IOSIF BERMAN

ROMÂNIA MEA ȘI A LUI

                Unul dintre cele mai frumoase daruri pe care le-am primit anul acesta a fost un foarte elegant album de fotografii: ROMÂNIA LUI IOSIF BERMAN, pe care aflăm siglele Asociației România Culturală și A.F.C.N. și Federației Comunităților Evreiești din România. Albumul, bilingv, cu textele în română și engleză,  redă publicului de azi o personalitate a publicisticii noastre dispărută în indiferențele istoriei, fotograful Iosif Berman. Primul nostru fotograf de presă profesionist. Cu toată neputința pe care o simt cuvintele în lipsa imaginilor, încerc să sugerez aici frumusețea, bogăția, diversitatea și intensitatea spirituală a acestor imagini. Evreu, dintr-o familie de așkenazi din celebrul Burdujeni, naturalizați în urma participării tatălui la Războiul de Independență, a venit în București și a devenit „omul cu o mie de ochi”, colaborator al unora din cele mai cunoscute publicații românești interbelice: Adevărul, Dimineața, Gazeta Ilustrată, Realitatea Ilustrată, Cuvântul Liber, dar și internaționale New York Times sau National Geographic. Înainte de asta, însă, fusese trimis în Rusia, în timpul Primului Război, l-a surprins acolo revoluția, a fost arestat și de albi și de roșii, dar în cursul acestor aventuri o cunoaște pe viitoarea sa soție, Raisa, cu care va întemeia o familie fericită. A avut cultul familiei și fotografiile  „de familie” arată insistent chipuri și ipostaze ale fericirii. Cele două fete ale cuplului au urmat și ele cariere artistice: Luiza Berman, actriță de renume, cea care a păstrat cu devotament și spirit de sacrificiu și cultul tatălui și cât s-a putut din imensa sa arhivă foto, și Matilda (cunoscuta coregrafă Tilde Urseanu). Apoi Iosif Berman a devenit fotograful oficial al lui Carol II, calitate în care s-a alăturat inițiativelor culturale ale Regelui. În primul rând campaniilor sociologice ale lui Dimitrie Gusti, la Goicea Mare, Cornova, Rușețu, Nereju, Fundu Moldovei, Runcu între 1928 și 1940. Este reprodusă în album  o scrisoare a profesorului Gusti, care îi solicită imperios prezența, explicându-i că, fără imaginile lui, toată cercetarea și munca lor pe teren (concepută, cum știm, în ciuda precarității mijloacelor tehnice de atunci, ca integrată, cuprinzând și înregistrări audio și imagini) ar fi incomplete. Și, trebuie să spun de pe acum, imaginile, care ar merita fiecare analizată în parte, sunt excepționale. Iosif Berman a fost apreciat de toată lumea Sărindarului interbelic, și de personalități ale epocii, de la Iorga și Enescu la reporterii Brunea Fox sau Geo Bogza. Berman a fost peste tot: în sate și pe bulevarde, în aer cu Bâzu Cantacuzino și cu trenul pretutindeni, la Maglavitul lui Petrache Lupu și în mahalale, la Balcicul Reginei Maria și alături de diferite evenimente ale Familiei Regale. Când vor fi editate (cum se spune în textul final al albumului) complet toate clișeele rămase de la el, vom avea o istorie în imagini a României interbelice neprețuită. După 1940 și plecarea Regelui, steaua lui Berman apune, noul regim îi interzice prezența publică și se stinge anul următor. Am rezumat cât am putut biografia acestui personaj (este un personaj, nu numai al fotografiilor în care apare el însuși, un personaj din cele care dau textura de rezistență a unei epoci cum este Interbelicul românesc), așa cum e de aflat din materialele însoțitoare ale albumului. Să le amintesc: Prefața, semnată de Acad. Răzvan Theodorescu, prezentarea albumului în studiul Berman inedit, care explică redescoperirea acestuia după 1990, aparținând Adinei Ștefan (moștenitoarea fondului Berman de la dna. Luiza), o prezentare extrem de comprehensivă a contextului istoric și a personalității jurnalistului, Omul cu aparatul de fotografiat de Emanuel Bădescu, o analiză a temelor sale iconografice de Acad. Sabina Ispas, Drumurile fotografice ale lui Iosif Berman, și un Cuvânt de încheiere de Anca Beatrice Todireanu.

