DESPRE CĂUTARE
Moto: „Dacă-L vei căuta Se va lăsa găsit de tine...”
I Cronici 28.9
Condiţia omului este aceea a căutătorului. Se află mereu în mişcare spre o ţintă. Îşi dă mereu o definiţie. Nimic nu îi este dat, totul este de achiziţionat pe parcurs. În Rai, Adam s-a ascuns de Dumnezeu, de ruşine. Acolo încă nu existase căutare, pentru că totul era prezent. În primul rînd, Dumnezeu. Adam nu avea ce căuta, pentru că nu îi lipsea nimic. Orice căutare este umplerea unui gol. În rai, nu exista spaţiu, căci nu exista un în afara, nu există timp, pentru că nu exista moarte, deci nu exista căutare. Odată cu izgonirea, firea omului devine fundamental schizoidă. O parte păstrează „nostalgia paradisului”, cealaltă e în pururea rătăcire. Se spune „căutarea de sine”. Asta înseamnă că Adam s-a pierdut pe sine pierzînd raiul. Împlinire. Cunoaştere a părţii lipsă. Spune Blaga „Sufletul lui e în căutare/în mută seculară căutare/de totdeauna şi pînă la cele din urmă hotare”. Căci Dumnezeu a pus hotare acestei căutări, atît pentru a o călăuzi oarecum, a-i da repere (orice hotar e un reper) cît şi pentru a împeidica ajungerea la capăt. Cenzura transcendentă.
Definiţia omului este de a fi în mişcare spre sine însuşi. Căutător. Căutarea este însă, înainte de toate, o provocare din punct de vedere logic. Cauţi nu pentru că nu ştii, ci pentru că ştii. Socrate. Necunoscutul care te aşteaptă este învelit într-o anvelopă de cunoscut. E un miez. De aici metafora interiorului care guvernează mereu cunoaşterea, ca o spargere de coajă. Toate sunt coji durerii celei nepieritoare, spune poetul, pentru care culoarea miezului era durerea universală. Aici se face legătura între anamnesisul socratic (ai ştiut cîndva) şi raiul adamic pierdut. În felul acesta, cunoaşterea nu înseamnă înaintare, ci întoarcere. Originea. Poţi căuta două lucruri: fie ceva ce nu ai încă, dar despre care ai aflat că este (fata pe care o caută Făt Frumos în basm) fie ceva ce ai avut şi ai pierdut (fata pe care a furat-o zmeul). Poţi avea o imagine destul de exactă a ceea ce cauţi (rezolvarea teoremei lui Fermat, ruinele Troiei) sau poţi găsi ceva căutînd altceva (Columb, Newton). Sau poţi găsi ceva pe măsură ce îl construieşti (artistul, compozitorul). Căutarea, în oricare din aceste trei ipostaze, nu este altceva decît o pregătire. O trezire a spiritului pentru a recunoaşte ceea ce este căutat. Care nu te anunţă nici cînd se iveşte, nici cum se iveşte. Vegheaţi deci, stă scris.
Are şi etape cunoaşterea, popasuri, recapitulări, pietre pe care te aşezi să-ţi tragi sufletul, opriri, rătăciri, ezitări, întoarceri, căderi în prăpastie. În funcţie de miză. E viaţa însăşi. numai că nu are capăt. Sunt multe drumurile care duc la Roma. Este o preajmă, un orizont în care îţi arunci ochiiroată şi astfel te orientezi. Cauţi repere. Căutare şi rătăcire. Funcţia pozitivă a rătăcirii şi negativele ei. Căutare şi rătăcire sunt corelative, nu există una fără alta. Totul e să cauţi în rătăcire şi să te rătceşti în căutare. Oboseşti. Dacă rodul căutării tale nu se arată prea îndelungată vreme, te îndoieşti că ţinta există. Dar, dacă e invers? Sunt oameni care pornesc căutarea după ce au găsit. Misticul, credinciosul nu mai colindă. Ei stau pur şi simplu în centru. Drumul lor s-a redus la punct. De fapt, nu au plecat niciodată de acolo. Atunci care mai este sensul existenţei lor? Întrebare aparent „profundă”, de fapt proastă. Din două motive – cuvinte. Unu: pentru că în punct nu există sens. Şi doi: pentru că în punct nu există ex-istenţă, ci in-sistenţă. Ergo: orice căutare porneşte şi se termină în punct. Apoi, orice căutare este labirintică în fapt şi circulară în epură. Nu aveţi voi atîtea întrebări cîte răspunsuri am eu, spunea un Cuvios ucenicilor săi. Asta răstoarnă datele banale ale căutării. În punct nu mai poţi să bîntui trebuie să te deplasezi într-o strictă nemişcare. Într-aceasta căutarea se aseamănă pînă la identificare cu rugăciunea. Stare dinamică, mişcare încremenită, piatră curgătoare, slavă stătătoare.
Agitaţia te îndepărtează de ţinta căutării. Trebuie să faci linişte să asculţi, să adulmeci, să scanezi cu ochi de vultur pentru a prinde prada. Săgetînd de sus în jos. Căutarea săgeată şi căutarea ţintă.
Împlinire. Adică umplerea golului din tine. Prima certitudine (uneori şi ultima): existenţa acestui gol. „Adînc asemenea uitării celei oarbe”. Cineva trebuie chemat să locuiască acest gol. Invitat. Omenit. În-omenit. „Nu m-ai fi căutat dacă nu m-ai fi găsit deja”. Căutarea ca infantilism: îţi este frică de singurătate şi atunci strigi după ajutor. Pădurea aceea terifiantă din După melci şi găsirea melcului prost încetinel. Căutarea îţi dă puterea teribilă de viaţă şi moarte asupra celui căutat.
A căuta înseamnă uneori arta de a te lăsa căutat (Iov). A fi ţintă, şi nu săgeată, a şti în calea cui te afli. A te lăsa lovit de săgeata inspiraţiei.
Căutatul există dintotdeauna, este etern, căutătorul este trecător. În ambele sensuri ale cuvîntului. Aceasta face splendoarea şi tragedia drumului.
Căutarea pe orizontală, mişcarea din aproape în aproape, epuizarea spaţiului de cunoscut, în toate direcţiile. Şi căutarea pe verticală, raza care coboară secant pînă în inimă, direct în raţiunea inimii. Revelaţia. Căutarea de amiază, în plină lumină, şi căutarea crepusculară. De la întrebare la răspuns şi de la răspunsul ştiut la întrebarea abia bănuită.
Căutarea şi harta. O comoară este însoţită totdeauna de o hartă misterioasă. Înainte de a pornit în căutarea comorii, lupta se dă pentru hartă şi descifrarea ei. Toate cărţile sfinte şi mitologiile furnizează astfel de hărţi. Psihanaliza ambiţionează şi ea asta. Numai că atunci cînd reperele sunt „relative” sau mobile (reper mobil, oximoron, baza teoriei relativităţii care se vrea o certitudine, onestitatea lui Heisenberg, cu principiul indeterminării) căutarea devine pur şi simplu rătăcire. Filozofia nu furnizează o hartă, ci mai degrabă cîteva reguli de citire a hărţii. Harta este însă o abstracţiune, un artefact simbolic, fără nici o asemănătoare cu terenul. Iar terenul este viaţa mea accidentată, atît de diversă ca relief. Viaţa mea acoperită cu o foaie de hîrtie mai subţire decît foiţa de ceapă, care se pliază pe ea mai strîns decît pielea pe trup, şi pe care Dumnezeu îmi scrie romanul. Eu sunt în acelaşi timp ţara necunoscută, harta şi expediţia. Ba şi jungla care le înghite pe toate.
Harul se opune căutării? În sensul în care el se oferă (se pasiv şi se reflexiv) cunoscătorului. Vine, se insinuează, trăzneşte, şopteşte, bîntuie, te loveşte şi, mai ales, te ia totdeauna prin surprindere. Nu ascultă de nici o cerere. Asta nu înseamnă absolut deloc că harul este pentru leneşi, indiferenţi sau neatenţi. Harul presupune, dimpotrivă, o veghe specială, o încordare inaparentă. Harul este mantia cunoaşterii, înveleşte invizibilul pentru a-l face vizibil. Cît efort pentru graţia instantanee şi improvizată a harului!
Simţurile. Nu există căutare „spirituală”. Paza simţurilor, de care ne vorbesc asceţii, înseamnă nu tocirea lor, ci dimpotrivă, a le face atît de ascuţite, încît să perceapă „cum iarba creşte”, să audă fîlfîirea de aripă a îngerului, să vadă aura firavă a fiecăruia, să miroasă într-o brazdă de iarbă cosită raiul adamic. Sigur, simţurile noastre aşa de rudimentare (cît de mult suntem în urma jivinelor din acest punct de vedere!) sunt un prim pas în cunoaştere. S-a vorbit mult despre înşelarea la care ne condamnă simţurile. În primul rînd, pentru că ele, oricît de ascuţite, nu acced la tot. Simţurile sunt bune cînd se des-trupează. Atunci ele caută cu adevărat şi descoperă tocmai trupul slavei celei nepieritoare.
Căutarea este posibilă datorită structurii neomogene a spaţiului. Crucea. Spaţiul orientat, cardinalitatea, locul ales, ca şi timpul sacru, structurează căutarea. Haosul este in-distincţia. În lumea noastră, bazată pe diferenţe,căutarea este posibilă. De aceea este atît de important discernămîntul, adică ştiinţa diferenţelor. El face posibilă citirea semnelor, instituirea sensului.... deci justul căutării.
