DARUL PRIETENIEI

DARUL  PRIETENIEI

Teologul Costion Nicolescu ne îmbie cu o carte care atrage atenția mai întâi prin titlul cu o răsucire de paradox: Carte pentru îndrăgostiții care vor să se împrietenească (ed. Sophia 2014). În mentalul nostru inevitabil (și iremediabil?) secularizat, ordinea este inversă, prietenia apare ca un fel de anticameră a iubirii, un stadiu al legăturilor umane mai lejer, mai puțin dramatic, mai flou, mai scutit de responsabilități decât iubirea. Pentru Costion Nicolescu este exact invers: „După mine, orice legătură bună se cere să sfârșească în prietenie (philia), care reprezintă maximum de relație umană ca se poate crea. Este situația cea mai fericită”. (260) Deși nu pare, nu are nici o notă combativă, este o carte profund polemică în fondul ei, prin militantismul asumat pentru normalitate, tradiție, frumos, iubire, feminitate, sensibilitate, credință și alte asemenea valori tari, „desuete”. Din acest punct de vedere este un eseu profund curajos prin directitudinea mărturisirii. Două mostre pentru pornit discuția: „Prietenia este iubirea transfigurată, sublimată, paradisiacă. Ea trece falnică și fără pas [scăpare de corectură, în realitate păs] barierele artificiale: vârsta, genul, (aș ezita să folosesc cuvântul „sex”, extrem de alterat), timpul, spațiul…Relațiile noastre de iubire sunt împlinite numai în măsura în care măcar ating umbra atoate vindecătoare a prieteniei. Relația părinte – copil, frate –soră, soț –soție, maestru –discipol, duhovnic – fiu duhovnicesc, iubit – iubit etc. sunt împlinit numai atunci când sfârșesc în prietenie Sigur, prietenia, ca și arhitectura bisericilor noastre, poate fi construită în nenumărate feluri geniale, dar un arhetip iconic va fi de recunoscut totdeauna în ea, același foc comunitar, de natură inspirată, va arde pe altarul ei, dătător de viață vie (sic!) în toate ale ființei tale. Fiecare tip de prietenie are, pe lângă exprimările comune, generale, și manifestări specifice, căci infinite sunt nuanțele prieteniei, după cei ce se potrivesc întru ea” (166) Și fragmentul doi: „Forma cea mai înaltă de comunicare interpersonală iubitoare în cuvânt, cea care I se cuvine ca atare  lui Dumnezeu, este cea poetică. Poezia constituie fără îndoială, veșmântul de sărbătoare al unei limbi (s.a). În cazurile cele mai fericite, de sărbătoare pascală. Exprimarea poetică în legătură cu Dumnezeu este posibilă   datorită chenozei Sale iubitoare. El Se lasă îmbrăcat în cuvinte potrivite, pentru a Se face înțeles în fiecare limbă și de fiecare om” (187)

            Avem deci cele trei teme ale cărții: prietenia/dragostea, poezia și Dumnezeu. Nu este o carte „sentimentală”, citită cum trebuie este un profund eseu teologic despre Iubire, în toate formele ei. Autorul a făcut bine că a adunat aceste eseuri, apărute prin presă, unitatea lor este izbitoare și impresia de ansamblu surprinzătoare prin curajul (în sens creștin) de a se situa cu totul împotriva modelor de gândire. În contextul de azi, al unor năucitoare confruntări în legătură cu predarea religiei în școală, în general cu locul religiei în spațiul public, această carte ar putea fi folosită ca un excelent instrument de lucru. Un profesor de religie deschis la minte ar putea vorbi foarte atractiv elevilor despre iubire, prietenie, frumusețea femeii, căsnicie, tradiție, timp liturgic etc. dacă ar renunța la limbajul uscat al manualului și ar apela la căldura vie a trăirii autentice din aceste pagini. De altfel, cititorului sceptic i-aș recomanda să înceapă lectura cu vibrantul interviu care constituie ultimul capitol al cărții. Vom vedea un lucru rar, foarte rar în vremurile noastre nevrotice: un om care se bucură de toate ale vieții și ne împărtășește simplu aceste bucurii (travestite uneori în încercări grele): de la felul cum s-a apropiat, stângaci, de soția lui în studenție, până la jubilația „meseriei” de bunic. Vom înțelege omul pentru a înțelege scrierea.