                Două sunt întrebările pe care mi le-a ridicat desfătul ochilor pe aceste icoane din alte vremuri. Prima, despre statutul  Imaginii în vremea noastră, ca formă de exprimare, de cunoaștere și de memorie. A doua, despre necontenita nevoie de a ne revizui ideile asupra acestei complicate și inepuizabile epoci a Interbelicului românesc. Aceste fotografii ne somează să ne întrebăm, din nou, ce înseamnă într-adevăr „civilizația imaginii” în care se spune că trăim. Într-adevăr, suntem asaltați, sufocați de imagini, statice ori dinamice, care dublează, multiplică indefinit și finalmente modifică radical realitatea, care devine un concept mult prea flou. Dar care ascultă și ea de principiul inflației: cantitatea diminuează calitatea. Altfel spus, civilizația imaginii nu înseamnă nimic fără o cultură a imaginii. Constatăm că omul de azi, sufocat de imagini, nu știe, de fapt, să le „citească”, fie ele un clip publicitar, un film artistic, un tablou ori o fotografie, clasică sau digitală. Le „consumă” și se lasă consumat de ele pur și simplu, în timp ce sensurile îi rămân ascunse. Tocmai împotriva unei astfel de fagocitări a Sensului ridică un obstacol un astfel de album. Privind imaginile lui Berman, ești obligat să întârzii, să-ți odihnești ochiul obosit pe echilibrul lor. Nu poți da pagina repede. Este o copleșitoare, pentru noi cei de azi, invazie de Frumos pe care ne-o propune omul acesta îndrăgostit de lumea captată prin obiectiv. Sigur că se pot face analize tehnice: lumină, perspectivă, decupaj, ritm interior, etc. Dar nu astea impresionează pe privitorul de azi (mai mult cred decât pe contemporanii lui Berman, care se hrăneau din aceeași atmosferă), ci tensiunea sufletească evidentă din fiecare clișeu. Fotografia presupune un cult al memoriei, dar și știința de a face faptul cotidian memorabil. Pe ambele le deține la modul superlativ fotograful. O horă, întâlnirea a doi cosași sau a trei coșari, niște rândunele pe sârmă sau niște rufe întinse la uscat devin, în expunerea lui Berman, urme, martori ai inefabilului, rup banalul muritor pentru a deveni semne ale imperisabilității frumosului. „Vânătorul de nori”, cum îi spunea fiica sa, avea și răbdarea și viteza de reacție și atenția de a surprinde, în orice privea clipa cu sens. De aici bucuria evidentă a fiecărei imagini. Autorul pare a triumfa de fiecare dată la gândul că a mai smuls morții o clipă. Această jubilație se transmite cu generozitate privitorului de azi. Obișnuit să ucidă clipele prin imagini de o clip-ită. Epoca lui Berman era una în care imaginea avea încă statut de unicat, nu se substituia cuvântului, sugera prin împlinire, nu devora prin excludere structura complicată a realității. Fotografia avea rangul înalt de martor, și răspunderea lui. Țăranii fotografiați de Berman își mai puneau în coliba lor săracă „poza” făcută la târg la nuntă, sau la nașterea vreunui prunc, toată familia, pe peretele de răsărit, alături de icoana cu busuioc. Acesta era statutul fotografiei, complinire în mundan a sacrului. Precaritatea tehnică a aparaturii de atunci ne dăruiește un aer de autenticitate pe care cel mai perfecționat Nikon de azi mi-e teamă că a pierdut-o iremediabil. Limba veche avea o formulare care, în ciuda a ceea ce cred pedanții, nu era deloc pleonastică: am văzut cu ochii mei! Expresia instituia vederea, prin subliniere, ca ultim criteriu al adevărului. Da, privind fotografiile lui Berman vedem cu ochii noștri cum arăta o epocă pe care, fatalmente, nu o cunoaștem decât livresc. Și este o „plus-cunoaștere”, ca să zic așa, absolut necesară. Berman e prezent (e condiția de bază a reporterului, fie el de cuvinte sau de  imagini) și reușește să ne facă prezent, după decenii, acel trecut deja foarte îndepărtat. E o școală a vederii, a faptului că răbdarea obține, paradoxal, cele mai reușite efecte ale instantaneului.