Căutarea şi lumina. Căutarea şi întunericul. Confuzia dintre ele. De fapt tot ce ţine de căutare este, în esenţa sa, oximoronic. Altfel nu ar fi posibilă totalizarea finală. Moartea ca sfîrşit sau ca împlinire a căutării? Tocmai pentru că se anulează contrariile.
Urmele. Există totdeauna ceva care te duce spre ceea ce cauţi. Spaţiul dintre tine şi obiectul căutat este plin de sens. Ne e niciodată un spaţiu gol. Tu cauţi, de fapt, urmele îngerului pe apă. Uneori, întîrziind în descifrarea urmelor, uiţi realitatea ţintei spre care ai pornit. Uitarea, cel mai mare duşman al căutării. Drumul parcurs de dragul drumului, ispitele din deşert. Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte ca absolut al uitării. Şi, implicit, amintirea ca regăsire a morţii. Moartea este memoria absolută, nu uită niciodată, nimic. Chiar în călătoria din jurul camerei tale, aventura nu este exclusă, cum s-a spus.
Căutarea presupune să fii scăldat într-o aură de permanentă uimire. Fără capacitatea de a te mira de totul (şi mai ales de lucrurile banale, aparent inobservabile) nu există căutare. Ca început al filozofiei, uimirea este un temei. şi o energie inepuizabilă. Aici şi acolo sunt rodul căutării, ea este mama lor. Iar plecarea este Facerea.
Căutarea presupune două puncte între care se instituie tensiunea devenirii. Este de văzut în ce măsură schimbă căutarea atît subiectul, cît şi obiectul căutării. Transformare ori transfigurare? De fapt, dacă traseul este circular, eşti căutat numai pentru că (şi dacă) te păstrezi într-o continuă stare de căutare.
Căutarea creează libertatea şi nu se poate desfăşura decît în libertate. Este singura operaţie care îşi făureşte mediul. Fără să îl consume. O ardere care nu distruge rugul. Şi, fiind (în) libertate, căutarea este bucurie. Nu găsirea, ci căutarea aduce bucuria. De fapt, propoziţia ultimă despre căutare este pascaliana „Nu m-ai fi căutat, dacă nu m-ai fi găsit deja”. Nu cauţi decît ceea ce ai deja, acesta este paradoxul. Cunoaşterea ca re-găsire, re-amintire platoniciană.
Cînd încetează căutarea? Aparent în orizontul certitudinii. Ce imagine mortuară este aceasta a certitudinii ca sicriu. Caut o certitudine care să nu mă oprească.
miercuri, 15 decembrie 2010
sâmbătă, 9 octombrie 2010
HERTA MÜLLER
UN BILET ÎN PLUS LA HERTA MÜLLER
Luni 27 septembrie, pe la ora 18, într-o splendidă zi de toamnă, plină de lumină, cînd te apropiai de Ateneu, te izbea imaginea mulţimii de oameni care ocupa întreaga esplanadă. Aer sărbătoresc. Bucuria era şi mai mare cînd te trezeai abordat de diferite persoane care te întrebau dacă nu ai un bilet în plus. Asta îmi aminteşte neplăcuta surpriză cînd am constatat că ditamai instituţia culturală cum este Ateneul nu are un sistem de rezervare a biletelor pe net, ba nici măcar prin telefon. Regretabil. Provincial. Atmosferă destinsă. Sala se umple repede inclusiv pe intervale, o aglomeraţie jubilativă. Pliante elegante, traducerea paginilor pe care scriitoarea le va citi în germană, stand Humanitas cu ultimele sale cărţi. Întîlnirea începe cu o românească întîrziere care depăşeşte sfertul academic. Dezamăgitoare sonorizarea, inacceptabilă pentru o instituţie ca Ateneul. Cei doi protagonişti nu aveau lavaliere, orice apropiere sau îndepărtare de măsuţă se simţea în fluctuaţiile sunetului. Ce a spus maestrul Dan Grigore, înaintea scurtului său recital, aproape că nu s-a înţeles. Amănunte? La un asemenea eveniment nu există amănunte. Am avut confirmarea văzînd că imaginile transmise de multe televiziuni aveau subtitări pentru a face inteligibil ceea ce se vorbea pe scenă. Din discursul prea ţeapăn al dlui. Andrei Dimitriu am reţinut doar ideea reluării tradiţiei conferinţelor de la Ateneu. Să mai spun că mare parte din discursul Ambasadorului Germaniei a fost dedicată problemelor justiţiei din România. Prietenii înţeleg de ce. Profitînd de faptul că aveam bilet fără loc, m-am plasat în imediata apropiere a scenei, în partea stîngă a sălii. Cea dreaptă şi centrul erau ocupate de mulţimea de fotografi şi camere de televiziune. Nu puteam să nu-mi aduc aminte că aproape în acelaşi loc stătusem, tot în picioare, cu ani în urmă, pe vremea studenţiei, cînd s-a cîntat pentru prima oară după război la noi Missa Solemnis. Şi tot ca atunci sala este arhiplină, oameni în vîrstă ca şi tineri ocupînd şi intevalele dintre rînduri la un Eveniment.
De fapt, de ce a fost importantă scurta prezenţă a Hertei Müller la Bucureşti? Nu pentru că este cel mai cunoscut scriitor născut în România (chestiunea H.M. scriitoare germană sau română mi se pare absolut irelevantă şi oţioasă, se va vedea mai încolo de ce), nici măcar pentru că a primit (destul de surprinzător pentru obiceiurile din ultimul deceniu ale Casei) Premiul Nobel. Mi s-a părut importantă această prezenţă pentru un prilej foarte rar de autoscopie non-narcisistă a culturii române. Diagnosticul tăios, lipsa de ipocrizie „diplomatică”, specifice scrisului Hertei Müller, trec integral şi în discursul ei public. Contrar imaginii pe care i-o ştiam numai din fotografii, scriitoarea zîmbeşte fermecător, şi are un simţ al umorului şi al replicii spontane (Andrei Pleşu a scris memorabil despre asta) care contrazice toate stereotipiile noastre despre nemţi. Emoţionantă, pe timpul lecturii în limba germană, a fost, cum scria şi Nicolae Manolescu, foşnirea hîrtiei, cînd toată lumea întorcea simultan foile cu traducerea. Dialogul Hertei Müller cu Gabriel Liiceanu, punctat cu aplauze şi tresăriri ale sălii ca la un meci de box, a fost un duel între două inteligenţe tăioase, flexibile, avînd o concepţie similară despre Răul pe care-l încarnează comunsimul dar idei cu totul diferite faţă de situaţia românilor şi mai ales a intelectualilor români sub comunism. Din această deosebire s-a născut excepţionala tensiune ideatică a dezbaterii. Nu pot decît să regret că nici una dintre aşa zisele televiziuni de ştiri n-a găsit necesar să transmită în direct această sărbătoare a spiritului. Şi-ar fi contrazis astfel însuşi rolul lor de mancurtizatori ai populaţiei, pentru că la noi cultura nu este o preocupare şi nici o ştire. Acum, cînd scriu aceste rînduri aflu că dezbaterea se va difuza totuşi la TVR şi va fi publicată în Dilema Veche. Asta mă face să nu intru aici într-o analiză mai detaliată. Aş observa doar că, dacă scriitoarea nu avea prea multe motive să iubească România, de acum va avea şi mai puţine. Ceea ce s-a întîmplat în presa noastră după ziua acestei dezbateri uimeşte chiar şi un om hîrşit cu bălăcăreala noastră balcanică. Herta Müller s-a mai încercat odată să fie utilizată ca armă împotriva lui H.R.Patapievici, ceea ce domnia sa a parat atunci cu hotărîre. Acum este din nou folosită ca scut şi sabie în mizerabilele noastre războie interne. Asta îi va da noi argumente să ne socotească iremediabil taraţi. Unul o ceartă cum de a putut apărea alături de un personaj atît de suspect şi nefrecventabil cum e Liiceanu. Faptul că aceasta este editorul ei, după ce a părăsit-o Poliromul, îi apare ca nesemnificativ. Altul îşi intitulează aulic articolul din aceeaşi publicaţie „Cum a fost înnobilat căcatul la Ateneu”. În marea mea naivitate, credeam că dezbaterea aceasta atît de prvocatoare va fi un prilej de sărăbătoare. În loc de asta, se plătesc eternele poliţe din acel nesfîrşit şi ridicol război cultural intern. Manolescu şi Cărtărescu sunt luaţi şi ei al refec pentru că o contrazic pe Herta. Cloaca maxima care este blogosfera „intelectuală” se încarcă rapid cu tot felul de injurii. Admir cum funcţionează aici impecabil un fel de reflex pavlovian, sunt oameni setaţi să funcţioneze doar în sistem binar. Cum aud un nume încep să latre, cum aud altul încep să saliveze. Discernămînt? A se scuti. M-am îndepărtat de relatarea evenimentului? Nicidecum, este tocmai ceea ce îi dă dreptate din plin scriitoarei, că nu ne-am făcut ordine în propria ogradă, că jucăm pe mize mici, mizerabile, că nu ne-am desprins deloc de vechiul sistem de gîndire a cărui esenţă era să-l umileşti pe celălat, să-l faci să simtă ca un căcat. Mi-a plăcut mult lipsa de orgoliu a scriitoarei. Nu are pretenţia de a fi înţeles, ci doar de a căuta să înţeleagă. Nu dă sentinţe, face doar observaţii legate de propria experienţă. Are ambele experienţe, şi cea estică şi cea vestică. Asta îi dă o completitudine critică. Nu acceptă iluzia „rezistenţei prin cultură”. „Nu eu trebuie să constat asta – că n-a fost de ajuns. Trebuie să constataţi şi dumneavoastră”. De fapt, lecţia scriitoarei este a unei demnităţi foarte simple: să nu te laşi călcat în picioare şi să-ţi fie milă de oameni. Literatura, cărţile sunt secundare în raport cu aceste imperative morale. Care ţin de normalitate, atrage ea atenţia. Să mai spun că, din păcate, lecţia ei este incredibil de actuală? Că, dacă societatea românească trăieşte într-o disperantă lipsă de repere, asta se datorează şi lipsei unei mişcări intelectuale autentice? Ironică, Herta Müller observa că precedentele sale vizite în România au trecut neobservate din punctul de vedere al vizibilităţii publice, acum nu mai poate face faţă de interviuri şi conferinţe de presă. Am citit vreo două reportaje despre ce amintiri au sătenii din Niţchidorf despre ea. Nu, nu prea mai sunt germani pe acolo şi amintirile nu sunt deloc plăcute. Oamenii s-au acomodat cu regimul cum spune scriitoarea şi au păstrat doar amintirea vizitelor Securităţiii.