            Este, deci, o carte despre teologie și poezie (nu întâmplător avem ca încheiere reproducerea acelui Poem între poemele de dragoste ale lumii care este Cântarea Cântărilor, în tălmăcirea vulcanică a lui Ioan Alexandru. De altfel, duhul neuitatului poet, profesor și îndrumător spiritual care a fost bunul Ioan se simte în fiecare pagină, mărturisit cu venerație în repetate rânduri de către Costion Nicolescu, unul dintre cei care frecventau în anii 70 neuitatele seminarii de ebraică sau de eminescologie ale poetului; eu unul am simțit cartea și ca pe o ofrandă adusă celui care a „întors” o întreagă generație spre biserică și spre o „cultură liturgică” în vremuri în care rockul, structuralismul, existențialismul, woodstockul, sexul liber într-un stat polițienesc, demonismele de tot felul erau, firesc, mult mai atractive pentru tânăra generație, iar controlul social absolut. Există azi, după o jumătate de veac,  în cultura noastră, o evidentă urmă a degrabă-dusului Ioan Alexandru prin generațiile pe care le-a amprentat.

            Aflăm deci în carte eseuri despre îndrăgostire, iubire și prietenie, tinerețe, frumusețe, femeie, nuntă, icoană, chip, ținerea de mână (excepțional!), poezia ca acces privilegiat la divin, și despre poveștile de iubire din filmele lui Tarkovski. „Îndrăgostire înseamnă a prinde drag, înseamnă trezire la iubire. Dacă s-ar putea, la iubire netrecătoare. Îndrăgostirea este iubire înaintemergătoare iubirii. Într-un fel, cu îndrăgostirea suntem înainte de o relație de iubire sau de dragoste și, în același timp, chiar mai presus de ea, într-o fuziune preponderent spirituală a aburului ființelor (chiar și la cei mai puțin spirituali), suntem într-o legătură în bună parte (bună!) indefinibilă. Îndrăgostirea aduce în-aripare, zbor planat peste lume, cu potențarea străvederii tainelor ei, a vânării lor iubitoare. […] Îndrăgostirea adevărată, curată, este o în-văpăiere fără z-văpăiere. […] De aceea, îndrăgostirea stinge în iubire orice accent pus pe trup și pe trupesc. Sau,  într-un fel frumos, întregul trup devine chip. Cele ale trupului vin să se adauge, firesc și frumos, ulterior. […] Îndrăgostirea generează delicatețe. Îndrăgostirea face ca totul în legătură cu cel de care ești îndrăgostit să fie scăldat în aur, să capete aură, să stră-lucească. Sporește exponențial puterea de vedere și îndeosebi cea de stră-vedere. Simțurile toate sunte la vrednică pândă, spre cuprinderea cu inima a de-necuprinsului. Capătă vrednică putere de pătrundere, temerară și cuviincioasă deodată”. (11ș.u.). Acesta este tonul. Acesta este omul. „Firesc” și „frumos”, nu vi se par extrem de riscante, prin raritatea lor de azi, aceste cuvinte? Iar „aburul ființei” numește exact ceea ce vrea să ne ajute să vedem autorul: partea de diafan, de impalpabil, aura invizibilă a existenței noastre. Aș observa cât de bine se potrivește în contextul de mai sus construcția lingvistică a unui prieten antropolog: arhechipul. Nu descoperă în plină lumină izbăvitoare prietenia/iubirea arhechipul nostru raic? (cu un alt cuvânt frumos al lui Sandu Tudor). Mitul celălalt, al androginului, nu sugerează, la fel, o con-topire a celor doi (lumânări de ceară pură în noaptea veșnică a lumii)  întru căldura dragostei?