                Să privim, de exemplu, fotografia (îmi place să-i spun „poză”, oare cuvântul, ușor arhaic, s-a demodat?) în care ne este înfățișată o clacă (m-a dus gândul la niște texte ale lui Dumitru Cristian Amzăr despre șezătoare, probabil erau împreună în acele campanii). Femeile care torc sunt evident „așezate”, ca în compoziția unei Renascentiste Cine de taină, îmbrăcate de sărbătoare, torcându-și caierul ca niște Parce eterne. Totul într-un decor încărcat etnografic, ex-punându-se cu ostentație demonstrativă. Există chiar și o poză a Regelui Ferdinand (dacă ochiul meu obosit nu-mi joacă feste) în spate. Dar fascinante sunt Chipurile acestor bătrâne. Chipuri de neam vechi, care vine din eternitate și se duce în eternitate. Sculptate de timp. Ceva le leagă dar sunt perfect individualizate fiecare. Fără îndoială avem un document etnografic prețios, dar, înainte de asta, o capodoperă artistică. Fiecare fotografie are un asemenea nexus care să te pună pe gânduri. Imaginea se deschide spre poveste, devine poveste și, în felul acesta, capătă viață. Autorul nu caută exoticul, pitorescul cu orice preț, excepționalul. Dimpotrivă, el încearcă să capteze comunul, obișnuitul, identicul. De pildă, câtă singurătate și siguranță și forță e în imaginea acelui moș care se întoarce de la coasă, cu traista și coasa pe umăr și cu toiagul vârtos în dreapta! Observ că fotograful nu caută niciodată dramatismul, îi place calmul „care nu deplasează liniile”. O poză cu niște plutași în luptă cu vâltorile e una dintre puținele care te duc cu gândul la o confruntare dintre om și stihii aici.

                Acest sentiment al păcii exterioare și interioare ne leagă de cel de-al doilea aspect al viziunii lui Iosif Berman: atmosfera epocii. Interbelicul românesc mai are multe să ne spună, să ne învețe și să ne dezvețe. Aici văd eu lecția minunată pe care  ne-o oferă pozarul. Să contemplăm, în primul rând, portretele. Cele ale Casei Regale au, firește, caracterul impus de „discurs oficial”. Și totuși, reușește să le ofere credibilitate și viață, să le scoată din „înțepenirea” care marchează îndeobște un astfel de discurs vizual. Solemnitatea nu exclude firescul. Este apoi marea temă a familiei. Aici ludicul și drăgăstosul și răsfățul și bucuria omului împlinit și dragostea nemărginită pentru soția și fetele sale răzbat din fiecare imagine. E un fel de imn de mulțumire în aceste compoziții, adresat Domnului pentru atâta fericire. Epoca e surprinsă prin oameni. Autorul este evident un iubitor de viață, de oameni. Lumea rurală pe care ne-o prezintă este cea a cuviinței. Două femei, una cu pruncul în brațe, se închină la o troiță. E aici un hieratism de icoană bizantină. La fel în statura țăranului în alb care vine pe lângă carul cu fân ca și cum s-ar ruga, într-o așezare a mâinilor de reculegere cuviincioasă. Iosif Berman știe să îmbine în duhul adevărului rigoarea documentului antropologic cu frumosul operei de artă, fără să le afecteze pe niciuna. Sunt apoi instantaneele din viața urbană. Bătrânele, dintre care una surdă, cu pâlnia la ureche, într-o conversație pe bancă. Tomberoanele salubrității înșirate la riglă, într-o ordine militară, ca de paradă. O aproape suprarealistă imagine cu un câmp de damigene, spațiul de depozitare al cine știe cărei sticlării. Biserici, parcă mereu pierdute în ceață. Târgoveții la piață (unde nu pare a-l interesa „bâlciul” caragialian, ci tot liniștea, adesea sunt surprinși dormitând lângă tarabă). Doamne elegante jucând șah. O șatră în care m-a frapat (antropologic!) asemănarea corturilor cu cele pe care le vedeam în copilărie în filmele cu Pieile Roșii. O țărancă desculță înălțându-se pe vârfuri pe un peron pentru a-i întinde unei doamne cu două fete la geamul trenului București-Dărmănești- Vatra Dornei un pahar umplut din ulcica din mână, poate lapte, poate vreun sirop. E o eleganță de balet clasic în dinamismul vertical al mișcării. Doi oameni care sparg gheața cu topoare, pe un sloi, surprinși tot într-un moment de repaus, în timp ce-și aprind țigările. Totul reflectat în apă. Niște mori de vânt stranii în precaritatea lor.  Și acea fotografie care rușinează toate superlativele, pe bună dreptate reprodusă în format mare, pe pagină dublă, cu Hora satului. Avem aici tot Coșbucul epopeic & Rebreanu realist, o întreagă narațiune într-o imagine cu zeci de personaje. Și așa mai departe.

Aceste secvențe de imagini se articulează într-o Lume. O lume coerentă, fragilă și frumoasă în sărăcia ei. O lume în alb și negru, clară. O lume în care omul și natura nu s-au despărțit, nici măcar la oraș. Ochiul atent și artist din spatele obiectivului a surprins esența acestei lumi, oferindu-i adevărul neuitării. Vedem cu ochii noștri că această lume a existat. Iosif Berman se situează pe sine ca păzitor al memoriei. Obligația memoriei încarcă imaginile cu un lirism care nu este numai cel presupus de melancolia că toată lumea aceea s-a stins. Intuiesc, nu știm, poate că viitoarele cercetări de arhivă și monografii ne vor proba ipoteza, că artistul bănuia extincția rapidă a acestei lumi tradiționale și valorilor ei și deci însemnătatea inestimabilă, testimonială a clișeelor sale. Iosif Berman este liric pentru că este comprehensiv, dar nu idealizează. Imaginile lui au o precizie care ne sugerează că nu puteau fi altfel. O mare înghețată, un pod, o locomotivă, un bătrân și un copil ducând o bătrână bolnavă cu o cotigă, toate devin semne ale timpului. „Vede-n capăt începutul cine știe să le-nvețe”.

