DARUL PRIETENIEI
Teologul Costion Nicolescu ne îmbie cu o carte care atrage atenția mai
întâi prin titlul cu o răsucire de paradox: Carte
pentru îndrăgostiții care vor să se împrietenească (ed. Sophia 2014). În
mentalul nostru inevitabil (și iremediabil?) secularizat, ordinea este inversă,
prietenia apare ca un fel de anticameră a iubirii, un stadiu al legăturilor
umane mai lejer, mai puțin dramatic, mai flou, mai scutit de responsabilități
decât iubirea. Pentru Costion Nicolescu este exact invers: „După mine, orice legătură bună se cere să
sfârșească în prietenie (philia), care reprezintă maximum de relație umană ca
se poate crea. Este situația cea mai fericită”. (260) Deși nu pare, nu are
nici o notă combativă, este o carte profund polemică în fondul ei, prin
militantismul asumat pentru normalitate,
tradiție, frumos, iubire, feminitate, sensibilitate, credință și alte
asemenea valori tari, „desuete”. Din acest punct de vedere este un eseu profund
curajos prin directitudinea mărturisirii. Două mostre pentru pornit discuția: „Prietenia este iubirea transfigurată,
sublimată, paradisiacă. Ea trece falnică și fără pas [scăpare de corectură,
în realitate păs] barierele artificiale: vârsta, genul, (aș ezita să
folosesc cuvântul „sex”, extrem de alterat), timpul, spațiul…Relațiile noastre
de iubire sunt împlinite numai în măsura în care măcar ating umbra atoate
vindecătoare a prieteniei. Relația părinte – copil, frate –soră, soț –soție,
maestru –discipol, duhovnic – fiu duhovnicesc, iubit – iubit etc. sunt împlinit
numai atunci când sfârșesc în prietenie Sigur, prietenia, ca și arhitectura
bisericilor noastre, poate fi construită în nenumărate feluri geniale, dar un
arhetip iconic va fi de recunoscut totdeauna în ea, același foc comunitar, de
natură inspirată, va arde pe altarul ei, dătător de viață vie (sic!) în toate
ale ființei tale. Fiecare tip de prietenie are, pe lângă exprimările comune,
generale, și manifestări specifice, căci infinite sunt nuanțele prieteniei,
după cei ce se potrivesc întru ea” (166) Și fragmentul doi: „Forma cea mai înaltă de comunicare
interpersonală iubitoare în cuvânt, cea care I se cuvine ca atare lui Dumnezeu, este cea poetică. Poezia
constituie fără îndoială, veșmântul de sărbătoare al unei limbi (s.a). În
cazurile cele mai fericite, de sărbătoare pascală. Exprimarea poetică în
legătură cu Dumnezeu este posibilă datorită chenozei Sale iubitoare. El Se lasă
îmbrăcat în cuvinte potrivite, pentru a Se face înțeles în fiecare limbă și de
fiecare om” (187)
Avem
deci cele trei teme ale cărții: prietenia/dragostea, poezia și Dumnezeu. Nu
este o carte „sentimentală”, citită cum trebuie este un profund eseu teologic
despre Iubire, în toate formele ei. Autorul a făcut bine că a adunat aceste
eseuri, apărute prin presă, unitatea lor este izbitoare și impresia de ansamblu
surprinzătoare prin curajul (în sens creștin) de a se situa cu totul împotriva
modelor de gândire. În contextul de azi, al unor năucitoare confruntări în
legătură cu predarea religiei în școală, în general cu locul religiei în
spațiul public, această carte ar putea fi folosită ca un excelent instrument de
lucru. Un profesor de religie deschis la minte ar putea vorbi foarte atractiv
elevilor despre iubire, prietenie, frumusețea femeii, căsnicie, tradiție, timp
liturgic etc. dacă ar renunța la limbajul uscat al manualului și ar apela la
căldura vie a trăirii autentice din aceste pagini. De altfel, cititorului
sceptic i-aș recomanda să înceapă lectura cu vibrantul interviu care constituie
ultimul capitol al cărții. Vom vedea un lucru rar, foarte rar în vremurile
noastre nevrotice: un om care se bucură
de toate ale vieții și ne împărtășește simplu aceste bucurii (travestite uneori
în încercări grele): de la felul cum s-a apropiat, stângaci, de soția lui în
studenție, până la jubilația „meseriei” de bunic. Vom înțelege omul pentru a
înțelege scrierea.