Este cu totul van să tranşăm, victime ale logicii prin excluziune, un răspuns cine are dreptate: Herta ori Liiceanu. Importantă a fost dezbaterea dintre cei doi şi asta nu par a lua în considerare cei care atacă pe un flanc sau altul. Cîtă dezbatere, atîta cultură, îmi vine să spun. Nu găseam o încheiere a acestor fugitive însemnări, cînd am văzut articolul lui Cărtărescu din Evenimentul Zilei din 3 octombrie, foarte trist. Şi văd că bibliografia temei se umflă de la zi la zi, cam așa cum se întîmpla în vară cu penibilul jurnal al lui Marino. Ce forţă are Herta Müller!
Luni 27 septembrie, pe la ora 18, într-o splendidă zi de toamnă, plină de lumină, cînd te apropiai de Ateneu, te izbea imaginea mulţimii de oameni care ocupa întreaga esplanadă. Aer sărbătoresc. Bucuria era şi mai mare cînd te trezeai abordat de diferite persoane care te întrebau dacă nu ai un bilet în plus. Asta îmi aminteşte neplăcuta surpriză cînd am constatat că ditamai instituţia culturală cum este Ateneul nu are un sistem de rezervare a biletelor pe net, ba nici măcar prin telefon. Regretabil. Provincial. Atmosferă destinsă. Sala se umple repede inclusiv pe intervale, o aglomeraţie jubilativă. Pliante elegante, traducerea paginilor pe care scriitoarea le va citi în germană, stand Humanitas cu ultimele sale cărţi. Întîlnirea începe cu o românească întîrziere care depăşeşte sfertul academic. Dezamăgitoare sonorizarea, inacceptabilă pentru o instituţie ca Ateneul. Cei doi protagonişti nu aveau lavaliere, orice apropiere sau îndepărtare de măsuţă se simţea în fluctuaţiile sunetului. Ce a spus maestrul Dan Grigore, înaintea scurtului său recital, aproape că nu s-a înţeles. Amănunte? La un asemenea eveniment nu există amănunte. Am avut confirmarea văzînd că imaginile transmise de multe televiziuni aveau subtitări pentru a face inteligibil ceea ce se vorbea pe scenă. Din discursul prea ţeapăn al dlui. Andrei Dimitriu am reţinut doar ideea reluării tradiţiei conferinţelor de la Ateneu. Să mai spun că mare parte din discursul Ambasadorului Germaniei a fost dedicată problemelor justiţiei din România. Prietenii înţeleg de ce. Profitînd de faptul că aveam bilet fără loc, m-am plasat în imediata apropiere a scenei, în partea stîngă a sălii. Cea dreaptă şi centrul erau ocupate de mulţimea de fotografi şi camere de televiziune. Nu puteam să nu-mi aduc aminte că aproape în acelaşi loc stătusem, tot în picioare, cu ani în urmă, pe vremea studenţiei, cînd s-a cîntat pentru prima oară după război la noi Missa Solemnis. Şi tot ca atunci sala este arhiplină, oameni în vîrstă ca şi tineri ocupînd şi intevalele dintre rînduri la un Eveniment.
De fapt, de ce a fost importantă scurta prezenţă a Hertei Müller la Bucureşti? Nu pentru că este cel mai cunoscut scriitor născut în România (chestiunea H.M. scriitoare germană sau română mi se pare absolut irelevantă şi oţioasă, se va vedea mai încolo de ce), nici măcar pentru că a primit (destul de surprinzător pentru obiceiurile din ultimul deceniu ale Casei) Premiul Nobel. Mi s-a părut importantă această prezenţă pentru un prilej foarte rar de autoscopie non-narcisistă a culturii române. Diagnosticul tăios, lipsa de ipocrizie „diplomatică”, specifice scrisului Hertei Müller, trec integral şi în discursul ei public. Contrar imaginii pe care i-o ştiam numai din fotografii, scriitoarea zîmbeşte fermecător, şi are un simţ al umorului şi al replicii spontane (Andrei Pleşu a scris memorabil despre asta) care contrazice toate stereotipiile noastre despre nemţi. Emoţionantă, pe timpul lecturii în limba germană, a fost, cum scria şi Nicolae Manolescu, foşnirea hîrtiei, cînd toată lumea întorcea simultan foile cu traducerea. Dialogul Hertei Müller cu Gabriel Liiceanu, punctat cu aplauze şi tresăriri ale sălii ca la un meci de box, a fost un duel între două inteligenţe tăioase, flexibile, avînd o concepţie similară despre Răul pe care-l încarnează comunsimul dar idei cu totul diferite faţă de situaţia românilor şi mai ales a intelectualilor români sub comunism. Din această deosebire s-a născut excepţionala tensiune ideatică a dezbaterii. Nu pot decît să regret că nici una dintre aşa zisele televiziuni de ştiri n-a găsit necesar să transmită în direct această sărbătoare a spiritului. Şi-ar fi contrazis astfel însuşi rolul lor de mancurtizatori ai populaţiei, pentru că la noi cultura nu este o preocupare şi nici o ştire. Acum, cînd scriu aceste rînduri aflu că dezbaterea se va difuza totuşi la TVR şi va fi publicată în Dilema Veche. Asta mă face să nu intru aici într-o analiză mai detaliată. Aş observa doar că, dacă scriitoarea nu avea prea multe motive să iubească România, de acum va avea şi mai puţine. Ceea ce s-a întîmplat în presa noastră după ziua acestei dezbateri uimeşte chiar şi un om hîrşit cu bălăcăreala noastră balcanică. Herta Müller s-a mai încercat odată să fie utilizată ca armă împotriva lui H.R.Patapievici, ceea ce domnia sa a parat atunci cu hotărîre. Acum este din nou folosită ca scut şi sabie în mizerabilele noastre războie interne. Asta îi va da noi argumente să ne socotească iremediabil taraţi. Unul o ceartă cum de a putut apărea alături de un personaj atît de suspect şi nefrecventabil cum e Liiceanu. Faptul că aceasta este editorul ei, după ce a părăsit-o Poliromul, îi apare ca nesemnificativ. Altul îşi intitulează aulic articolul din aceeaşi publicaţie „Cum a fost înnobilat căcatul la Ateneu”. În marea mea naivitate, credeam că dezbaterea aceasta atît de prvocatoare va fi un prilej de sărăbătoare. În loc de asta, se plătesc eternele poliţe din acel nesfîrşit şi ridicol război cultural intern. Manolescu şi Cărtărescu sunt luaţi şi ei al refec pentru că o contrazic pe Herta. Cloaca maxima care este blogosfera „intelectuală” se încarcă rapid cu tot felul de injurii. Admir cum funcţionează aici impecabil un fel de reflex pavlovian, sunt oameni setaţi să funcţioneze doar în sistem binar. Cum aud un nume încep să latre, cum aud altul încep să saliveze. Discernămînt? A se scuti. M-am îndepărtat de relatarea evenimentului? Nicidecum, este tocmai ceea ce îi dă dreptate din plin scriitoarei, că nu ne-am făcut ordine în propria ogradă, că jucăm pe mize mici, mizerabile, că nu ne-am desprins deloc de vechiul sistem de gîndire a cărui esenţă era să-l umileşti pe celălat, să-l faci să simtă ca un căcat. Mi-a plăcut mult lipsa de orgoliu a scriitoarei. Nu are pretenţia de a fi înţeles, ci doar de a căuta să înţeleagă. Nu dă sentinţe, face doar observaţii legate de propria experienţă. Are ambele experienţe, şi cea estică şi cea vestică. Asta îi dă o completitudine critică. Nu acceptă iluzia „rezistenţei prin cultură”. „Nu eu trebuie să constat asta – că n-a fost de ajuns. Trebuie să constataţi şi dumneavoastră”. De fapt, lecţia scriitoarei este a unei demnităţi foarte simple: să nu te laşi călcat în picioare şi să-ţi fie milă de oameni. Literatura, cărţile sunt secundare în raport cu aceste imperative morale. Care ţin de normalitate, atrage ea atenţia. Să mai spun că, din păcate, lecţia ei este incredibil de actuală? Că, dacă societatea românească trăieşte într-o disperantă lipsă de repere, asta se datorează şi lipsei unei mişcări intelectuale autentice? Ironică, Herta Müller observa că precedentele sale vizite în România au trecut neobservate din punctul de vedere al vizibilităţii publice, acum nu mai poate face faţă de interviuri şi conferinţe de presă. Am citit vreo două reportaje despre ce amintiri au sătenii din Niţchidorf despre ea. Nu, nu prea mai sunt germani pe acolo şi amintirile nu sunt deloc plăcute. Oamenii s-au acomodat cu regimul cum spune scriitoarea şi au păstrat doar amintirea vizitelor Securităţiii.
