CUVINTELE IUBIRII
Este, desigur, o întâmplare că materialul pe care îl propun pentru
numărul 2 al Buletinului nostru este, ca și la primul, tot transcrierea unei
conferințe. Dar și întâmplarea este întemeiere de sens…Nu sunt un tip care să
cultive oralitatea, deși ultimii ani m-au proiectat adeseori în ipostaza neobișnuită
pentru mine a unui wandering speaker. Dar nu cumva chiar revenirea la oralitate
(oricât de diferită de cea tradițională și mediată de felurite gadgeturi) este
una din mărcile antropologice esențiale ale vremii noastre? Provocând prefaceri
ale condiției umane încă greu de bănuit și de cuantificat? De aceea însăși forma acestor texte, de o
retorică „tradițională”, este implicit polemică și are o dimensiune
antropologică vădită. Dincolo de tema lor. Am transcris, deci, în cele ce
urmează scurtul logos pe care l-am ținut în ziua de joi 25 februarie, la
invitația Centrului Județean de Cultură Prahova, în spațiul generos intim al
Centrului Dramatic Mythos. Prilejul de astă dată a fost o întâlnire pe tema
dragostei, cu mai mulți vorbitori, dintre care mie mi-a revenit sub-tema „Dragoste
și literatură”. Publicul tânăr, fremătător, participativ, încântător. Acesta
este contextul necesar înțelegerii conținutului. Am transcris cu minime
corecturi și modificări acolo unde avalanșa rostirii libere risca să lase
textul în obscuritate.
Tema care îmi revine mie în întâlnirea
din această seară este: literatura și
dragostea. Să nu se supere Părintele Bogdan, dar vreau să încep cu o mică
observație: uneori când întrebi un preot sau un teolog despre o chestiune din
aceasta mai subtilă, mai dificilă respectivul ridică ochii în tavan și spune:
fiule, asta e o taină, și a scăpat. Asta pot să fac și eu, vă spun: Dragostea e
o taină, și am scăpat, pot să plec. Ar fi bine dacă ar fi așa ușor, evident că
nimeni nu știe ce e aceea dragoste, evident că toată lumea știe ce este aceea
dragostea și v-aș propune să pornim de la următoarea premisă: dragostea se învață.
O premisă pe care îmi pare tare rău că nu pot să v-o demonstrez aici, pentru că
este destul de dificilă. Imediat se pun două întrebări: de la cine o învățăm? Și cum
o învățăm? Vă mai spun ceva, dragostea este legată de foarte multe cuvinte – o
să vorbim imediat și despre vocabular – și printre ele se află și cuvintele
dificile cum ar fi fericire de pildă,
eternitate, niciodată ș.a. Dacă
învățăm, învățăm la tinerețe, dragostea este legată de tinerețe, deși, din
păcate, sau din fericire, se mai iubește
și la bătrânețe și știți că pojarul, dacă îl faci la bătrânețe e mortal, la
tinerețe te faci bine. Eu sunt om bătrân și știu. Deci nu cumva iubim la
tinerețe ca să nu știm? Dragostea se
leagă firește de cei doi termeni fundamentali ai universului: masculinul și femininul. Nu spun bărbatul și femeia pentru că masculinul și femininul
se pare că au existat înainte de a exista bărbatul și femeia, care se unesc
printr-o energie care se cheamă iubire ce duce la creație. Iubirea care nu duce
la creație, nu este iubire. Există un cântec mai profund decât pare, pe care-l
știți cu toții, formația Taxi parcă îl cântă, în care bărbații se chinuiesc să
spună: te iu…te iu… de ce, pentru că este cel mai greu cuvânt de spus, nu
există cuvânt mai greu de spus decât te
iubesc. Pentru că, dacă l-ai spus ușor, înseamnă că l-ai mințit. L-ai
mințit pe celălalt, te-ai mințit pe tine și ai mințit și cuvântul iubire. Mă
leg foarte mult de cuvinte, firește, observa și Părintele Bogdan că se poate
spune a face dragoste, dar nu se poate spune a face iubire. Ambele cuvinte provin în limba
română din limba slavă, probabil, trebuie cercetat și asta, ele sunt sinonime
pe 99% din suprafața lor, dar la un moment dat apare această sciziune care
trebuie să ne pună pe gânduri.