             O carte cu o astfel de miză nu poate fi altfel decât subiectivă, lirică, mărturisitoare. Adică autentică. Autoportretul inițial: Cine sunt eu… (autoportret neterminat…abia pornit…) fixează o poziționare existențială, valorică, sunt „amănunte” (marca de ceai preferată de exemplu) care dau armătura profund persuasivă a textului. E un fel de „chestionar al lui Proust” din care aș sublinia neapărat lista de prieteni, reali sau doriți, (nu mai pot spune virtuali, pentru că termenul și-a pierdut sensul originar). Un autoportret care nu este o cochetărie, vezi subtitlul parantetic, ci o retrimitere spre simplitate. Într-o vreme a așa ziselor toleranțe care acceptă aberațiile femeii cu barbă, îți trebuie un curaj nebun să militezi pentru sfânta normalitate. Și asta simplu, fără vehemențe, în numele frumuseții fizice și morale. Căci tocmai distanța dintre Cuvântul sacru și trăirea cotidiană este în discuție, în fond, în această carte. Și asta exact în domeniul în care contemporaneitatea a mărit-o până la ani lumină: casnicul, familia, iubirea familială. Nu se poate scrie despre asta fără căldură interioară, fără sensibilitate arhetipală. Teologic, punctele de pornire sunt două: primul este din întâia Epistolă a Apostolui Ioan: Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru el. Al doilea  este capitolul foarte cunoscut din 1 Corinteni, 13. Trihotomia eros, philia, agape este nuanțată prin perspectiva lui Pavel Florenski: eros, storge, agape, philia.  „orice fel de iubire, dacă nu atinge treapta prieteniei, nu este deplin realizată. În acest sens, relațiile între membrii familiei trebuie să devină prietenești, relațiile într-o familie monastică, de asemenea, relația între duhovnic și ucenic, relația cu Patria sau cu Biserica, și toate celelalte. Dar mai ales relația cu Dumnezeu. ”(41)

            Tinerețea, frumusețea, poezia dau seama împreună de îndrăgostire, ca stare supremă, mirabilă a ființei. „Îndrăgostirea este absolut inexplicabilă. Deși, firesc, așteptată, ea vine pe neașteptate. Nu ne îndrăgostim prin concurs sau pe bază de test. În același timp, îndrăgostirea nu poate (ne)odihni pe oricine. Chemarea la îndrăgostire este una cu totul personală. Căci ea sună ca o chemare. Dar, pentru ca ea să nu treacă pe lângă tine, pentru a te atinge, îți trebuie o așteptare fremătătoare, continuă, trează”. Atenția, trezvia, finețea analitică, specifică teologului atent deopotrivă la stările ființei și la magia cuvintelor, răzbat din pagini.

„Îndrăgostirea este și ea o taină, una dintre cele mai tainice. Cu alte cuvinte, îndrăgostirea este mistică, taină trăită ardent. Niciodată Dumnezeu nu este mai implicit și mai implicat ca în îndrăgostire. Poate fi, în plus, și minunat, și explicit, în cazurile fericite în care îndrăgostiții sunt copii ai Bisericii și-L realizează și-L primesc ca Al Treilea în intimitatea cea mai intimă a întâlnirii lor”. Mai sugerez să urmăriți analiza unei alte treimi: tinerețea, frumusețea, iubirea. Costion Nicolescu nu ilustrează dogme, nici măcar texte, mai mult sau mai puțin sacre ori poetice, ci pare că mulțumește pentru daruri. Tinerețea, frumusețea femeii, îndrăgostirea, dragostea cu toate meandrele ei, starea de părinte și mai apoi cea de bunic, poezia, filmul, muzica, natura…toate ne cer să fim pregătiți pentru a le percepe ca daruri. Aceasta este – simplu - natura lor pur teologală. Tot timpul lecturii am avut senzația că, scriind despre aceste lucruri gingașe, autorul nu face altceva decât să ne împărtășească bucurii. Ca într-un fel de Acatist sui generis al vieții cotidiene de care, în ciuda „non-realismului” programatic, autorul nu se îndepărtează spre un idealism prost după cum îi zicea parcă Noica. „Îndrăgostirea vine  la chemarea frumuseții existării, cea a celui de care ești îndrăgostit, dar și cea proprie. în principiu, frumusețea înlesnește îndrăgostirea. mai întâi, Frumusețea primă, pură și simplă, pentru că ea apare ca făcută și dăruită de Dumnezeu, așadar picată din cer, direct din Paradis. Frumusețe oarecum îngerească! Dar, mai apoi, cu mult impact, pentru cei ce știu s-o vadă (les connesseurs!?)[sic! Eroare de corectură, corect evident connaisseurs], și frumusețea secundă, rodire interioară și exterioară a celei prime. Frumusețe leac! Frumusețea este răpitoare, te răpește într-o lume transfigurată, schimbată la față, o lume a luminii (cum se și cuvine a fi, după cum arată strânsa înrudire etimologică)! Dacă iubirea este buna combustie a vieții, apoi frumusețea, de multe chipuri, este fericit combustibilul iubirii. Frumusețea persoanei îndeosebi, dar și necesara frumusețe a lucrării persoanei întru întâlnirea imanentului cu transcendentul. Or, îndrăgostirea extrage frumusețea din om chiar și atunci când „zăcămintele” sunt destul de sărace. Frumusețea sădită de Dumnezeu în om și lăsată prea adesea, din varii motive, să fie invadată de buruienile nepăsării sau ale urâtului. O aduce la suprafață, concentrată, intensă, biruitoare, mângâietoare, izbăvitoare…!” (10)