Este, deci, o carte despre teologie
și poezie (nu întâmplător avem ca încheiere reproducerea acelui Poem între
poemele de dragoste ale lumii care este Cântarea
Cântărilor, în tălmăcirea vulcanică a lui Ioan Alexandru. De altfel, duhul
neuitatului poet, profesor și îndrumător spiritual care a fost bunul Ioan se
simte în fiecare pagină, mărturisit cu venerație în repetate rânduri de către
Costion Nicolescu, unul dintre cei care frecventau în anii 70 neuitatele
seminarii de ebraică sau de eminescologie ale poetului; eu unul am simțit
cartea și ca pe o ofrandă adusă celui care a „întors” o întreagă generație spre
biserică și spre o „cultură liturgică” în vremuri în care rockul,
structuralismul, existențialismul, woodstockul, sexul liber într-un stat
polițienesc, demonismele de tot felul erau, firesc, mult mai atractive pentru
tânăra generație, iar controlul social absolut. Există azi, după o jumătate de
veac, în cultura noastră, o evidentă urmă a degrabă-dusului Ioan Alexandru
prin generațiile pe care le-a amprentat.
Aflăm deci în carte eseuri despre
îndrăgostire, iubire și prietenie, tinerețe, frumusețe, femeie, nuntă, icoană,
chip, ținerea de mână (excepțional!), poezia ca acces privilegiat la divin, și
despre poveștile de iubire din filmele lui Tarkovski. „Îndrăgostire înseamnă a prinde drag, înseamnă trezire la iubire. Dacă
s-ar putea, la iubire netrecătoare. Îndrăgostirea este iubire înaintemergătoare
iubirii. Într-un fel, cu îndrăgostirea suntem înainte de o relație de iubire
sau de dragoste și, în același timp, chiar mai presus de ea, într-o fuziune
preponderent spirituală a aburului ființelor (chiar și la cei mai puțin
spirituali), suntem într-o legătură în bună parte (bună!) indefinibilă.
Îndrăgostirea aduce în-aripare, zbor planat peste lume, cu potențarea
străvederii tainelor ei, a vânării lor iubitoare. […] Îndrăgostirea
adevărată, curată, este o în-văpăiere fără z-văpăiere. […] De
aceea, îndrăgostirea stinge în
iubire orice accent pus pe trup și pe trupesc. Sau, într-un fel frumos, întregul trup devine chip.
Cele ale trupului vin să se adauge, firesc și frumos, ulterior. […] Îndrăgostirea generează delicatețe.
Îndrăgostirea face ca totul în legătură cu cel de care ești îndrăgostit să fie
scăldat în aur, să capete aură, să stră-lucească. Sporește exponențial puterea
de vedere și îndeosebi cea de stră-vedere. Simțurile toate sunte la vrednică
pândă, spre cuprinderea cu inima a de-necuprinsului. Capătă vrednică putere de
pătrundere, temerară și cuviincioasă deodată”. (11ș.u.). Acesta este tonul.
Acesta este omul. „Firesc” și „frumos”, nu vi se par extrem de riscante, prin
raritatea lor de azi, aceste cuvinte? Iar „aburul ființei” numește exact ceea
ce vrea să ne ajute să vedem autorul: partea de diafan, de impalpabil, aura
invizibilă a existenței noastre. Aș observa cât de bine se potrivește în
contextul de mai sus construcția lingvistică a unui prieten antropolog: arhechipul. Nu descoperă în plină lumină
izbăvitoare prietenia/iubirea arhechipul nostru raic? (cu un alt cuvânt frumos
al lui Sandu Tudor). Mitul celălalt, al androginului, nu sugerează, la fel, o
con-topire a celor doi (lumânări de ceară pură în noaptea veșnică a lumii) întru căldura dragostei?