Ce înseamnă, de fapt, această
capacitate de a spune cuiva te iubesc? Pentru că, în momentul când îi
spui cuiva te iubesc, îi spui ești nemuritor (numai?) împreună cu mine. Pentru că amândoi suntem capabili
să creăm ceva care vine din viitor, de dincolo de noi. Pentru că iubirea vine
de dincolo de noi, trece prin noi și ajunge dincolo de noi. Noi suntem niște
vase prin care iubirea doar trece. Dacă suntem vase curate, iubirea iese curată
din noi, dacă suntem vase murdare, se murdărește firește și iubirea care trece
prin noi. Apropo de întrebarea de unde
învățăm ce este iubirea, de bună seamă din literatură. Peste 90 % din cărțile
care formează literatura lumii, de la Ghilgameș până astăzi, au ca temă
iubirea. Dar, spune undeva Novalis, dragostea e mută, numai poezia o poate face
să vorbească. Iată, devii poet când iubești,
fără să fii făcut un singur vers, o jumătate de vers, un sfert de vers.
Prin simplul fapt că dai glas iubirii tale. Încă două lucruri care se apropie:
poezia și dragostea. Dacă ele practic se confundă, pe de altă parte cărți cum
să vă spun de teorie a dragostei, de filozofie a dragostei, nu de sexologie,
cărți care să facă ceea ce încercăm noi să facem aici, să privim dragostea
dintr-o perspectivă mai metafizică, mai metaforică, nu mai sunt așa multe precum
sunt cele de literatură. Sigur că putem merge la Banchetul lui Platon, sigur că sunt și alte cărți de această
factură, eu v-am adus aici câteva, câte am putut prinde la repezeală din
biblioteca mea. În altă ordine de idei, dragostea nu unește numai două
persoane, ci și cele două, ca să nu spun trei părți ale ființei noastre:
trupul, sufletul și spiritul. Dragostea care nu cuprinde toate aceste părți nu
este dragoste. Adică dragostea care prinde numai sufletul este sensiblărie, e
sensibilitate excesivă și e slabă. Dragostea care cuprinde numai spiritul este
răceală, e calcul. Dragostea care cuprinde numai trupul este eros pur și
simplu. Dragostea care le cuprinde pe toate, abia aia este iubire și abia ea
duce la împlinirea ființei. Pentru că asta căutăm în fond în iubire: să ne
împlinim. Și ne împlinim în cifra trei, în treime. Nu în cifra unu, nu în cifra
doi – cifra doi e necesară, dar nu este suficientă – ne împlinim abia odată cu
cifra trei. Sensul Treimii ține și de acest aspect al iubirii. În Epistola lui
Ioan se spune simplu: Dumnezeu este iubire! Punct. Mai mult de atât nu se poate
spune despre Dumnezeu, sau mai puțin de atât. Poate că v-a surprins că v-am
spus că dragostea se leagă și de partea rațională. Vă dau două exemple din
poetul pe care-l iubim cu toții, Eminescu. Poetul are un vers infernal pe care
nu-l învață elevii la școală: Ce e
iubirea: E-un instinct atât de van, ce le-abate și la paseri de vreo două ori
pe an. Te-a terminat! Este „iubirea” ca „basic instinct”, formă care, observăm,
tinde să le obnubileze treptat pe toate celelalte. Un asemenea tip de iubire are în poezia eminesciană un personaj
tip pe care-l știți și pe care-l cheamă Călin. El ar fi în limbajul de azi un
gagicar, de neam prost, care vede și el una bună și prințesă și cu avere și de
neam bun și o agață, și dă-mi un sărut și gata. Dar, surpriză, după ce se
petrec niște schimbări foarte ciudate cu firea lui Cătălin, uitați-vă dumneavoastră
la a doua declarație de iubire pe care el i-o face Cătălinei. Limbajul lui
seamănă acum cu cel al Luceafărului. Eu îi întreb pe elevi: cine vorbește
acolo, și elevii care de obicei nu sunt atenți, că de aia sunt elevi, răspund
cu grabă: Luceafărul. De ce? Pentru că limbajul lui Cătălin s-a „luceferizat”.