Este cu totul van să tranşăm, victime ale logicii prin excluziune, un răspuns cine are dreptate: Herta ori Liiceanu. Importantă a fost dezbaterea dintre cei doi şi asta nu par a lua în considerare cei care atacă pe un flanc sau altul. Cîtă dezbatere, atîta cultură, îmi vine să spun. Nu găseam o încheiere a acestor fugitive însemnări, cînd am văzut articolul lui Cărtărescu din Evenimentul Zilei din 3 octombrie, foarte trist. Şi văd că bibliografia temei se umflă de la zi la zi, cam așa cum se întîmpla în vară cu penibilul jurnal al lui Marino. Ce forţă are Herta Müller!
vineri, 3 septembrie 2010
muntele
MUNTELE
Dialogul meu cu muntele... De o viață îl știu, îl simt, îl caut din ochi acolo, la nord, ca un zid de apărare dinspre Rău, dinspre barbari. Imagine banală, dar cît se poate de aplicată realității. De mai bine de 50 de ani îl privesc în fiecare dimineață. Pentru el, dar și pentru speciala lui relație cu lumina. Zilele senine ale fiecărui anotimp îl arată mereu altfel, de la petele de alb ale iernii, proiectate pe cerul albastru și care îl apropie neverosimil chiar pentru ochii mei obosiți de acum, pînă la Crucea de pe Caraiman, vizibilă numai în zilele foarte senine și cu aerul purificat de o ploaie, cum a fost cea de azi, chiar și de aici, de la mai bine de 50 de km. Nu mă imaginez trăind în alt spațiu, unul de cîmpie nesfîrșită sau, de pildă, cu muntele situat la sud. Mi s-ar părea o lume anormală. M-ar isteriza marea sau stepa nesfîrșită. Ordinea lumii este pentru mine astfel construită, spațiul astfel ordonat, cu zidul acesta spre Miază Noapte (miezul, dar și amiaza nopții). Zid care își face simțită eficiența chiar și în vremurile noastre de bezmeticeală meteorologică. Foarte rare sunt aici grindina, ploile și vijeliile excesive, vînturile pustiitoare, excesele de orice fel ale vremii. Toate își descarcă energiile distructive ceva mai la nord sau mai la est, norii alunecă pe trasee misterioase undeva în dreapta sau în stînga. De altfel, o scurtă privire aruncată spre nord este cel mai bun buletin meteorologic, după cum sunt acoperiți sau nu de nori, după culoarea acestora, după transparența aerului, experiența te ajută să prevezi cum va fi ziua.
Mă simt sigur în acest spațiu. Probabil că majoritatea oamenilor au o astfel de relație specială cu spațiul lor natal, și cei de la malul mării, și cei de pe fluviu, din stepă sau din vîrful muntelui. Nu e nimic surprizător în asta. Spațiu matrice, cum l-a definit Blaga. Probabil că fiecare dintre noi (nu cei născuți la oraș) are, pe lîngă mama naturală, pe mama Geea, Născătoarea. Ținem la ea ca la o mamă a tuturor mamelor. Unii își taie cordonul ombilical cu acest spațiu, (adică nu îl mai păstrează nici măcar în memoria afectivă). Alții tînjesc după el prin toate rătăcirile vieții, fără să conștientizeze măcar asta. Sigur, îmi place să mă duc „la munte” (mult mai mult ca „la mare”, dar asta este altă poveste). Dar nu despre asta este vorba aici. Ci despre muntele - distanță, uneori o simplă linie zimțată, ca în desenele copiilor sau într-o gravură japoneză. Este un munte abstract, o imagine, dar nu o închipuire. Mai degrabă o întru-chipare. O de-realizare, redusă la Semnificație. Și semnificația este aceea de pace, de liniște, de siguranță. Nu aproape ca să devină apăsător, limitator de orizont, de aici de la mine muntele este însuși orizontul. Aflat la distanța rezonabilă, armonică pentru a da un spațiu ideal de manifestare visului, libertății. Indice al luminii și al purității, desenul acesta este engrama mea sufletească. Proximitatea aceasta aflată la o justă distanță este asemenea vizibilității invizibile a divinului. Îl știi acolo, chiar dacă nu îl vezi prin nori, este non-reprezentabil și prezent totdeodată. Nu m-am întrebat niciodată ce este dincolo de zidul muntelui, ce alt tărîm se deschide. Sigur e Altul.
Dialogul meu cu muntele... De o viață îl știu, îl simt, îl caut din ochi acolo, la nord, ca un zid de apărare dinspre Rău, dinspre barbari. Imagine banală, dar cît se poate de aplicată realității. De mai bine de 50 de ani îl privesc în fiecare dimineață. Pentru el, dar și pentru speciala lui relație cu lumina. Zilele senine ale fiecărui anotimp îl arată mereu altfel, de la petele de alb ale iernii, proiectate pe cerul albastru și care îl apropie neverosimil chiar pentru ochii mei obosiți de acum, pînă la Crucea de pe Caraiman, vizibilă numai în zilele foarte senine și cu aerul purificat de o ploaie, cum a fost cea de azi, chiar și de aici, de la mai bine de 50 de km. Nu mă imaginez trăind în alt spațiu, unul de cîmpie nesfîrșită sau, de pildă, cu muntele situat la sud. Mi s-ar părea o lume anormală. M-ar isteriza marea sau stepa nesfîrșită. Ordinea lumii este pentru mine astfel construită, spațiul astfel ordonat, cu zidul acesta spre Miază Noapte (miezul, dar și amiaza nopții). Zid care își face simțită eficiența chiar și în vremurile noastre de bezmeticeală meteorologică. Foarte rare sunt aici grindina, ploile și vijeliile excesive, vînturile pustiitoare, excesele de orice fel ale vremii. Toate își descarcă energiile distructive ceva mai la nord sau mai la est, norii alunecă pe trasee misterioase undeva în dreapta sau în stînga. De altfel, o scurtă privire aruncată spre nord este cel mai bun buletin meteorologic, după cum sunt acoperiți sau nu de nori, după culoarea acestora, după transparența aerului, experiența te ajută să prevezi cum va fi ziua.
Mă simt sigur în acest spațiu. Probabil că majoritatea oamenilor au o astfel de relație specială cu spațiul lor natal, și cei de la malul mării, și cei de pe fluviu, din stepă sau din vîrful muntelui. Nu e nimic surprizător în asta. Spațiu matrice, cum l-a definit Blaga. Probabil că fiecare dintre noi (nu cei născuți la oraș) are, pe lîngă mama naturală, pe mama Geea, Născătoarea. Ținem la ea ca la o mamă a tuturor mamelor. Unii își taie cordonul ombilical cu acest spațiu, (adică nu îl mai păstrează nici măcar în memoria afectivă). Alții tînjesc după el prin toate rătăcirile vieții, fără să conștientizeze măcar asta. Sigur, îmi place să mă duc „la munte” (mult mai mult ca „la mare”, dar asta este altă poveste). Dar nu despre asta este vorba aici. Ci despre muntele - distanță, uneori o simplă linie zimțată, ca în desenele copiilor sau într-o gravură japoneză. Este un munte abstract, o imagine, dar nu o închipuire. Mai degrabă o întru-chipare. O de-realizare, redusă la Semnificație. Și semnificația este aceea de pace, de liniște, de siguranță. Nu aproape ca să devină apăsător, limitator de orizont, de aici de la mine muntele este însuși orizontul. Aflat la distanța rezonabilă, armonică pentru a da un spațiu ideal de manifestare visului, libertății. Indice al luminii și al purității, desenul acesta este engrama mea sufletească. Proximitatea aceasta aflată la o justă distanță este asemenea vizibilității invizibile a divinului. Îl știi acolo, chiar dacă nu îl vezi prin nori, este non-reprezentabil și prezent totdeodată. Nu m-am întrebat niciodată ce este dincolo de zidul muntelui, ce alt tărîm se deschide. Sigur e Altul.