Ajung astfel la o chestiune care mi se pare a încadra perfect trăsătura de eveniment cultural a apariției (în 2015, uitam să spun) acestui album: titlul lui, România lui Iosif Berman.  Asta s-ar putea citi la o primă vedere România din perspectiva  lui Iosif Berman. Și n-ar fi, desigur, greșit… bazându-ne pe tot ce am spus până acum. Artistul avea un „ochi inteligent” care știa să infuzeze sens imaginii decupate, depășind minimalul ziaristic al documentului plat, simplă duplicare a realității (cum a devenit fotografia azi, în epoca haoticei sale multiplicări digitale). Pentru noi, paseiștii irecuperabili, România lui Berman este pur și simplu țara care ne justifică. În ultima sa epocă în care își mai păstra identitatea. Din fiecare clișeu răzbate acest specific  al oamenilor și al locurilor și care s-a pierdut sub timpuri și dezvăluirea lui înseamnă monumentalizarea efemerului. Dar mai există un sens al titlului, și acesta ne leagă și ne dezleagă de istorie. Este cel mai direct. România lui Iosif Berman chiar este România lui Iosif Berman. Așa cum este a mea, a ta și a tuturor celor care se simt aparținându-i. Discursul fotografic al artistului este evident unul îndrăgostit, pătimaș îndrăgostit, exact în sensul în care îndrăgostitul spune „iubita mea”. Da, poate că definirea fotografiei ca vânare de nori e mai mult decât o metaforă! Nu se poate încheia decât mulțumindu-le celor care au trudit pentru această excepțională restituire: coordonator Anca Beatrice Todireanu, grafic-design layout și copertă Roland Edgar Vasiliu, prelucrare imagini Andrei Scărlătescu, traducere în engleză dr. Adriana Bulz, consultant științific Acad. Răzvan Theodorescu, editor dr. Cătălin D. Constantin.

Și iarăși nu putem încheia, răsfoind încă odată suita de imagini, decât oftând prin parafrază că totul este vânare de nori și ce oameni frumoși am avut în ce țară frumoasă! Nimic despre prezent…

Christian Crăciun

1 august 2016

CU CĂRŢILE PE MASĂ

CU CĂRŢILE PE MASĂ…

                                                                                „Nu pot să nu fiu român”

             