S-a hiperionizat, zic eu chimic. El îi spune acolo acest lucru extraordinar:
revarsă liniște de veci pe noaptea mea de patimi! Iată ce devine suprema iubire
la el acum: nu patima, ci liniștea de veci, absolută, care stinge patima. Este
opusul lui Cătălin din prima apariție. Aici este apexul iubirii, în momentul
când patima s-a liniștit și când devine liniște de veci, devine spirit. Uite,
v-am adus aici într-una din cărți, o splendidă carte despre iubire a unui
teolog contemporan Costion Nicolescu și care are și un titlu minunat: Carte despre îndrăgostiții care vor să se
împrietenească. Pentru că el vede în prietenie – și demonstrația este
teologic și sentimental și cum vreți s-o luați absolut superbă – o etapă deasupra dragostei. O etapă când patima
s-a potolit și când se întâlnesc cele trei, poți să ai liniștea spirituală,
ceea ce în Scriptură este numit etapa lui agape,
etapa supremă a iubirii.
Iubirea
presupune și inspirație, și asta o
leagă iarăși de literatură, presupune duh, la fel ca și literatura. Numai oamenii
bogați sufletește știu să iubească. Ne întrebam dacă iubirea poate fi învățată…
iată, ajungem din nou la concluzia că nu toți oamenii știu să iubească, toți
oamenii au instincte, dar aia nu e iubire. Numai oamenii foarte rafinați,
oamenii care au o educație sufletească, intelectuală și spirituală știu să
iubească. Ei au o complexitate care permite iubirea, pentru că iubirea este
complexă. Ceilalți sunt niște simplii purtători de instincte. Și vă mai arăt
aici o carte, apropo de faptul că fără literatură n-am fi știut niciodată să
iubim, Denis de Rougemont Iubirea și
Occidentul, o carte care arată foarte clar ce mutație s-a petrecut în
conceperea și trăirea iubirii în momentul când au apărut trubadurii. Este o
schimbare de paradigmă, cum se spune în termeni pretențioși, științifici, în
care raportul dintre femeie și bărbat s-a schimbat radical față de cum era
privit până atunci. La trubaduri suprema încercare a iubirii era să nu vezi niciodată iubita, să
o iubești fără să o vezi. Donna Angelicata era înger adică ceva de dincolo. Și mai
invoc aici un cuvânt: căutare. Iubirea
este căutare. Toată viața, și acum suntem din ce în ce mai precoci, începem de
pe la 12- 13 ani, ba am văzut și fetițe mai mici pe FB care își caută iubitul:
mămico, în cls I sau clasa 0, am iubit! Și tot căutăm iubirea… Gândiți-vă la
două personaje: Don Juan, cel care caută iubirea prin o mie și ceva de femei,
și nu știm dacă a găsit-o. Și celălalt Don, Don Quijote , care dă de una, vorba
lui Creangă balcâză și lălâie, dar care pentru el este idealul. Aici ne
întâlnim cu altă trăsătură a iubirii: ea transfigurează.
Știți vorba: nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie. Iubirea este
ceea ce iubesc eu, și atât. Asta se vede foarte bine în povestea Dulcineei lui
Don Quijote.
E
important deci limbajul. Limbajul este erotizat pentru că are gen. Cel puțin limba
română încă mai are trei genuri. Dintre care cel mai interesant este neutrul. Există
o carte foarte interesantă care demonstrează că limba română este o limbă
feminină, ceea ce-i dă o forță teribilă. E o carte la fel de profundă cum sunt
mult mai cunoscutele cărți ale lui Noica. Această erotizare, pentru a v-o
demonstra vă adresez o singură întrebare: de ce limbajul îndrăgostiților
conține atâtea diminutive și nume de animălașe? Găsiți o explicație! Eu nu am găsit
una, sau una care să mă mulțumească deplin. Este o cataliză care transfigurează
limbajul, îi dă alte funcții decât cele de simplă comunicare. La fel ca în
poezie. Limbajul, chiar cel al iubirii mistice este profund erotizat. Și nu vă trimit
doar la Cântarea Cântărilor, care
este poate cea mai frumoasă poezie de dragoste care s-a scris vreodată. Dar dacă
îi veți citi de pildă pe misticii spanioli, pe Sfânta Tereza de Avilla sau Sf.