O carte cu o astfel de miză nu poate fi altfel
decât subiectivă, lirică, mărturisitoare. Adică autentică. Autoportretul
inițial: Cine sunt eu… (autoportret
neterminat…abia pornit…) fixează o poziționare existențială, valorică, sunt
„amănunte” (marca de ceai preferată de exemplu) care dau armătura profund
persuasivă a textului. E un fel de „chestionar al lui Proust” din care aș
sublinia neapărat lista de prieteni, reali sau doriți, (nu mai pot spune
virtuali, pentru că termenul și-a pierdut sensul originar). Un autoportret care
nu este o cochetărie, vezi subtitlul parantetic, ci o retrimitere spre simplitate. Într-o vreme a așa ziselor
toleranțe care acceptă aberațiile femeii cu barbă, îți trebuie un curaj nebun
să militezi pentru sfânta normalitate. Și asta simplu, fără vehemențe, în
numele frumuseții fizice și morale. Căci tocmai distanța dintre Cuvântul sacru și trăirea cotidiană este în
discuție, în fond, în această carte. Și asta exact în domeniul în care
contemporaneitatea a mărit-o până la ani lumină: casnicul, familia, iubirea
familială. Nu se poate scrie despre asta fără căldură interioară, fără
sensibilitate arhetipală. Teologic, punctele de pornire sunt două: primul este din
întâia Epistolă a Apostolui Ioan: Dumnezeu
este iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne
întru el. Al doilea este capitolul
foarte cunoscut din 1 Corinteni, 13. Trihotomia
eros, philia, agape este nuanțată
prin perspectiva lui Pavel Florenski: eros,
storge, agape, philia. „orice fel de iubire, dacă nu atinge treapta
prieteniei, nu este deplin realizată. În acest sens, relațiile între membrii
familiei trebuie să devină prietenești, relațiile într-o familie monastică, de
asemenea, relația între duhovnic și ucenic, relația cu Patria sau cu Biserica,
și toate celelalte. Dar mai ales relația cu Dumnezeu. ”(41)
Tinerețea, frumusețea, poezia dau
seama împreună de îndrăgostire, ca stare supremă, mirabilă a ființei. „Îndrăgostirea este absolut inexplicabilă.
Deși, firesc, așteptată, ea vine pe neașteptate. Nu ne îndrăgostim prin concurs
sau pe bază de test. În același timp, îndrăgostirea nu poate (ne)odihni pe
oricine. Chemarea la îndrăgostire este una cu totul personală. Căci ea sună ca
o chemare. Dar, pentru ca ea să nu treacă pe lângă tine, pentru a te atinge,
îți trebuie o așteptare fremătătoare, continuă, trează”. Atenția, trezvia,
finețea analitică, specifică teologului atent deopotrivă la stările ființei și
la magia cuvintelor, răzbat din pagini.
„Îndrăgostirea este și ea o taină,
una dintre cele mai tainice. Cu alte cuvinte, îndrăgostirea este mistică, taină
trăită ardent. Niciodată Dumnezeu nu este mai implicit și mai implicat ca în
îndrăgostire. Poate fi, în plus, și minunat, și explicit, în cazurile fericite
în care îndrăgostiții sunt copii ai Bisericii și-L realizează și-L primesc ca
Al Treilea în intimitatea cea mai intimă a întâlnirii lor”. Mai sugerez să
urmăriți analiza unei alte treimi: tinerețea, frumusețea, iubirea. Costion
Nicolescu nu ilustrează dogme, nici măcar texte, mai mult sau mai puțin sacre
ori poetice, ci pare că mulțumește pentru daruri.
Tinerețea, frumusețea femeii, îndrăgostirea, dragostea cu toate meandrele
ei, starea de părinte și mai apoi cea de bunic, poezia, filmul, muzica,
natura…toate ne cer să fim pregătiți pentru a le percepe ca daruri. Aceasta
este – simplu - natura lor pur teologală. Tot timpul lecturii am avut senzația
că, scriind despre aceste lucruri gingașe, autorul nu face altceva decât să ne
împărtășească bucurii. Ca într-un fel de Acatist sui generis al vieții
cotidiene de care, în ciuda „non-realismului” programatic, autorul nu se
îndepărtează spre un idealism prost după cum îi zicea parcă Noica. „Îndrăgostirea vine la chemarea frumuseții existării, cea a celui
de care ești îndrăgostit, dar și cea proprie. în principiu, frumusețea
înlesnește îndrăgostirea. mai întâi, Frumusețea primă, pură și simplă, pentru
că ea apare ca făcută și dăruită de Dumnezeu, așadar picată din cer, direct din
Paradis. Frumusețe oarecum îngerească! Dar, mai apoi, cu mult impact, pentru
cei ce știu s-o vadă (les connesseurs!?)[sic! Eroare de corectură, corect evident connaisseurs], și frumusețea secundă, rodire interioară
și exterioară a celei prime. Frumusețe leac! Frumusețea este răpitoare, te
răpește într-o lume transfigurată, schimbată la față, o lume a luminii (cum se
și cuvine a fi, după cum arată strânsa înrudire etimologică)! Dacă iubirea este
buna combustie a vieții, apoi frumusețea, de multe chipuri, este fericit
combustibilul iubirii. Frumusețea persoanei îndeosebi, dar și necesara
frumusețe a lucrării persoanei întru întâlnirea imanentului cu transcendentul.
Or, îndrăgostirea extrage frumusețea din om chiar și atunci când „zăcămintele”
sunt destul de sărace. Frumusețea sădită de Dumnezeu în om și lăsată prea
adesea, din varii motive, să fie invadată de buruienile nepăsării sau ale urâtului.
