marți, 14 februarie 2012

PAGINA ALBĂ

PAGINA ALBĂ


Lucrând la un eseu mai amplu despre schimbările canonului în literatura noastră de după 1989, am observat un spaţiu gol, o pagină nescrisă în istoria literaturii noastre, pagină pe care, ciudat, nici dispariţia cenzurii ideologice nu a completat-o. Mai întâi, canonul este o listă, un top cu operele fundamentale ale unei anume literaturi. Teoria lui nu este tocmai simplă şi nu este fireşte locul s-o prezint aici. O cascadă de întrebări survine deîndată: cine face lista, cum se impune ea publicului, cum se modifică în timp, cum se intră şi cum se urcă în listă, care sunt criteriile, cum devine ea oficială? şamd Bătălia canonică, alt termen impus de teoria literară, este văzută ca un semn al deschiderii spre inovaţie, al luptei dintre nou şi vechi. Cartea fundamentală asupra temei este cea a lui Harold Bloom Canonul Occidental. Ea exprimă clar o puternică nostalgie (Elegie pentru canon este primul capitol) după valorile tari, spirit critic, ierarhie... adică tot atâtea concepte blestemate de către postmodernitatea corectă politic. În interiorul intelocraţiei noastre, discuţia despre canon a luat după 1990 forme ideologice şi turnúri pasionale determinate istoric. Dezvoltarea culturii române moderne s-a făcut, încă din primele decenii ale secolului XIX şi până în clipa în care scriu, urmând cu mirabilă fidelitate acea paradigmă pe care a sintetizat-o admirabil Titu Maiorescu prin Teoria Formelor fără Fond. Modernizarea noastră repetată şi mereu neîncheiată, din secolul XIX, din Interbelic sau de după 90, a urmat fidel acest tipar al introducerii unor forme instituţionale lipsite de fondul de mentalitate. Să mai observ, pentru a încheia această extrem rezumativă introducere teoretică, în domeniul strict literar, că, tot de la Maiorescu citire, progresul literaturii noastre a fost strict legat de autonomia esteticului; desprinderea esteticului de celelalte valori a fost mereu percepută ca o mare victorie a modernizării. Scrierile lui Lovinescu din Interbelic sunt grăitoare în acest sens. Iar în timpul comunismului esteticul a fost pur şi simplu ultimul (de nu unicul) refugiu din faţa agresiunii ideologice partinice.