Ceea ce mă fascinează în Interbelicul nostru este, înainte de toate, diversitatea. Deopotrivă calitatea şi cantitatea oamenilor reprezentativi în toate domeniile. Sigur, de îndată ce faci analize la firul ierbii, ies la iveală tot felul de inamiciţii, erori, micimi umane, eroisme şi laşităţi, e toată diversitatea preaomenească în peisaj: trădări, ticăloşii, erori, candori, idealisme, jertfe, arderi de sine întru Idee, transfigurări, un frenetic dans la poalele vulcanului care a mutat conştiinţa de sine românească pe o altă orbită. Tocmai asta ar trebui să ne ferească deopotrivă şi de idealizare şi de incriminări justiţiare, gen „după război mulţi viteji….”. Societatea românească a vremii îşi trăia din plin, arzând cu o intensitate necomună, criza/crizele unei maturizări forţate. Cel puţin ca ritm, dacă nu şi ca modele şi metode de aplicare a lor. Nu mă refer neapărat la o diversitate ideologică (reală), e una pur şi simplu umană care se traduce printr-un cuvânt simplu: bogăţie. Cine nu e  pregătit să accepte deschis această bogăţie a viului, lucrează cu tiparele rigide ale judecăţilor post-festum, tipare procustiene cărora le scapă tocmai dinamismul, are puţine şanse să înţeleagă. Oamenii aceştia şi-au trăit autentic (un cuvânt care le plăcea atât!) şi intens Ideea. Cum nu s-a mai întâmplat de atunci la această scară. Şi până la capăt, iar capătul s-a numit pentru cei mai mulţi dintre ei, din păcate, frontul, puşcăria, exilul, ratarea. Tocmai de aceea publicistica epocii este extrem de importantă, ca seismograf extrem de sensibil al unei epoci agitate. Este o publicistică intens colorată, uneori violentă, aproape totdeauna foarte bine scrisă (cu diferenţele stilistice de rigoare), sensibilă la frământările unei istorii agitate. O istorie care cunoscuse un cataclism, (şi presimţea altul), o împlinire resimţită (paradoxal) de unii ca o ratare, prin Unire; ratare în sensul că ajungerea pe o culme nu fusese urmată de zborul visat de idealişti. Printre care şi Sandu Tudor se înscrie cu brio. În ultimii ani s-au înmulţit studiile de istorie literară din diverse perspective asupra publicisticii şi memorialisticii interbelice. Din păcate, culegerile de texte, ediţiile de articole sau ediţiile anastatice de ziare şi reviste sunt încă o rara avis. Cu atât mai mult trebuie apreciate atunci când apar. Marius Vasileanu, istoric al religiilor şi antropolog, preocupat de multă vreme de fenomenul numit Rugul Aprins, ne-a dăruit recent la Editura Eikon (ca început de serie Arhiva Rugului Aprins) o culegere din publicistica lui Sandu Tudor din anii 1935-1936 din Credinţa[1].  Este, să o spun de la început, o revelaţie. Avem adică posibilitatea de a-l urmări pe acel Sandu Tudor dinaintea  întâlnirii cruciale şi crucificatoare a Rugului. Publicist frenetic, limbă ascuţită (dar parcă numai el!...), poziţie incomodă de tipul nici…nici: nici dreapta, nici stânga, nici zvastica, nici secera şi ciocanul, nici totalitarism, nici democraţie, tratate cu egală severitate. Astăzi, ieroschimonahul Daniil face parte dintre personalităţile intens mitizate care au populat acel timp nebun. Şi e normal să fie aşa, pentru că noi nu-i putem privi biografia decât din perspectiva destinului său de vas al duhului şi a sfârşitului său martiric. Oricâte date s-ar cunoaşte despre el, un ce misterios rămâne peste timp. Semnul celor aleşi. Omul trebuie să fi avut ceva ieşit din comun, chiar pentru epoca tuturor inconformismelor; marinar, aviator, ba chiar deţinător de avion personal, supravieţuitor miraculos al unui accident aviatic, cititor frenetic, schimnic, se zice că ar fi stat multă vreme în clopotniţa de la Antim, scriitor compulsiv, cum îl descrie Andre Scrima, este omul prin care s-a exprimat un kairos ale cărui sensuri cred că abia începem să le întrezărim. Ceea ce s-a numit Grupul de la Antim sau Grupul Rugului Aprins a apărut într-un crug al istoriei, într-un moment de inflexiune în care catapeteasma timpului se spintecă violent între un Înainte şi un După, despărţite printr-o prăpastie peste care puţini oameni sunt aleşi de programul destinal să treacă pentru a purta nealterate mesajele Tradiţiei. Ceea ce rămâne până azi exemplar în Modelul Antimului este tocmai întâlnirea unică între tradiţie şi răspunsul la somaţia timpului, între rugăciune şi reflecţie. Pre-simţirea, pre-vederea că urmează decenii de traversare a pustiului. Să spunem că Sandu Tudor a introdus această temă a întâlnirii dintre rugăciune şi raţiune? El a adunat oameni pentru a împlini un timp ca o naştere în dureri.