O aduce la suprafață, concentrată, intensă, biruitoare, mângâietoare,
izbăvitoare…!” (10)
Deși textele sunt scrise și publicate la date diferite, unitatea lor este
dată, o mărturisește autorul, de titlul capcană, acel paradox care situează
prietenia ca valoare supremă. Totul ține de o dinamică intrinsecă a spiritului.
De la mugur la rod. Am „ascultat” textul
lui Costion Nicolescu, pentru că el are o evidentă ritmică interioară. Nu doar
prin invocarea frecventă a mărturiei poeților. Rilke, Ioan Alexandru, Sirah,
Solomon, Edith Södergran, Sfântul Efrem Sirul sunt câteva nume. Este, de
altfel, un capitol special: Poezia -cale întru întâlnirea cu Dumnezeu. Dar
și capitolul Timpul și timpurile
tinereții este din belșug ilustrat cu texte poetice. Ilustrat nu e bine
spus, vorbirea poetică este locul privilegiat în care frumusețea/iubirea se
ex-primă. Iată, să enumerăm ce ar însemna tinerețea („un privilegiu în sine”): timpul frumusețíi,
timpul prieteniei, timpul iubirii, timpul rodirii, timpul logodnei și al nunții,
timpul în-cununării, al Nunții, timpul urmării lui Hristos, timpul
întrebărilor, al aflării și dumiririi, al raportării generoase la bătrânețe,
timpul făuririi visurilor și al nădejdii împlinirii lor, al pornirii la drum,
explorărilor, călătoriilor inițiatice, timpul îndoielilor și al
incertitudinilor, al începutului bun, al riscului, al luptelor cu ispitele, al
Cuvântului și, finalmente, timpul Eternității… Nu este acesta deja un poem?
Sigur, lectura atentă este
obligată să vadă armătura de idei venind dinspre teologie și mistică. De
altfel, un op solid, apărut în 2012 se intitula chiar Mic tratat de iubire… Și era o culegere de eseuri teologale mult
mai „specializate”. Miezul cărții este scris ca un fel de „dicționar”, da,
suntem într-o vreme în care cuvintele se cer traduse în propria limbă. „Dracul. Lipsit el însuși de o libertate autentică,
sclav veșnic al răului pe care-l întrupează spiritual, diavolul atentează cu
precădere al libertatea omului, invidios pe ea. Îl ispitește pe acesta întru
orgoliul libertății sale. Dacă Dumnezeu Își dorește cu omul o legătură în
absolută libertate, pe diavol îl tentează aservirea acestuia”. (115)„Fericire și bucurie. Fericirea este o
stare mai instabilă și ai fragilă decât bucuria. Fericirea presupune o anumită
excitare, în timp ce bucuria, oricât de năvalnică, este mai calmă. De aceea,
fericirea pare să fie proprie stărilor de iubire împlinite, fie și temporar, în
timp ce bucuria este mai apropiată prieteniei durabile. Așadar, nu neapărat
fericirea este superioară bucuriei în această lume. Dar, în cealaltă, bucuria
va nesfârși în fericirea neînserată” (108) „Decodare. Minunatul mitropolit de Liban, Georges Khodr «Spune-mi ce
gândești despre femeie, ca să-țí spun cine ești!» Nu e o găselniță, ci o
observație de o profunzime extraordinară. Aplicați această cheie la cei din
jurul dumneavoastră și veți observa cât de bine funcționează. Multe vi se vor
lumina și vi se vor lămuri.” (123)
Nu încetez să repet că partea aceasta
a culturii noastre, ignorată de panoramele oficiale, formată din tineri
teologi cu deschidere umanistă largă, este, poate, cea mai fertilă din punctul
de vedere al spiritului, dar și al supraviețuirii unei limbi române fără botox.