ICOANA
Icoana
Un fel de poem dedicat lui Gil
Icoana este un punct. Din care coboară lumea sau spre care se ridică pe golgotă lumea. Dinspre icoană venim , spre icoană tînjim. Icoana este un Chip. Adică o poveste pe care ne-o spune lumea de sus, dar şi felul în care noi înşine ne povestim – spovedim lumii care nu are nevoie de urechi ca să ne audă. Numai prin icoană există comunicarea cuminecare. Noi o vedem, de fapt ea ne vede. Noi o privim, ea ne luminează. Icoana este colorată, căci are infinitatea de posibilităţi ale realităţii. Aşa ne poate aduce aminte de frumuseţea în diversitatea inepuizabilă a lumii. Icoana este concretă, pentru că ne arată Chipul. Dar este şi abstractă, pentru că acest chip nu este dintre noi, nu poate fi fotografiat. Invizibilul devenit vizibil, s-a spus, dar cîţi percep bunătatea acestei kenoze? Icoana nu este estetică, ci etică, este bunătatea întrupată. Icoana plînge. Cine a putut vreodată şterge lacrima unei icoane? Nu te poţi decît prăbuşi în genunchi în faţa acestei lacrimi. Care anulează timpul. Pentru că ea plînge nu numai amintirea şi prezentul Patimilor, ci şi viitorul pătimirii noastre. Lacrima icoanei ne mai botează odată, ne întăreşte. Icoana spune Totul, de la prunc la coborîrea în mormînt şi la Înviere. Icoana este o hartă a celui mai complicat traseu din univers. Care leagă spaţiul cu timpul şi cu veşnicia. Icoana nu are figuri de stil: nu e simbol, metaforă, alegorie. Ea pur şi simplu Arată. „Ochi aveţi şi nu veţi vedea...”. Este tocmai ceea ce nu au înţeles iconoclaştii. Care sufereau şi suferă (căci mai sunt legiune şi astăzi) de o stranie orbire. Ei nu văd, cum s-ar părea, doar lemnul şi vopselele, ei „văd” o abstracţiune. Sunt, de fapt, împotriva întrupării. Adică a iubirii. N-au înţeles mesajul evanghelic: atît de mult te iubesc încît, iată, vin la tine. Îţi bat la uşă. Orice zugrăveală de biserică despre asta este: despre Cel Care a Venit. Şi, cînd Mirele este în mijlocul nuntaşilor, cată să ne bucurăm. De aceea cea mai întristată dintre icoane este despre bucurie. Iconoclaştii sunt oameni neguroşi, închistaţi, blocaţi în nevroză, incapabili de a se bucura. Eu sunt dintre cei ce văd idei...proclama un scriitor român. În istorie cei care au provocat marile dezastre sunt tocmai cei care au văzut idei. Adică abstracţiuni. „Rasă”, „clasă socială”, „egalitate”, „fericire”, „om nou” etc. Fantasme. Icoana este aici. Evanghelia pentru analfabeţi, s-a spus iarăşi. Perfect adevărat. Vorbind într-un limbaj care nu are nevoie de traducători, nici de explicaţii complicate. O maică cu pruncul este o maică cu pruncul. O crucificare, o crucificare. Scara lui Iacov este viaţa fiecăruia şamd. Icoana nu are orizontală, cu ea nu te poţi rătăci. Urci sau cobori, dar nu te pierzi. Ea este expresia supremă a Verticalei. Icoana nu are „punct de vedere”. Tabloul religios (de pe la Renaştere încoace) are perspectivă, în ambele sensuri ale cuvîntului. Icoana nu are alt autor decît Duhul, zugravul nu este autor. Închinare. Te închini la icoană. Adică te înclini, devii plan înclinat pe care să alunece încet duhul din înalt spre lumea noastră, iar scripetele ceresc să ne poată ridica la mîntuire. Săruţi icoana. Adică ştergi sărutul lui Iuda. Dar, pînă la urmă, în faţa icoanei lucrul cel mai important pe care îl ai de făcut este să devii transparent, la fel ca ea. Icoana priveşte prin tine....
Un fel de poem dedicat lui Gil
Icoana este un punct. Din care coboară lumea sau spre care se ridică pe golgotă lumea. Dinspre icoană venim , spre icoană tînjim. Icoana este un Chip. Adică o poveste pe care ne-o spune lumea de sus, dar şi felul în care noi înşine ne povestim – spovedim lumii care nu are nevoie de urechi ca să ne audă. Numai prin icoană există comunicarea cuminecare. Noi o vedem, de fapt ea ne vede. Noi o privim, ea ne luminează. Icoana este colorată, căci are infinitatea de posibilităţi ale realităţii. Aşa ne poate aduce aminte de frumuseţea în diversitatea inepuizabilă a lumii. Icoana este concretă, pentru că ne arată Chipul. Dar este şi abstractă, pentru că acest chip nu este dintre noi, nu poate fi fotografiat. Invizibilul devenit vizibil, s-a spus, dar cîţi percep bunătatea acestei kenoze? Icoana nu este estetică, ci etică, este bunătatea întrupată. Icoana plînge. Cine a putut vreodată şterge lacrima unei icoane? Nu te poţi decît prăbuşi în genunchi în faţa acestei lacrimi. Care anulează timpul. Pentru că ea plînge nu numai amintirea şi prezentul Patimilor, ci şi viitorul pătimirii noastre. Lacrima icoanei ne mai botează odată, ne întăreşte. Icoana spune Totul, de la prunc la coborîrea în mormînt şi la Înviere. Icoana este o hartă a celui mai complicat traseu din univers. Care leagă spaţiul cu timpul şi cu veşnicia. Icoana nu are figuri de stil: nu e simbol, metaforă, alegorie. Ea pur şi simplu Arată. „Ochi aveţi şi nu veţi vedea...”. Este tocmai ceea ce nu au înţeles iconoclaştii. Care sufereau şi suferă (căci mai sunt legiune şi astăzi) de o stranie orbire. Ei nu văd, cum s-ar părea, doar lemnul şi vopselele, ei „văd” o abstracţiune. Sunt, de fapt, împotriva întrupării. Adică a iubirii. N-au înţeles mesajul evanghelic: atît de mult te iubesc încît, iată, vin la tine. Îţi bat la uşă. Orice zugrăveală de biserică despre asta este: despre Cel Care a Venit. Şi, cînd Mirele este în mijlocul nuntaşilor, cată să ne bucurăm. De aceea cea mai întristată dintre icoane este despre bucurie. Iconoclaştii sunt oameni neguroşi, închistaţi, blocaţi în nevroză, incapabili de a se bucura. Eu sunt dintre cei ce văd idei...proclama un scriitor român. În istorie cei care au provocat marile dezastre sunt tocmai cei care au văzut idei. Adică abstracţiuni. „Rasă”, „clasă socială”, „egalitate”, „fericire”, „om nou” etc. Fantasme. Icoana este aici. Evanghelia pentru analfabeţi, s-a spus iarăşi. Perfect adevărat. Vorbind într-un limbaj care nu are nevoie de traducători, nici de explicaţii complicate. O maică cu pruncul este o maică cu pruncul. O crucificare, o crucificare. Scara lui Iacov este viaţa fiecăruia şamd. Icoana nu are orizontală, cu ea nu te poţi rătăci. Urci sau cobori, dar nu te pierzi. Ea este expresia supremă a Verticalei. Icoana nu are „punct de vedere”. Tabloul religios (de pe la Renaştere încoace) are perspectivă, în ambele sensuri ale cuvîntului. Icoana nu are alt autor decît Duhul, zugravul nu este autor. Închinare. Te închini la icoană. Adică te înclini, devii plan înclinat pe care să alunece încet duhul din înalt spre lumea noastră, iar scripetele ceresc să ne poată ridica la mîntuire. Săruţi icoana. Adică ştergi sărutul lui Iuda. Dar, pînă la urmă, în faţa icoanei lucrul cel mai important pe care îl ai de făcut este să devii transparent, la fel ca ea. Icoana priveşte prin tine....
femeia
PARADISUL CU REPETIŢIE
Greu să scrii un volum de poezii pe un motiv unic, fără să cazi în monotonie şi previzibilitate a imaginilor! Şi mai greu atunci cînd acest motiv este acuplarea! Mă grăbesc să spun, fără să fie nimic licenţios. În anul 2008, poetul Aurel Udeanu scotea la Editura Brumar volumul Femeia din creierul fiecăruia. În 2010 îşi continuă explorarea/exploatarea temei erotice prin volumul apărut la Editura Limes, cu un titlu uşor bizar din punct de vedere gramatical, dar justificat ca idee Edenul din Doamna. Dipticul ar trebui citit împreună pentru a surprinde sensul actului său poetic. Cititorul neprevenit va fi şocat dintru început de frusteţea unui vocabular poetic al sexualităţii dezinhibate, erosul nu are în aparenţă decît aspectul fizic, refuzîndu-şi perifrazele, eufemismele de orice fel. Trebuie subliniat dintru început că Aurel Udeanu nu vrea prin asta să fie „la modă” apelînd la un vocabular şi la un inventar de imagini care şochează pudibonderia. Este vorba de o opţiune perfect articulată ideatic şi poetic. Surprinzător este şi să găseşti un volum de poezii prefaţat de un mare prozator: Radu Aldulescu. Întîlnirea este totuşi neîntîmplătoare, cîtă vreme poezia de faţă are un temeinic acces la mit. Nu în sensul romantic al unui oarecare palmares tradiţional de simboluri, ci în sensul construirii unei naraţiuni lirice integrative. Vreau să spun că există o naraţiune fundamentală care subîntinde tot acest corpus de poezii. O „căutare”, o „rătăcire” o „gestă” în căutarea Femeii, care însă nu se arată decît ca un gol. Mi-a atras atenţia chiar un anume „medievalism”, neintenţionat poate, prezent încă din titlu, dar infuzat în toată ţesătura poemelor. O postură „trubadurească”, de cavaler aducînd omagii Doamnei, ca poartă spre Paradis. Pierdere a paradisului prin Doamna, păstrare a paradisului în Doamna, regăsire a paradisului în Doamna. Avem de-a face apoi cu imagini canonice gen moartea cu coasa, pomii înfloriţi, mantia de tristeţe, păsările cîntătoare etc. Şi, tot ca în gravurile şi gîndirile medievale, contopindu-se sexual cu femeia, poetul se contopeşte cu scheletul. Căci numai prin moarte Edenul poate fi re-cîştigat. Şi cu asta am numit fondul tragic al acestei poezii deloc jubilatorii, lipsită de orgasm, tristă, şi adevărata ei miză, tragicul subînţeles în milenara confruntare eros-thanatos. Nimic paseist însă, dimpotrivă, în acest volum femeia apare exclusiv ca receptacul al energiei fecundatoare a bărbatului, poartă spre Paradis, dar numai un obiect. Nu are, paradoxal, prezenţă, nu este descrisă, excesul de anatomie o diafanizează precum la romantici angelismul feminităţii. Este o atitudine macho, în care femeia apare simultan ca fiind cauza pierderii paradisului, posibilitatea nostalgiei după el, dar şi un substitut al său oferit platonician de către eros.