Deși textele sunt scrise și publicate la date diferite, unitatea lor este dată, o mărturisește autorul, de titlul capcană, acel paradox care situează prietenia ca valoare supremă. Totul ține de o dinamică intrinsecă a spiritului.  De la mugur la rod. Am „ascultat” textul lui Costion Nicolescu, pentru că el are o evidentă ritmică interioară. Nu doar prin invocarea frecventă a mărturiei poeților. Rilke, Ioan Alexandru, Sirah, Solomon, Edith Södergran, Sfântul Efrem Sirul sunt câteva nume. Este, de altfel, un capitol special:  Poezia -cale întru întâlnirea cu Dumnezeu. Dar și capitolul Timpul și timpurile tinereții este din belșug ilustrat cu texte poetice. Ilustrat nu e bine spus, vorbirea poetică este locul privilegiat în care frumusețea/iubirea se ex-primă. Iată, să enumerăm ce ar însemna tinerețea („un privilegiu în sine”): timpul frumusețíi, timpul prieteniei, timpul iubirii, timpul rodirii, timpul logodnei și al nunții, timpul în-cununării, al Nunții, timpul urmării lui Hristos, timpul întrebărilor, al aflării și dumiririi, al raportării generoase la bătrânețe, timpul făuririi visurilor și al nădejdii împlinirii lor, al pornirii la drum, explorărilor, călătoriilor inițiatice, timpul îndoielilor și al incertitudinilor, al începutului bun, al riscului, al luptelor cu ispitele, al Cuvântului și, finalmente, timpul Eternității… Nu este acesta deja un poem?

 Sigur, lectura atentă este obligată să vadă armătura de idei venind dinspre teologie și mistică. De altfel, un op solid, apărut în 2012 se intitula chiar Mic tratat de iubire… Și era o culegere de eseuri teologale mult mai „specializate”. Miezul cărții este scris ca un fel de „dicționar”, da, suntem într-o vreme în care cuvintele se cer traduse în propria limbă. „Dracul. Lipsit el însuși de o libertate autentică, sclav veșnic al răului pe care-l întrupează spiritual, diavolul atentează cu precădere al libertatea omului, invidios pe ea. Îl ispitește pe acesta întru orgoliul libertății sale. Dacă Dumnezeu Își dorește cu omul o legătură în absolută libertate, pe diavol îl tentează aservirea acestuia”. (115)„Fericire și bucurie. Fericirea este o stare mai instabilă și ai fragilă decât bucuria. Fericirea presupune o anumită excitare, în timp ce bucuria, oricât de năvalnică, este mai calmă. De aceea, fericirea pare să fie proprie stărilor de iubire împlinite, fie și temporar, în timp ce bucuria este mai apropiată prieteniei durabile. Așadar, nu neapărat fericirea este superioară bucuriei în această lume. Dar, în cealaltă, bucuria va nesfârși în fericirea neînserată” (108) „Decodare. Minunatul mitropolit de Liban, Georges Khodr «Spune-mi ce gândești despre femeie, ca să-țí spun cine ești!» Nu e o găselniță, ci o observație de o profunzime extraordinară. Aplicați această cheie la cei din jurul dumneavoastră și veți observa cât de bine funcționează. Multe vi se vor lumina și vi se vor lămuri.” (123)

Nu încetez să repet că partea aceasta a culturii noastre, ignorată de panoramele oficiale, formată din tineri teologi cu deschidere umanistă largă, este, poate, cea mai fertilă din punctul de vedere al spiritului, dar și al supraviețuirii unei limbi române fără botox. Prezența lui Savatie Baștovoi, excepțional prozator, la Târgul de Carte de la Paris este doar o excepție în acest context. Finețea analitică, erudiția, simțul limbii, urechea muzicală capabilă să audă șoapta duhului, cultura umanistică în sens larg sunt caracteristici cheie pentru această generație. Costion Nicolescu are o operă impozantă, fără să apară în prim planul mediatic. Liniștea cu care scrie, fără a se preocupa de „contexte” culturale ori ideologice, aceste „considerații inactuale” are ea însăși o explicație metafizică. Deși cuvântul sună straniu în acest context… „Când doi oameni se întâlnesc cu adevărat este sărbătoare. Întâlnirile adevărate, depline, sunt atât de rare! Numai Dumnezeu poate să ți le dăruiască tu trebuie numai să fii treaz, să fii într-o așteptare activă, să ai urechi de auzit și ochi de văzut, minte de străvăzut și, mai ales, inimă curată” (155) Este limpede numit aici caracterul de predanie, intenția ultimă cu care autorul a extras din textele creștine și poetice învățăturile despre prietenie și dragoste: inima curată pe care întâlnirile mirabile ale existenței o presupun în aceeași măsură în care o și construiesc. Pentru că întâlnirea are loc într-un spațiu păstrat, dereticat moralmente întru puritate, dar, simultan întâlnirea existențială edifică, cimentează, consolidează această puritate originară a viețuirii. De unde și senzația acută de redobândire a paradisului într-o relație privilegiată.