Prezența lui Savatie Baștovoi, excepțional prozator, la Târgul de Carte de la
Paris este doar o excepție în acest context. Finețea analitică, erudiția,
simțul limbii, urechea muzicală capabilă să audă șoapta duhului, cultura
umanistică în sens larg sunt caracteristici cheie pentru această generație. Costion
Nicolescu are o operă impozantă, fără să apară în prim planul mediatic. Liniștea
cu care scrie, fără a se preocupa de „contexte” culturale ori ideologice,
aceste „considerații inactuale” are ea însăși o explicație metafizică. Deși
cuvântul sună straniu în acest context… „Când
doi oameni se întâlnesc cu adevărat este sărbătoare. Întâlnirile adevărate,
depline, sunt atât de rare! Numai Dumnezeu poate să ți le dăruiască tu trebuie
numai să fii treaz, să fii într-o așteptare activă, să ai urechi de auzit și
ochi de văzut, minte de străvăzut și, mai ales, inimă curată” (155) Este
limpede numit aici caracterul de predanie, intenția ultimă cu care autorul a
extras din textele creștine și poetice învățăturile despre prietenie și
dragoste: inima curată pe care întâlnirile mirabile ale existenței o presupun în
aceeași măsură în care o și construiesc. Pentru că întâlnirea are loc într-un
spațiu păstrat, dereticat moralmente întru puritate, dar, simultan întâlnirea
existențială edifică, cimentează, consolidează această puritate originară a
viețuirii. De unde și senzația acută de redobândire a paradisului într-o
relație privilegiată.
Nu pot să nu amintesc și de splendidul capitol: Despre ținerea de mână. Nu cred că a mai încercat cineva la noi o
hermeneutică a acestui gest de o căldură, simplitate, încărcătură spirituală
nebănuite. Ținerea de mână a copilului (ocrotirea), a îndrăgostiților (unirea)
a suferindului sau muribundului (comunicarea mai presus de cuvinte) sunt
deopotrivă icoane ale „tăcerii mergând prin tăcere”, cum splendid spune
autorul. Sigur, simbolistica mâinii(lor) este un capitol bine cunoscut al
antropologiei simbolice a corpului uman, sensibilitatea cu care Costion
Nicolescu reușește în câteva pagini să sintetizeze bogăția de semnificații a
unui gest cu care suntem tot mai puțin obișnuiți duce la un text excepțional. Pentru
că, din comunicarea noastră cotidiană tind să dispară: tandrețea, discreția, generozitatea,
arătarea sensibilității (resimțită ca slăbiciune) etc. „Dintre gesturile fizice de iubire, ținerea de mână este unul dintre
cele mai decente, reprezintă atingerea cea mai curată, întăritoare,
protectoare, pentru că păstrează o anumită proximitate justă a trupurilor, o
depărtare care apropie și mai tARE. Într-o astfel de situare ești mai ferit de
păcate, inclusiv de cele cu gândul”. (162) „Mâinile mele sunt
îndrăgostite”, zicea cu îndreptățire Poetul, metaforizând fulgurant această
stare de „independență” a suavelor organe oarecum suprafirești.
Ultima parte a cărții ne oferă o analiză a poveștilor de dragoste din filmele
lui Andrei Tarkovski. Autorul este un mare iubitor al cineastului rus căruia
i-a dedicat și un impresionant volum (aproape 500 de pagini) de analize
filmico-teologice: Credința, nădejdea și
iubirea în viața și opera lui Andrei
Tarkovski, editura Lumea Credinței 2013. Este o „aplicație pe text” a ceea
ce autorul așa zicând a teoretizat aici, o aplicație asupra filmelor marelui
cineast creștin care a fost Tarkovski.
Fără să-și fi propus în mod expres asta, cartea lui Costion Nicolescu răspunde
implicit la o întrebare acută: cum să scrii convingător în postmodernitate
despre credință? El alege o soluție mai radicală decât pare la prima vedere: să
scrie fără a se lăsa contaminat de (post)istorie, ca un adevărat creștin, care
trăiește în timpul liturgic, timpul ucronic al mântuirii, fără să se predea
unui prezent irelevant din perspectivă eschatologică. Într-o eră în care abuzul
de comunicare duce la nevroze și la însingurare patologică, pentru că, după
vorba făcută celebră de Noica, deși cred că vine mai de departe, comunicarea nu
mai atinge stadiul de cuminecare (la fel, aș observa, cum erosul fizic nu mai
atinge nici măcar stadiul philiei) scrisul direct mărturisitor, fără ifose
„metatextuale”, mai atent la scoarța unui mesteacăn și la sunetul de toacă în
apus decât la funcțiile obscure ale limbajelor și la neo-cenzurile vremii pare
ca o gură de aer ozonat de pădure adevărată. Așa poate scrie despre frumos,
despre funcția salvatoare a femeii, despre cum poate fi păstrată o căsătorie,
despre tăcere și icoană, despre fericire și întâlnire. Prin acest limbaj
special cartea însăși devine o admirabilă întâlnire. Ca atare îi dau ultimul
cuvânt: „Când doi oameni se întâlnesc cu
adevărat este mare sărbătoare. Sărbătoare pe pământ și sărbătoare în cer. Iată
de unde se cuvine să înceapă și să nesfârșească toată învățătura noastră.
Aleluia!” (157)