Ioan al Crucii veți descoperi un limbaj erotic, erotic. În Biserică vorbim tot
timpul de Mire și Mireasă. De ce? Pentru că această Putere a dragostei, fără
ea nu ar exista lumea. Și nu am exista
nici noi, nici la modul biologic, cu atât mai mult la modul spiritual. În momentul
când iubim, chiar la modul fizic mă refer acum, iubirea transfigurează
trupescul. Cum spune cineva: atunci trupul devine Chip. Iubești în celălalt pe
Celălalt. Pentru că nu te poți iubi pe tine însuși. Asta e o aberație, un
narcisism insuficient. E una din maladiile societății contemporane. Dragostea mai
este legată și de Sărbătoare. Nu de o
anume sărbătoare calendaristică: nici de Valentine, nici de Dragobete, nici de
1 Martie, care, după părerea mea, este adevărata sărbătoare a dragostei în
folclorul nostru. Dragobetele a fost reinventat ca un fel de reacție la
Valentine, el era o tradiție obscură, puțin răspândită în câteva regiuni ale
țării. Pe mine mă interesează sărbătorescul.
Atunci când iubești sigur că timpul curge altfel, sigur că toată lumea e în
sărbătoare și toată lumea e în primăvară, de aia sunt toate sărbătorile iubirii
primăvara. Nu numai pentru că aleargă sângele și sevele în flori și copaci și
totul renaște la viață, ci pentru că orice iubire e un început, și primăvara
fiind Începutul, e normal ca sărbătorile
iubirii să pice, indiferent de cultura în care ne aflăm, în primăvară. Prin ce
se mai leagă iubirea de literatură?
Prin aceea că întotdeauna ne
îndrăgostim de o imagine. Literatura se
face cum știți din imagini, și noi, înainte de a ne îndrăgosti de o persoană reală,
ne îndrăgostim de o imagine, am dat deja exemplul lui Don Quijote, care,
înainte de a o cunoaște pe Dulcineea, auzise e ea. Imaginea femeii perfecte, sau
a bărbatului perfect, dacă avem noroc, găsim corespondatul acelei imagini și în
realitate, modelul și realul se suprapun într-o mai mică sau mai mare măsură, fizic și psihic. Dar totdeauna ne
îndrăgostim de această imagine. Hai să vă mai arăt câteva cărți […] Câteva cărți care nu că
ne învață să iubim (contrazic acum ce spuneam la început) pentru că pentru a învăța
să iubim trebuie să iubim. Aici nu merge ca la școală: trei săptămâni de
teorie, o săptămână de practică. Aici, în iubire, din fericire teoria („literatura
despre”) și practica nu pot fi separate. E precum cerneala vărsată în apă: nu
mai știi care e cerneala și care apa. Nimeni n-a putut să iubească fără să
citească, dar nimeni n-a învățat să iubească citind o carte. Asta e la fel de
adevărat. Mă duc aici la palatul Culturii, iau fișierul cu toate cărțile despre
dragoste și devin un îndrăgostit perfect. Asta nu e posibil. Roland Barthes
aici vorbește despre abrealitate, această
forță pe care o are iubirea de a ne smulge din realitate. E lucrul cel mai
folositor pentru noi, să știți. De ce spunem că îndrăgostiții umblă cu capul în
nori? Pentru că pentru ei realitatea imediată nu mai este preocuparea numărul
unu ci numărul….nu știu care. El este preocupat doar să iubească. Pentru că
ființa lui, atâta cât este, pentru că avem o ființă mărginită, e atât de
copleșită de o forță care vine din tot cosmosul și care se cheamă iubire, încât
nu mai are timp să se uite că i s-a rupt flecul la pantofi (asta depinde, totuși
se îmbracă frumos ca să placă celuilalt, e o întreagă semiologie a modei aici,
despre care nu am timp să vă vorbesc) sau că nu are ce mânca mâine sau alte
lucruri de genul acesta. Îndrăgostitul are un alt mod de a se raporta la
realitate decât îl are omul neutru sau omul care este într-o perioadă de
anti-îndrăgostire, ca să spun așa.
Și un ultim lucru, pentru a încheia… Am încercat să
trec prin câteva cuvinte ale iubirii. Ultimul pe care vi-l propun este fascinație. Adică de un fel de hipnoză. Apropo
și de ce spuneam înainte, când ești îndrăgostit nu mai vezi nimic din realitate.
Nu-l mai vezi nici măcar pe cel pe care-l iubești, vezi acea Imagine. Don Quijote nu o vede pe
Dulcineea. Și asta se numește fascinație,
ești răpit, ești dus în duh - iată, iubirea este și inspirație – din această cauză marii poeți au reușit să îmbine
inspirația poetică și inspirația erotică, tocmai pentru că sunt conștienți de această
forță care nu știm de unde vine și care, repet, numai trece prin noi, ne
călăuzește.
Vă doresc să fiți vase bune
conducătoare de iubire!
Christian Crăciun