„să rămîi doar în nuditatea ta/în care te ascunzi”. Aperenţa, dez-văluirea, ascunde, spre disperarea (stare permanentă în textele acestea) poetului care rupe hainele, carnea, sufletul femeii, pentru a ajunge într-un dincolo care nu există. Cine vede în aceste versuri doar nuditatea femeii expusă agresiv şi sexualitatea nesăţioasă, trece pe lîngă sensul poemelor. Tocmai pentru că nu acordă atenţie acestei dialectici a arătării şi ascunderii: cu cît se arată mai provocator şi se dăruie, cu atît sexul femeii (paradisul) se ascunde. Se ascunde în moarte. Poetul are ceva păgîn în privire (veneră şi nu madonă), tocmai prin consecvenţa cu care vede sub carnea strălucitor seducătoare scheletul. „văd ceea ce cred”, „nu plînge huma de pe tine/scoateţi-o înainte”. Dar şi „ce rămîne din mine după ce înţeleg?”. Ne plimbăm parcă prin visul unui puber acneic, bîntuit de fantasme ale denudării feminine şi de acuplări cu repetiţie. Şi totuşi, nu este aşa. Poetul este un trubadur à l’invers (retorica poeziei însăşi este, cu semn schimbat, trubadurescă) pentru care tocmai accesibilitatea, tangibilitatea donnei angelice o sanctifică, şi nu depărtarea, ascunderea după zidurile cetăţii inexpugnabile. Imagini ale morţii: „huma mea va face toată noaptea dragoste /cu huma ta”, „datorită angoasei mele în sfârşit/că într-o zi trupul tău va fi devorat de/către viermi/trupul tău într-o zi/va fi devorat/de către viermi”, „iubind-o cu patimă/tu împiedicai iarba să crească/în glia corpului ei”, „nu încă nu-ţi scoate ţesuturile/nu-ţi da jos de pe tine cartilajele spongioasele/glandele secreţiile limfa/avem timp destul (suntem eterni!)/şi ce mi-ai mai spune după/ce ţi le vei fi scos?”, „Să ne imaginăm că ne-am întors înapoi în mamă/şi ascultăm/încet încet cum putrezim”. Alături de imagini ale diafanităţii: „fii tu iarba mea/în care să trec să mă calce desculţi/îndrăgostiţii în zori/crezînd prezumţioşi/că există”, „înfăşurat în tristeţea mea de atunci/haotizez prin lume cu mîini reci tremurînde/lipesc în fiecare cireş uscat/flori albe de hîrtie îngenunchez/dinaintea lui aştept să se trezească la viaţă/din creierul meu tu să te aduni să descinzi/în această cameră blondă cu picioare lungi/şi siliconată”, „m-a încredinţat apoi unui cireş înflorit/care m-a legat de gît cu un lanţ de argint/şi m-a purtat cu el peste tot/umilindu-mă în faţa/ciocîrliilor mierlelor/privighetorilor”, „nu eşti decît un copil/pornit cu plasa după fluturi”. Şi imagini ale „liturghiei simţurilor”: „tu eşti ogorul meu inestimabil/cu buze cu sîni cu coapse cu fese/pe care eu îl ar harnic ziua-ntreagă/iar seara mă-ntorc acasă istovit/pe umeri galonat cu stele...”, „cînd vanitoasă tu mă primeşti/în templul tău de carne/pentru a semnifica astfel şi tu/ceva în acest univers/în care sensul a murit/de mult”, „după ce adorm toate ceasurile în sfîrşit/bărbaţii îşi suflecă mînecile scuipă cu sete în palme/şi se apucă să sape o groapă/fiecare în cîte o femeie/despre care cre4de că nimeni înaintea lui/nu a mai săpat-o şi n-o va mai săpa/în ea/vreodată....”. Dansul aceasta în trei paşi prinde tot spaţiul acestei poezii.
Poezie a „metafizicii sexului”, a scufundării în sex ca în moarte şi în moarte ca într-un sex. Feministele care ar citi acest volum cu oroare, în măsura în care femeia apare exclusiv ca obiect al plăcerii transfiguratoare întru mîntuire a bărbatului, ar întreprinde o lectură ideologică foarte părtinitoare a acestui tip de poezie. Degeaba am veni cu teorii despre sacralizarea profanului, despre paradoxala asceză prin luxură etc, astea sunt chestii „intelectuale”, ideea este cea a unei panici (în dublul sens al cuvîntului: priapicul zeu printre nimfe, dar şi spaima de moarte) pe care poetul o ilustrează în fiecare text, volumul fiind foarte unitar din acest punct de vedere. Fireşte totul este iluzie, vălul Mayei (desnuda) acoperă/descoperă totul. Iar totul este în creierul poetului (vezi primul său volum). Figura retorică principală este cea a insistenţei. Dezbrăcarea repetitivă vrea să ducă prin insistenţă la dezbrăcarea de trup, la salvarea din realitate. „şi cred că te înduri să mă primeşti/în templul tău de carne/pentru a mă ascunde mie de moarte”. Sunt poeme memorabile prin sugestia stagnării timpului să ne minţim pe noi că timpul nu trece iubito sau furnicile numite oameni s-au culcat. „dăruindu-mi-te pe tine mie toată/cine va fi însă mai nefericit/în veşnicie:/eu nemaiavînd ce-mi dori/sau el nemaiavînd/cui dărui?”. Sentimentul central al acestei poezii este acela că fiziologicul e tragic, nici măcar transfigurat (transfigurabil) el nu ne duce dincolo de moarte ci numai în moarte. Abuzul anatomic duce în inefabil, fornicaţia este forma evidentă a prezenţei irepresibile a morţii. Bărbatul îşi sapă groapa în femeie, este o poezie de crini în erecţie, iar universul în expansiune există doar în pîntecul femeii. Tonul aduce în unele secvenţe de adresare directă cu o păgînă Cîntare a Cîntărilor a vremurilor post-divine în care trăim. Femeia este deţinătoarea Edenului din care a fost alungat bărbatul şi pe care acesta încearcă în zadar să îl recupereze. „orice bărbat făcînd dragoste cu o femeie/nu este decît un copil/pornit cu plasa după fluturi”.
Din grija de a nu pierde acest joc dintre real şi simbolic, autorul numeşte uneori prea direct, căzînd în abstracţie, ieşind din mitologia pe care singur şi-a construit-o: „ea stă la celălalt capăt al firului/cu coasa pe umăr oftează....”, „încerc să fac din tine /o alternativă la dumnezeul/existent/dar nu palpabil”, „cum îţi dau primele frunze/abstracte”. Obţine însă efecte splendide atîta vreme cît rămîne în spaţiul erosului disperat. Sigur, ar fi un exerciţiu de psihanaliză relativ facilă să inventariezi puzderia de figuri ale penetrării, aparenţa de don-juanism cantitativ care nu îşi poate împlini visul saltului în calitativ din carnavalul erotic. Iată poemul din lipsă de repere şi axe, unul dintre cele mai explicite ale acestei obsesii a penetrării continue. Observ aici o mişcare ciudată în aceste poeme: în vreme ce bărbatul este obsedat de centrul femeie, femeia este disipare, dizolvare în universul pe care-l erotizează: „cînd hiperlucidă/realizând că nimic în acest univers nu contează/ea dă de-a ’zvârlita cu nurii ei în dreapta şi-n stânga/şi-i risipeşte aristocratică fără nici un discernămînt/pentru a deveni astfel/ea însăşi”. Dar exerciţiul psihanalitic mi se pare van, într-atât se arată, sar în ochi prin numire directă simbolurile. Un palat are ea acolo sub burtă este una dintre cele mai coerente descrieri ale acestei nevoi de fixare. Poetul este un fel de „chiriaş grăbit” al fiecărei experienţe erotice, schimbînd mereu decorul care, vai, se dovedeşte mereu acelaşi pînă la urmă. Iar exerciţiul retoric este căutarea, pentru că nicăieri nu găseşte un acasă. De aici sentimentul fundamental: disperarea, provocarea singurătăţii. „Dumnezeu se revelează în femeie sau se ascunde?”. Iată o întrebare tranşantă. Care dezvăluie miza adevărată a spaţiului liric atît de îngust în care se mişcă autorul. Să mai observ că este o poezie foarte „recitabilă”, ceea ce nu înseamnă un simplu auxiliar, ci informează despre structurile de adîncime ale unei retorici a adresării directe.
„orice bărbat făcînd dragoste cu o femeie/nu este decît un copil//pornit cu plasa/după fdluturi.//aleargă copilul din fiecare bărbat/pe cîmpia inocenţei lui de mult uitată/să prindă fluturii care nu pot fi prinşi în femeie/pentru că el îşi doreşte atât de mult/să-i prindă”. Am citat de fiecare dată şi titlul care este, de fapt, primul vers, fără să mai marchez acest lucru. Şi am ţinut să închei cu această imagine a inocenţei pierdute pentru a sublinia încă odată că nu avem de-a face cu o poezie a licenţiosului, ci cu un ecorşeu al unui eros care epuizează prin faptul că nu poate fi niciodată epuizat. Poazia monocordă a lui Aurel Udeanu este una dintre cele mai coerente şi mai puternice din abundenta producţie lirică recentă.
