitoare, fără efort fizic sau spiritual, mereu plină de promisiuni. O credință liniștitoare, fără Dumnezeu. Dacă Dumnezeu e limita răului, să ni-L imaginăm ca un cerc împrejurul nostru. Răul care – de la Cădere – este în noi, e în continuă expansiune, aceasta este deplasarea Universului spre roșu. Cu cât ni-L apropiem pe Dumnezeu (în ipostaza Sa treimică de Hristos), cu atât cercul răului devine mai mic, acidul păcatului roade mai puțin ființa. În cazul sfinților, redus la un punct, în inimă, răul este ars în combustia finală în care sufletul este încredințat Originii sale infinite…

13 mai 2016