Dar, cum spuneam, încă nu suntem acolo. Acum suntem într-o perioadă de coacere, în care se defineşte un program ascuns, pesemne, însuşi autorului, se întâlnesc personajul monden vitriolant cu cel capabil să-şi interiorizeze metanoia Athosului. Ceea ce m-a frapat a fost descendenţa acestor articole din publicistica eminesciană, puţin accesibilă pe atunci. Ca ton, viziune şi tematică. De la „duhul voivodal” în care Sandu Tudor vede o formă de guvernare dincolo de democraţie sau autoritarism, la un antipaşoptism de strictă observanţă junimistă, în măsura în care jurnalistul critică instituţiile introduse de bonjurişti ca pe forme goale, neadaptate la realităţile autohtone. Este, în acelaşi timp, împotriva oricărei forme de xenofobie, în frica de străin vede doar o dovadă de slăbiciune, de neîncredere, deloc patriotică în fond, în sinele propriu. „Tot ce ne-a adus ‚paşoptismul’ din punct de vedere politic este caragialesc şi simulacru”( 25)  Ceea ce îl interesează este tema obsedantă a întregii elite intelectuale a vremii: definirea identităţii spirituale în cadrul unei Europe care ea însăşi avea nevoie de definire. „O naţiune este o realitate spirituală superioară, o unitate sufletească polarizată în jurul unui centru vital original la care participă toţi cei ce au conştiinţa că îi aparţine. Această realitate spirituală, care este un neam, o naţiune, nu se naşte artificial prin consimţirea verbală sau tacită a inşilor. Şi nici nu piere din pricina părerilor  sau voinţei inşilor în parte, din despărţirea sau pieirea cutărui sau cutărui ins. O naţiune există sau piere întrucât creşte sau piere dintre ei lacrima vie a conştiinţei colective, că sunt într-adevăr o naţiune, adică au o anume misiune colectivă. Ceea ce ne trebuie nouă ca români nu e un punct de vedere original, cât o conştiinţă de neam puternic, o autenticitate conştientă.” (34)  Se simte ceva din Unamuno, cel care voia să hispanizeze Europa, pentru Pr. Daniil trebuie să o românizăm. „Sensul european al ceasului de faţă trebuie cunoscut şi aflat din seva pământului nostru. Fiind român să suim fruntea până la o înălţime europeană. Românismul va trebui să-şi afle rostul său mesianic şi rodnic, să-şi biruiască graniţele naţionale pentru a ajunge la o valoare universală, umană”. (125) Temele publicisticii lui Sandu Tudor sunt: naţiunea (identitatea naţională), Europa, politicianismul, demagogia, credinţa. Nu sunt multe. Nu scrie poate la fel de spectaculos ca Nae Ionescu (sunt numai şase ani diferenţă de vârstă între ei), nu  se joacă scăpărător cu paradoxurile ca Ţuţea, stă evident sub semnul kierkegarrdian al seriosului, nu e deloc ludic, e strict şi rapid. Uneori până la neglijenţă stilistică, se simte viteza gândirii. Are aceeaşi febră specifică epocii, în care cuvintele ard în pagină. „De la o vreme Ţara aceasta rumânească se sbate prosteşte în ghearele unei himere uriaşe. E un consens general, ne-am  înţeles cu toţi, de la vlădică la opincă şi de la opincă la vlădică, ne-am înţeles să ne minţim. Inconştient, nu voim să vedem forţa adevărului, aşa cum este. Ca să ne îndreptăţim în proprii noştri ochi, ca să ne îndreptăţim toate laşităţile, josniciile, pornirile şi mai ales în acea lene ‚dolce far niente’ care de fapt ne stăpâneşte, ‚sofistul lăuntric’ pe care fiecare-l poartă în sine, născoceşte cele mai complicate probleme de criză” (23) Fi-va, oare, vreo naţie în sufletul căreia să lucreze mai harnic şi mai  gureş acest, excelent numit, sofist lăuntric, pururi gata să-i justifice orice abandon, laşitate, leneveală? Precizia portretului făcut de Sandu Tudor este remarcabilă. „Stricarea” el o vede, eminescian, venind de la omul politic, de la par-venit, de la omul ne-vrednic, în toate sensurile cuvântului (are un eseu frumos despre vrednicia românească). „Arivistul este prototipul omului politic desăvârşit”.(29) „Politicianismul e plaga de azi  a lumii. Peste tot el destramă nimiceşte mai ales când omul politic dornic de putere e talentat, genial chiar […] Boala de care suferă omenirea nu poate fi lecuită de politicianism”.(76). „Am atins maximul de ‚nihilism’ european, nihilismul, viermele care roade acest veac  găunos, aşa încât totul putrezeşte înainte de a rodi. De un bun şir de ani, Europa e chinuită de umbra celui mai hidos şi de dispreţuit din monştrii materiei şi morţii. Ca să vorbim în chip nietzschean, e chinuită de ‚căţelul de foc’, care latră în pragul Iadurilor moderne, buldogul de foc, care se numeşte Revoluţia socială. Toate valorile cad şi se fărâmiţează scrum. […] E moartea sufletelor, se descompun esenţele, putrezeşte duhul”(79) În acest dialog fără iluzii  între un zeitgeist crepuscular occidental şi defecte generice naţionale, Sandu Tudor întrezăreşte salvarea în credinţă şi organicitate a creşterii naţionale.  „Ceea ce ne lipseşte nouă, ca neam, nu este nici darurile fireşti, valoarea, nici puterea de muncă, nici lipsa unui trecut, a istoriei, a culturii […] Ceea ce ne lipseşte, mai ales în ultima vreme, este tocmai o conştiinţă socială, limpede, de fiecare clipă, o conştiinţă de neam actuală, zilnică. Ne lipseşte această unitate organică  şi vie care polarizează toate străduinţele risipite ale fiecărui cetăţean al acestui pământ” (40). Şi sfârşind cu aceste vituperări în ton într-adevăr profetic (şi atât de trist actual!): „O mie de ani de robie străină nu face cât un an de anarhie românească. Nu trădarea străinilor mă doare şi mă interesează, ci trădarea românilor. Iată boala noastră azi, ea se numele ‚politicianism’”(134)