Greu să scrii un volum de poezii pe un motiv unic, fără să cazi în monotonie şi previzibilitate a imaginilor! Şi mai greu atunci cînd acest motiv este acuplarea! Mă grăbesc să spun, fără să fie nimic licenţios. În anul 2008, poetul Aurel Udeanu scotea la Editura Brumar volumul Femeia din creierul fiecăruia. În 2010 îşi continuă explorarea/exploatarea temei erotice prin volumul apărut la Editura Limes, cu un titlu uşor bizar din punct de vedere gramatical, dar justificat ca idee Edenul din Doamna. Dipticul ar trebui citit împreună pentru a surprinde sensul actului său poetic. Cititorul neprevenit va fi şocat dintru început de frusteţea unui vocabular poetic al sexualităţii dezinhibate, erosul nu are în aparenţă decît aspectul fizic, refuzîndu-şi perifrazele, eufemismele de orice fel. Trebuie subliniat dintru început că Aurel Udeanu nu vrea prin asta să fie „la modă” apelînd la un vocabular şi la un inventar de imagini care şochează pudibonderia. Este vorba de o opţiune perfect articulată ideatic şi poetic. Surprinzător este şi să găseşti un volum de poezii prefaţat de un mare prozator: Radu Aldulescu. Întîlnirea este totuşi neîntîmplătoare, cîtă vreme poezia de faţă are un temeinic acces la mit. Nu în sensul romantic al unui oarecare palmares tradiţional de simboluri, ci în sensul construirii unei naraţiuni lirice integrative. Vreau să spun că există o naraţiune fundamentală care subîntinde tot acest corpus de poezii. O „căutare”, o „rătăcire” o „gestă” în căutarea Femeii, care însă nu se arată decît ca un gol. Mi-a atras atenţia chiar un anume „medievalism”, neintenţionat poate, prezent încă din titlu, dar infuzat în toată ţesătura poemelor. O postură „trubadurească”, de cavaler aducînd omagii Doamnei, ca poartă spre Paradis. Pierdere a paradisului prin Doamna, păstrare a paradisului în Doamna, regăsire a paradisului în Doamna. Avem de-a face apoi cu imagini canonice gen moartea cu coasa, pomii înfloriţi, mantia de tristeţe, păsările cîntătoare etc. Şi, tot ca în gravurile şi gîndirile medievale, contopindu-se sexual cu femeia, poetul se contopeşte cu scheletul. Căci numai prin moarte Edenul poate fi re-cîştigat. Şi cu asta am numit fondul tragic al acestei poezii deloc jubilatorii, lipsită de orgasm, tristă, şi adevărata ei miză, tragicul subînţeles în milenara confruntare eros-thanatos. Nimic paseist însă, dimpotrivă, în acest volum femeia apare exclusiv ca receptacul al energiei fecundatoare a bărbatului, poartă spre Paradis, dar numai un obiect. Nu are, paradoxal, prezenţă, nu este descrisă, excesul de anatomie o diafanizează precum la romantici angelismul feminităţii. Este o atitudine macho, în care femeia apare simultan ca fiind cauza pierderii paradisului, posibilitatea nostalgiei după el, dar şi un substitut al său oferit platonician de către eros.
„să rămîi doar în nuditatea ta/în care te ascunzi”. Aperenţa, dez-văluirea, ascunde, spre disperarea (stare permanentă în textele acestea) poetului care rupe hainele, carnea, sufletul femeii, pentru a ajunge într-un dincolo care nu există. Cine vede în aceste versuri doar nuditatea femeii expusă agresiv şi sexualitatea nesăţioasă, trece pe lîngă sensul poemelor. Tocmai pentru că nu acordă atenţie acestei dialectici a arătării şi ascunderii: cu cît se arată mai provocator şi se dăruie, cu atît sexul femeii (paradisul) se ascunde. Se ascunde în moarte. Poetul are ceva păgîn în privire (veneră şi nu madonă), tocmai prin consecvenţa cu care vede sub carnea strălucitor seducătoare scheletul. „văd ceea ce cred”, „nu plînge huma de pe tine/scoateţi-o înainte”. Dar şi „ce rămîne din mine după ce înţeleg?”. Ne plimbăm parcă prin visul unui puber acneic, bîntuit de fantasme ale denudării feminine şi de acuplări cu repetiţie. Şi totuşi, nu este aşa. Poetul este un trubadur à l’invers (retorica poeziei însăşi este, cu semn schimbat, trubadurescă) pentru care tocmai accesibilitatea, tangibilitatea donnei angelice o sanctifică, şi nu depărtarea, ascunderea după zidurile cetăţii inexpugnabile. Imagini ale morţii: „huma mea va face toată noaptea dragoste /cu huma ta”, „datorită angoasei mele în sfârşit/că într-o zi trupul tău va fi devorat de/către viermi/trupul tău într-o zi/va fi devorat/de către viermi”, „iubind-o cu patimă/tu împiedicai iarba să crească/în glia corpului ei”, „nu încă nu-ţi scoate ţesuturile/nu-ţi da jos de pe tine cartilajele spongioasele/glandele secreţiile limfa/avem timp destul (suntem eterni!)/şi ce mi-ai mai spune după/ce ţi le vei fi scos?”, „Să ne imaginăm că ne-am întors înapoi în mamă/şi ascultăm/încet încet cum putrezim”. Alături de imagini ale diafanităţii: „fii tu iarba mea/în care să trec să mă calce desculţi/îndrăgostiţii în zori/crezînd prezumţioşi/că există”, „înfăşurat în tristeţea mea de atunci/haotizez prin lume cu mîini reci tremurînde/lipesc în fiecare cireş uscat/flori albe de hîrtie îngenunchez/dinaintea lui aştept să se trezească la viaţă/din creierul meu tu să te aduni să descinzi/în această cameră blondă cu picioare lungi/şi siliconată”, „m-a încredinţat apoi unui cireş înflorit/care m-a legat de gît cu un lanţ de argint/şi m-a purtat cu el peste tot/umilindu-mă în faţa/ciocîrliilor mierlelor/privighetorilor”, „nu eşti decît un copil/pornit cu plasa după fluturi”. Şi imagini ale „liturghiei simţurilor”: „tu eşti ogorul meu inestimabil/cu buze cu sîni cu coapse cu fese/pe care eu îl ar harnic ziua-ntreagă/iar seara mă-ntorc acasă istovit/pe umeri galonat cu stele...”, „cînd vanitoasă tu mă primeşti/în templul tău de carne/pentru a semnifica astfel şi tu/ceva în acest univers/în care sensul a murit/de mult”, „după ce adorm toate ceasurile în sfîrşit/bărbaţii îşi suflecă mînecile scuipă cu sete în palme/şi se apucă să sape o groapă/fiecare în cîte o femeie/despre care cre4de că nimeni înaintea lui/nu a mai săpat-o şi n-o va mai săpa/în ea/vreodată....”. Dansul aceasta în trei paşi prinde tot spaţiul acestei poezii.
Poezie a „metafizicii sexului”, a scufundării în sex ca în moarte şi în moarte ca într-un sex. Feministele care ar citi acest volum cu oroare, în măsura în care femeia apare exclusiv ca obiect al plăcerii transfiguratoare întru mîntuire a bărbatului, ar întreprinde o lectură ideologică foarte părtinitoare a acestui tip de poezie. Degeaba am veni cu teorii despre sacralizarea profanului, despre paradoxala asceză prin luxură etc, astea sunt chestii „intelectuale”, ideea este cea a unei panici (în dublul sens al cuvîntului: priapicul zeu printre nimfe, dar şi spaima de moarte) pe care poetul o ilustrează în fiecare text, volumul fiind foarte unitar din acest punct de vedere. Fireşte totul este iluzie, vălul Mayei (desnuda) acoperă/descoperă totul. Iar totul este în creierul poetului (vezi primul său volum). Figura retorică principală este cea a insistenţei. Dezbrăcarea repetitivă vrea să ducă prin insistenţă la dezbrăcarea de trup, la salvarea din realitate. „şi cred că te înduri să mă primeşti/în templul tău de carne/pentru a mă ascunde mie de moarte”. Sunt poeme memorabile prin sugestia stagnării timpului să ne minţim pe noi că timpul nu trece iubito sau furnicile numite oameni s-au culcat. „dăruindu-mi-te pe tine mie toată/cine va fi însă mai nefericit/în veşnicie:/eu nemaiavînd ce-mi dori/sau el nemaiavînd/cui dărui?”. Sentimentul central al acestei poezii este acela că fiziologicul e tragic, nici măcar transfigurat (transfigurabil) el nu ne duce dincolo de moarte ci numai în moarte. Abuzul anatomic duce în inefabil, fornicaţia este forma evidentă a prezenţei irepresibile a morţii. Bărbatul îşi sapă groapa în femeie, este o poezie de crini în erecţie, iar universul în expansiune există doar în pîntecul femeii. Tonul aduce în unele secvenţe de adresare directă cu o păgînă Cîntare a Cîntărilor a vremurilor post-divine în care trăim. Femeia este deţinătoarea Edenului din care a fost alungat bărbatul şi pe care acesta încearcă în zadar să îl recupereze. „orice bărbat făcînd dragoste cu o femeie/nu este decît un copil/pornit cu plasa după fluturi”.
