Înnegurarea la față

În operația de recuperare a unor texte vechi, am găsit și acest mic eseu din rubrica ce o dețineam pe atunci (1983) în revista timișoreană Orizont și care se numea, sub fascinația lui Noica, evident, Cuvinte fericite. Am mai preluat aici și textele Bătut de gânduri sau Limpede ca lacrima.

*

O primă privire în urmă peste cele câteva Cuvinte fericite pe care am încercat să le deslușim din inerția obișnuită a vorbirii ne spune cu mirare neîntreruptă cum, treptat, ele schițează un fel de antropologie sui-generis, o filosofare asupra omului conținută în adâncul limbii, deci în profunzimea originară a spiritului. Pe un astfel de teren ne aflăm dintru început și cu sintagma de azi.

Într-o „meteorologie a ființei” ea ar da seama despre un anume moment precis al mișcării sufletești, despre comunicarea secretă, niciodată întreruptă, dintre adâncuri și suprafață, dintre fizic și psihic. Sintagma ne lămurește că omul este o ființă stratificată și că, în comunicarea dintre straturile sale, Sensul se află pe sine. Sau, altfel spus, omul este spațiul (drumul) ascendent – descendent în care ia naștere Sensul prin neîncetata mișcare de a se căuta pe sine. Iată schița drumului, așa cum ne-o sugerează expresia noastră: într-o primă mișcare, printr-un reflex de antropomorfizare originar, deja bine studiat, cerului i se atribuie sentimente umane, ușor de ghicit după semnele lor prin analogie. Într-o a doua mișcare, inversă, fenomenele cerești „încarcă” semnificativ atitudini și gesturi obișnuite ale omului.

Negura este reflexul, umbra gândurilor pe chip trecând. Iar fața omului, oglindă a adâncului. Cum oglinda apei e cea dintâi tulburată de adierea, oricât de slabă, a vântului, înnegurarea la față vestește de multe ori prima reacție la vântul cuvintelor care ne ating sufletul. Ne înnegurăm la față fie dintr-o supărare, fie dintr-o veste rea care ne ia pe neașteptate. În primul caz negura e mai rece, ține mai mult, precum cețurile toamnei, se preface în încruntare. În cel de-al doilea nu cunoaștem decât începutul, brusca pierdere a luminii de pe chip, fără să avem vreo învățătură despre încotro se vor îndrepta norii. Nu putem înțelege această expresie fără de corelativul ei antinomic: înseninarea la față. Nu este vorba aici de o complementaritate mecanică a plinului și a golului, a plusului și a minusului. Această polaritate ne atrage atenția asupra existenței unui punct zero, a unei stări neutre, „normale”, față de care ne stabilim raporturile fluctuante dintre umbrele și luminile chipului. E starea în care celălalt nu percepe lumina chipului nostru. Acesta este termenul cheie în înțelegerea expresiei și a ceea ce ne spune ea despre om. Expresia noastră tace despre lumină. Vorbind despre neguri. Să nu uităm apoi acele teribile „neguri albe, strălucite” eminesciene, ele pot fi cu folos invocate în meditația noastră, nuanțându-ne citirea aceasta în marea carte a Chipului. În fond, înnegurarea este un joc delicat și impalpabil între transparență și opacitate. Negurile sunt prin excelență mișcare, dimineață totuși a sufletului, alegere a luminii de întuneric. Nu putem niciodată fixa cât este ascundere și cât este dezvăluire în această luptă dintre limpezimea și tenebrele sufletului.

Din mișcare rezultă apoi caracterul pasager al înnegurării, „fenomen meteorologic”, deci imprevizibil și trecător. Pasager – nu înseamnă superficial, ci doar de o durată limitată. Nu știm nimic despre tăria furtunii, avem doar un semn că ea există. Înnegurarea la față este umbra haosului din care, dureros, se nasc un gând, un sentiment, o hotărâre. De aceea nu trebuie să confundăm înnegurarea cu întunecarea la față. Altfel trecem într-o altă zonă a ființei, într-un alt posibil registru al analizei. Întunecarea încetează de a mai fi numai un semn, devenind o stare a omului pătimitor. (Ne spune din nou poetul: „Și timpul crește-n urma mea, mă-ntunec”).

Închei punându-mi o întrebare „pragmatică”: ce am de făcut în clipa în care îl întâlnesc pe semenul meu cu fața înnegurată? Să fie suficient că i-am citit, poate, corect alfabetul negurilor ce-i adumbresc fața? E o întrebare la care nu se poate răspunde deocamdată, ci numai intrând în construcția unei etici generale. Căci, în ultima instanță, orice etică nu face altceva decât să dea seama despre aceste luminări și adumbriri ale omului, repere ale Vieții însăși. Sfârșind, mă înnegurez la față, căci, înainte de toate, umbra aceasta nu este altceva decât perpetua aducere aminte a sfârșitului întru care suntem datori cu toate începuturile noastre.

Publicat în LITERATURA DE AZI din 28 feb. 2017