Frapează în publicistica acestei epoci, dincolo de expresia individualităţilor, o încredere în viitor care apare până şi la cei mai sceptici (exemplu Cioran), de unde şi centralitatea problemei „tinerei generaţii”, în jurul căreia s-au iscat atâtea cunoscute polemici. Iată acest adevărat poem, cu intonaţii biblice: „Ne trebuie o nouă desnădejde care să ne înveţe să plângem. Ne trebuie să aflăm iar înţelesul tragic al vieţii româneşti, să ţâşnim din mediocritatea, mahalagismul, din josnicia prezentă, care ne-a făcut robii tuturor ruşinilor mici şi greţoase. Murim otrăviţi de propria noastră laşitate” (81) Această încredere într-o nouă, necesară, vertebrare  (ca să ne gândim iarăşi la Unamuno) răzbate din fiecare pagină. Uneori, Sandu Tudor are tablouri despre realitatea economică şi socială de o precizie de reporter, parcă i-am citi pe Bogza sau Brunea Fox. Asta îi curăţă textul de orice urmă de păşunism, viziunea sa „rumânească” se înalţă de la realităţi spre cerul credinţei.

            O foarte interesantă serie de articole este dedicată descrierii spiritului Europei. De o surprinzătoare actualitate. Având ca piloni Grecia şi Crucea. „De la Greci derivă toate caracterele adevărat distincte ale culturii occidentale opuse cele orientale: ştiinţa şi filozofia, literatura şi arta, concepţiunile politice şi principiile juridice etc. […] De fapt, din punct de vedere geografic, Europa nu există. Ea e numai o prelungită şi dantelată peninsulă a Asiei. Europa nu e o operă a naturii, e o creaţiune a omului, a spiritului elen, a greşelii greceşti, şi numai istoria acestei cultura făcut din peninsula europeană un continent.” (99) „Ceea ce e caracteristic Europei este faptul de a nu se mulţumi niciodată, mereu începe din nou căutarea adevărului şi fericirii” (82) Această capacitate formidabilă de Europei de a fi mereu odisseică, sau ca Don Quijote în căutarea spiritului, mereu în căutare, îi conferă unicitatea în istoria umanităţii. În această dinamică este, după ziaristul nostru, locul în care ar trebui să se înscrie România, ca limită de nord a acestui continent ivit din căutare, o ţară cu identitate dincolo de sciziunea apus-răsărit.  Militează pentru o Europă federală. Articolul Istoria Apusului, ca şi celelalte din serie desenează o viziune alegorică a continentului care a urmat drumul de la Ulisse la Don Quijjote. Şi care se sfârşeşte, eşuează în era burgheză a lui Sancho Pancha (păstrez ortografia franţuzită a autorului). „Victoria lui Sancho Pancha e desăvârşită, în istorie, când reuşeşte să burghezească pe însuşi Don Quichotte, regele. Monarhia absolută ajunge prin Ludovic al XVI-lea ‚regalitate burgheză’. De aici până la decapitarea regelui nu fu decât un pas. Sancho Pancha cuprins de pofte regeşti, devine megaloman, din pricina aceasta născoceşte ghilotina şi revoluţia franceză. Tăind capul lui Don Quichotte, Sancho se hotărăşte să înfiinţeze Statul modern. Sancho Pancha, parvenit şi eroic se numeşte acum napoleon, fiul Revoluţiei, el dă, pentru un veac întreg, forma administrativă, militaristă, mecanicistă a Statului actual. Şi Sancho Pancha se îngraşe peste măsură, burghezul e în floarea obesităţii sale. Până acum niciodată nu a fost învins burghezul.[…[ Şi pentru că fascismul este copilul desnădejdei burgheze, în chip fatal, el este tatăl răsboiului, fie înăuntru, fie afară, peste hotare. Aşa am ajuns cu povestea Apusului până la zilele noastre. Sancho Pancha e bătrân şi gras, iar domnia burgheziei lui dolofane e pe sfârşite. Un adevărat crepuscul al zeilor ne pândeşte cu tancuri, cu gaze lacrimogene şi asfixiante, cu aeroplane, cu măşti, mitraliere şi tunuri. Şi fanfara aceasta va cânta marşul funebru lui Sancho Pancha şi a erei lui burgheze, o muzică de culoarea sângelui omenesc” (110)  Profetice cuvinte, alegorie a istoriei europene (occidentale) aflată la amurg.