Nu pot să nu amintesc și de splendidul capitol: Despre ținerea de mână. Nu cred că a mai încercat cineva la noi o hermeneutică a acestui gest de o căldură, simplitate, încărcătură spirituală nebănuite. Ținerea de mână a copilului (ocrotirea), a îndrăgostiților (unirea) a suferindului sau muribundului (comunicarea mai presus de cuvinte) sunt deopotrivă icoane ale „tăcerii mergând prin tăcere”, cum splendid spune autorul. Sigur, simbolistica mâinii(lor) este un capitol bine cunoscut al antropologiei simbolice a corpului uman, sensibilitatea cu care Costion Nicolescu reușește în câteva pagini să sintetizeze bogăția de semnificații a unui gest cu care suntem tot mai puțin obișnuiți duce la un text excepțional. Pentru că, din comunicarea noastră cotidiană tind să dispară: tandrețea, discreția, generozitatea, arătarea sensibilității (resimțită ca slăbiciune) etc. „Dintre gesturile fizice de iubire, ținerea de mână este unul dintre cele mai decente, reprezintă atingerea cea mai curată, întăritoare, protectoare, pentru că păstrează o anumită proximitate justă a trupurilor, o depărtare care apropie și mai tARE. Într-o astfel de situare ești mai ferit de păcate, inclusiv de cele cu gândul”. (162) „Mâinile mele sunt îndrăgostite”, zicea cu îndreptățire Poetul, metaforizând fulgurant această stare de „independență” a suavelor organe oarecum suprafirești.

Ultima parte a cărții ne oferă o analiză a poveștilor de dragoste din filmele lui Andrei Tarkovski. Autorul este un mare iubitor al cineastului rus căruia i-a dedicat și un impresionant volum (aproape 500 de pagini) de analize filmico-teologice: Credința, nădejdea și iubirea în viața și opera  lui Andrei Tarkovski, editura Lumea Credinței 2013. Este o „aplicație pe text” a ceea ce autorul așa zicând a teoretizat aici, o aplicație asupra filmelor marelui cineast creștin care a fost Tarkovski.

Fără să-și fi propus în mod expres asta, cartea lui Costion Nicolescu răspunde implicit la o întrebare acută: cum să scrii convingător în postmodernitate despre credință? El alege o soluție mai radicală decât pare la prima vedere: să scrie fără a se lăsa contaminat de (post)istorie, ca un adevărat creștin, care trăiește în timpul liturgic, timpul ucronic al mântuirii, fără să se predea unui prezent irelevant din perspectivă eschatologică. Într-o eră în care abuzul de comunicare duce la nevroze și la însingurare patologică, pentru că, după vorba făcută celebră de Noica, deși cred că vine mai de departe, comunicarea nu mai atinge stadiul de cuminecare (la fel, aș observa, cum erosul fizic nu mai atinge nici măcar stadiul philiei) scrisul direct mărturisitor, fără ifose „metatextuale”, mai atent la scoarța unui mesteacăn și la sunetul de toacă în apus decât la funcțiile obscure ale limbajelor și la neo-cenzurile vremii pare ca o gură de aer ozonat de pădure adevărată. Așa poate scrie despre frumos, despre funcția salvatoare a femeii, despre cum poate fi păstrată o căsătorie, despre tăcere și icoană, despre fericire și întâlnire. Prin acest limbaj special cartea însăși devine o admirabilă întâlnire. Ca atare îi dau ultimul cuvânt: „Când doi oameni se întâlnesc cu adevărat este mare sărbătoare. Sărbătoare pe pământ și sărbătoare în cer. Iată de unde se cuvine să înceapă și să nesfârșească toată învățătura noastră. Aleluia!” (157)