Dar este esteticul chiar aşa de liber plutitor în indeterminat? Monica Lovinescu a forjat şi impus termenul de Est-Etică. Argumentând legătura indiscernabilă dintre „cerneala morală” şi „cerneala estetică”, imposibilitatea de a le separa, ilustra doamnă a criticii noastre literare se despărţea de o linie cvasi-încetăţenită la noi. Şi cu asta revin la punctul de pornire. Cantonată în estetic, literatura noastră a pierdut ceva. Sau, după expresia lui Horia-Roman Patapievici, ce se pierde atunci cînd ceva se cîştigă. A pierdut anume legătura placentară cu celelalte valori. Marea noastră mişcare critică de după 1960 a ignorat cu desăvîrşire aspectul filozofic, sociologic sau cel teologic al operei literare. Cantonându-se, asediată de ideologia oficială, în apărarea esteticului pur, critica noastră a modificat canonul în funcţie de acest unic criteriu. Era un canon admirabil, în măsura în care s-a opus pînă la urmă cu succes celui pe care ideologia oficială căuta să-l impună, dar simplificat. Ceea ce mă surprinde (şi nu prea) este că, în bătălia canonică de după 1990, nu reconsiderarea în libertate de gândire şi de expresie a criteriilor obiectiv omise a fost principala preocupare a noii critici (sau chiar a celei vechi), ci cu totul alte considerente, ţinînd de jocurile de putere materială şi simbolică. Lumea a fost mult mai preocupată să-i combată pe „păltinişeni”, pe „boierii minţii”, decât să rearticuleze un nou canon, cu mult mai multe culori în curcubeu. Să trec la exemple: poezia imnică şi religioasă a lui Ioan Alexandru. Critica noastră are evidente dificultăţi de a situa şi a evalua o astfel de lirică. Îi lipseşte, în primul rînd, o cultură aprofundată în domeniul teologic şi filosofic. Şi nu numai pontifilor din generaţia 60, care nu au avut unde şi cum să şi-o facă, ci şi criticilor tineri, cantonaţi în haosul metodologic postmodernist, deşi ei ar fi avut şi libertatea şi accesul neîngrădit la surse. Un exemplu paralel ne ajută să înţelegem mai bine situaţia: cea mai bună carte despre poezia lui Arghezi şi aspectele ei teologice este cea a lui Nicolae Balotă, om cu foarte solide cunoştinţe în domeniu. Dacă în Franţa orice istorie literară va consemna în dreptul lui Péguy sau Claudel că sunt scriitori de orientare catolică, element indispensabil înţelegerii operei lor, la noi nu găsim astfel de analize pentru un Ioan Alexandru. Caracterul imnic, sofianic şi universul imagistic bizantin sunt incomprehensibile pentru un critic crescut doar cu bibliografia de teorie literară occidentală. Sau Daniel Turcea. Un poet de aşezat imediat alături de Nichita Stănescu, profund creştin în substanţa sa, dar complet ignorat azi. Sau opera (proza ca şi poezia) lui Mircea Ciobanu, care nu poate fi înţeleasă fără profunde cunoştinţe vechi şi nou testamentare, scriitorul fiind, după părerea mea, autorul unuia dintre romanele esenţiale ale literaturii noastre: Istorii. Roman de situat în canon mult desupra făcăturilor artificioase ale lui Călinescu, acelea intrate de mult în manuale. Dar nu acesta este subiectul nostru.... Nu am dat exemple din Interbelic, nici din literatura concentraţionară, unde ele sunt foarte numeroase, am ales, din multele, doar cîteva cu sens indicial. Sigur că un inventar complet va trebui făcut cît de curînd, de cineva care să cupleze fericit competenţa estetică şi cea teologico-filosofică. O istorie a existenţialismului (folosesc termenul într-un sens foarte larg) românesc rămîne, iarăşi, de domeniul viitorului. „Trăirismul” nostru, cum i s-a spus, a fost tratat doar la modul ironic, el e un fenomen interesant, şi nu s-a terminat odată cu Interbelicul.

Bătălia canonică ar fi trebuit să fie, în teorie, o competiţie democratică de valori. În certurile din cîmpul nostru cultural ea a avut un sens de acaparare: numai direcţia noastră este viabilă şi duce spre viitor! Doar că nu sunt deloc lămurite lucrurile cu trecutul! Sunt multe pagini ale istoriei noastre literare şi culturale care trebuiesc recitite sau altfel citite. Speranţa mea este în noua generaţie de cărturari, cărora nu le mai lipseşte cunoaşterea aprofundată a ambelor domenii aici în discuţie. Mă gîndesc iar la criticii interbelici, chiar dacă nu erau în genere creştini practicanţi, erau raţionalişti şi sceptici, un Lovinescu, un Şerban Cioculescu, Călinescu ori Pompiliu Constantinescu aveau backgroundul din educaţia pe care o primea orice copil, ştiau ce trebuie făcut cînd intri într-o biserică, şi aveau acces la o literatură teologică de foarte bună calitate. După cum teologii vremii publicau în revistele de cultură. Un astfel de circuit intelectual este de refăcut. Nu trebuie să mai încurajăm separarea domeniilor; fără confuzia valorilor, dar cu aplicarea lor nuanţată, progresul în înţelegerea literaturii noastre va fi considerabil. Abia atunci vom putea vorbi de un nou canon.