Lectura articolelor lui Sandu Tudor ne oferă surpriza unui spirit de o luciditate autentică, dincolo de idolii forului. „Conştienţi, ne-am ridicat împotriva dictaturilor şi în acelaşi timp împotriva democratismului” […] Şi dictatura şi democraţiile azi nu sunt decât deosebite forme ale celei mai desgustătoare demagogii. […]…cultura şi spiritul de aprofundare sunt cele mai puternice antidoturi împotriva acestei demagogii”. Te lasă melancolic, prin comparaţie cu prezentul, atmosfera, credinţa acelei epoci, existentă la mai toate spiritele de elită, că ieşirea din criză se poate face numai prin spirit, prin cultură. Prin apariţia unui „cetăţean treaz”, cum îi spune foarte actual editorialistul de la  Credinţa.  Aici apare acea polaritate care oferă substanţa majorităţii articolelor: patriotism vs. politicianism. „Patriotismul luminat de candela Duhului, aşa frumos şi sfânt şi generos, intrat în frunţile mincinoşilor şi ipocriţilor aceştia sufere cele mai ciudate întortocheri şi deformări, de ajunge o idioată idolatrie de sine, egoismul cel mai strâmt”. (130)” „Adevăratul patriotism înţelege neamul ca un  uriaş trup sfânt în care umblă ca într-un altar sufletul lui Dumnezeu” (174) ”Toţi nemernicii cafenelelor şi cluburilor politice cocoţaţi în situaţii de conducere peste noapte, odată cu venirea la putere, nu au făcut decât să jefuiască. Fiecare parte de ţară îşi are povestea ei dureroasă. De aproape douăzeci de ani nu s-a făcut altceva de către politiciani decât să se mintă cât mai sfruntat  şi mai demagogic cu putinţă şi să se fure, să se jefuiască, sub firma celor mai zornăitoare idealuri, mai ales ale naţionalismului. Dar crima cea mare, blestemul de neiertat pe care le-a adus politicianismul peste capetele noastre, nu e atât jaful bunului obştesc, banul obştesc risipit sau însuşit în chip necinstit, pentru îmbogăţire personală. Vlagă trupească românul are încă destulă şi pământul muncit de el dă încă oricând destul belşug. Paguba aceasta se poate uşor împlini, oricât de neruşinaţi hoţi ne-ar stăpâni. Jaful cel mare şi de neiertat e jaful sufletesc. Atâta bună-credinţă, atâta entuziasm, atâta cinste, atâta nădejde a fost înşelată, risipită, prădată tâlhăreşte de politicianismul scârbos şi deşănţat, încât te cuprinde frica „ (153)  „Viaţa politică de azi aţâţă în noi tot ce e mai josnic, mai egoist, mai venal”.(202) Nu-l auzim pe Eminescu de la Timpul? 

Anticipările a ceea ce va fi părintele Daniil sunt destule în aceste pagini. ”Adevărul social ni se pune azi într-un chip tragic, profund, cu adevărat religios. Omul modern e universal: dacă nu e cu adevărat în Biserică, cade în Internaţională. Cu alte cuvinte, dacă nu recunoaşte vechea universalitate tragică, trebuie să recunoască noua universalitate fără Dumnezeu” (197) Pentru Sandu Tudor era evidentă structura de religie laică a marxismului, a cărui moarte, optimist, o proclama. Pentru el crucea stă la temelia culturii europene.

Să încheiem cu acest autoportret în aqua forte: „Priviţi bine în jur şi întrebaţi-vă dacă mai este un neam mai puţin solidar cu el însuşi?fiecare om de la noi e un nemaivăzut stingher, însingurat. Singur în mijlocul semenilor lui, cu care dacă nu se ureşte sau se sfâşie – asta din lipsă de vlagă -, se bârfeşte, se dispreţuieşte, dar de cele mai multe ori se nesocoteşte cu o nepăsare desăvârşită. Singur în mijlocul faptelor lui, care se deapănă de la sine, într-un vârtej întâmplător. Singur în sfârşit şi mai ales înlăuntrul său însuşi, în inima lui unde rătăceşte ca un lepros desnădăjduit, hoinar într-o ocniţă de casă mare şi pustie, fără credinţă adevărată, fără ordine adevărată, fără strădanie adevărată. Dregem pe din afară şi temporar şi tot „aruncăm vina pe ţiganui”. Regenerarea, reînvierea românească nu poate veni decât dintr-o trezire şi orânduire lăuntrică, autentică, solidară, care să ajungă organismul unei mari conştiinţe colective. Atitudine pozitivă, creatoare, nu negativă. De la o  vreme ne zvîrcolim pe jos ca nişte nebuni mâncaţi  de nişte mari păduchi  imaginari. Şi mă întreb, dacă păduchii ar exista, de ce nu ne deparazităm într-un fel oarecare?”(192)

Încercaţi să recitiţi aceste rânduri din perspectiva Antimului, a Rarăului, a Aiudului. Nu sună ele ca un legat?

---

[1] Sandu Tudor, Universalism Românesc, ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2013, ediţie îngrijită şi prefaţă  de Marius      Vasileanu