Din grija de a nu pierde acest joc dintre real şi simbolic, autorul numeşte uneori prea direct, căzînd în abstracţie, ieşind din mitologia pe care singur şi-a construit-o: „ea stă la celălalt capăt al firului/cu coasa pe umăr oftează....”, „încerc să fac din tine /o alternativă la dumnezeul/existent/dar nu palpabil”, „cum îţi dau primele frunze/abstracte”. Obţine însă efecte splendide atîta vreme cît rămîne în spaţiul erosului disperat. Sigur, ar fi un exerciţiu de psihanaliză relativ facilă să inventariezi puzderia de figuri ale penetrării, aparenţa de don-juanism cantitativ care nu îşi poate împlini visul saltului în calitativ din carnavalul erotic. Iată poemul din lipsă de repere şi axe, unul dintre cele mai explicite ale acestei obsesii a penetrării continue. Observ aici o mişcare ciudată în aceste poeme: în vreme ce bărbatul este obsedat de centrul femeie, femeia este disipare, dizolvare în universul pe care-l erotizează: „cînd hiperlucidă/realizând că nimic în acest univers nu contează/ea dă de-a ’zvârlita cu nurii ei în dreapta şi-n stânga/şi-i risipeşte aristocratică fără nici un discernămînt/pentru a deveni astfel/ea însăşi”. Dar exerciţiul psihanalitic mi se pare van, într-atât se arată, sar în ochi prin numire directă simbolurile. Un palat are ea acolo sub burtă este una dintre cele mai coerente descrieri ale acestei nevoi de fixare. Poetul este un fel de „chiriaş grăbit” al fiecărei experienţe erotice, schimbînd mereu decorul care, vai, se dovedeşte mereu acelaşi pînă la urmă. Iar exerciţiul retoric este căutarea, pentru că nicăieri nu găseşte un acasă. De aici sentimentul fundamental: disperarea, provocarea singurătăţii. „Dumnezeu se revelează în femeie sau se ascunde?”. Iată o întrebare tranşantă. Care dezvăluie miza adevărată a spaţiului liric atît de îngust în care se mişcă autorul. Să mai observ că este o poezie foarte „recitabilă”, ceea ce nu înseamnă un simplu auxiliar, ci informează despre structurile de adîncime ale unei retorici a adresării directe.
„orice bărbat făcînd dragoste cu o femeie/nu este decît un copil//pornit cu plasa/după fdluturi.//aleargă copilul din fiecare bărbat/pe cîmpia inocenţei lui de mult uitată/să prindă fluturii care nu pot fi prinşi în femeie/pentru că el îşi doreşte atât de mult/să-i prindă”. Am citat de fiecare dată şi titlul care este, de fapt, primul vers, fără să mai marchez acest lucru. Şi am ţinut să închei cu această imagine a inocenţei pierdute pentru a sublinia încă odată că nu avem de-a face cu o poezie a licenţiosului, ci cu un ecorşeu al unui eros care epuizează prin faptul că nu poate fi niciodată epuizat. Poazia monocordă a lui Aurel Udeanu este una dintre cele mai coerente şi mai puternice din abundenta producţie lirică recentă.
miercuri, 21 iulie 2010
Mircea Nedelciu
UN ACT DE DREPTATE
Proza lui Mircea Nedelciu a suferit în deceniul care s-a scurs de la moartea sa un triplu proces de îndepărtare din prim planul atenţiei criticilor şi a cititorilor. Nu e vorba doar de inevitabilul con de umbră în care ar intra opera după dispariţia fizică a scriitorului (probabil un stereotip, contrazis de multe cazuri din istoria literară). Sunt, în cazul de faţă, circumstanţe mai complexe, care ţin de mersul istoriei nostre, nu numai literare. De fapt, ne aflăm în faţa unui triplu proces de înstrăinare. Prima cezură a impus-o moartea scriitorului, la numai 49 de ani, vîrstă de juniorat pentru un prozator. Sigur, Mircea Nedelciu avea deja în urma sa o operă care îl impusese ca liderul unei întregi generaţii ce cuprindea nu puţini prozatori excelenţi. Fiind dincolo de puterea noastră, această cezură refuză comentariul. A doua înstrăinare a fost, cred, cea a generaţiei sale. Au fost chiar polemici în ultimii ani în jurul unei teorii după care „marile speranţe” pe care le încarna această generaţie s-au pierdut pe parcurs, dincolo de cîteva strălucite împliniri individuale. Este un proces inevitabil, ceea ce a fost iniţial un „desant” colectiv bine structurat s-a destrămat lăsînd loc destinelor creatoare individuale. Socotit vreme îndelungată port-drapelul experimentelor prozastice ale optzecismului, după ce emoţia dispariţiei sale s-a atenuat firesc, şi după ce istoria a arhivat idealurile estetice şi sociale ale generaţiei desantiste, scriitorii ei şi-au văzut inevitabil de opera proprie, idealurile „comune” s-au stins aproape cu desăvîrşire, forţa de impact a atacului în grup s-a risipit, iar Nedelciu a rămas ca un general fără armată. În sfîrşit, a treia înstrăinare (probabil cea mai gravă) a provocat-o însăşi evoluţia prozei noastre. Care a purces pe cu totul alte drumuri decît cele deschise de Nedelciu şi congenerii săi. Ingineria textuală sofisticată, autoreferenţialitatea, lumea ca text şi textul ca lume, jocurile cu multiple strategii ale personajului narator, intertextualitatea, priza directă la real şamd au fost înlocuite de proza minimalistă, egocentrată, simplă pînă la precaritate, preocupată mai mult de frusteţea vocabularului decît de sofisticarea arhitecturii narative, mai mult de fiziologic şi sociologic decît de autoreflexivitatea textuală. „Auctorul” a fost în locuit de autorul precar şi deambulant.
Subliniez: toate aceste trei motive nu afectează nicidecum valoarea de prozator şi deschizător de drumuri experimentale în proză a lui Mircea Nedelciu, explică doar circumstanţele datorită cărora el este foarte puţin prezent pe „piaţa literară” actuală. Am asistat anul trecut la susţinerea unei teze de doctorat care reprezenta o foarte solidă monografie Mircea Nedelciu. Din păcate, am impresia că nu şi-a găsit încă editorul. Dar, în rest, este foarte puţin reeditat şi foarte puţin discutat în presă, nu a pătruns în manuale, nu face parte din canon. Face parte dintre „expiraţi”. Ceea ce este surprinzător. În acest context, cartea Ioanei Geacăr, Dictatura auctorială. Eseu despre proza experimentală a lui Mircea Nedelciu (ed. Libra, 2008) este în primul rînd un act oportun de dreptate şi vigilenţă a memoriei estetice. Excepţională poetă, autoarea practică aici un foarte temeinic exerciţiu de analiză naratologică, încercînd să surprindă articulaţiile demersului teoretico-practic (n-ai cum să spui altfel în cazul scriitorului analizat) al prozatorului Nedelciu. Este o prezentare tehnică, aplicată, extrem de importantă într-o vreme în care atenţia pentru „lucrul bine făcut”, pentru „arte & meserie” în literatură este incredibil diminuată. Studiile literare, mai ales cele asupra scriitorilor contemporani, sunt la noi de o blocantă sărăcie. De aceea redeschiderea discuţiei asupra figurii tutelare a lui Mircea Nedelciu – şi implicit a „orgolioasei generaţii 80”, cum spune autoarea, - nu poate fi decît un gest cultural de mare oportunitate. Cartea Ioanei Geacăr, tocmai prin conţinutul ei foarte aplicat, foarte tehnic, aşează discuţia sub o binevenită zodie a seriozităţii. Să nu uităm că, pe lîngă evanescenta însuşire a talentului, Mircea Nedelciu avea şi un excelent cap de teoretician. Ca şi pentru alţi companioni de generaţie, pentru Nedelciu literatura nu reprezenta o „secreţie” psihică instantanee, ci o construcţie elaborată arhitectural, cu calcule exacte de rezistenţă a materialelor. Premiza lor fundamentală (raţionalist stîngistă) ar putea fi enunţată astfel: există o omologie esenţială între lume şi text. Lumea funcţionează ca un text. Textul funcţionează ca o lume. Demontînd textul, analizîndu-i „anatomia şi fiziologia”, demontăm lumea însăşi. Politic, viziunea aceasta scripturală se traducea prin utopia că schimbînd textele se schimbă lumea însăşi. Înainte de a se petrece în stradă, revoluţia se petrecuse pe texte. Experimentalismul pe care îl analizează cu sagacitate autoarea acestui studiu este format tocmai din „probele”, eşantioanele de tot felul din prozele lui Nedelciu, care tind să epuizeze toate variantele posibile de relaţii între text, narator, personaj, naraţiune şi realitate. Ioana Geacăr le expune cu o claritate care uşurează înţelegerea Proiectului narativ la care a lucrat toată viaţa Mircea Nedelciu şi în care se încadrează toate scrierile sale.
Aplic aici o grilă care pare nepotrivită, întrucît analizez cartea Ioanei Geacăr şi subiectul ei dintr-o perspectivă istorică, în vreme ce demersul ei este strict structural, naratologic. Dar numai prin această punere într-o ramă (uite că m-am molipsit!) diacronică se poate scoate în evidenţă oportunitatea acestei cărţi. Opţiunea autoarei este pe deplin justificată, la urma urmei proza Generaţiei 80 încerca să refuleze „teroarea istoriei” prin problematizarea obsesivă a textului, prin refugiul în universul „făpturilor neînsemnate”, antieroismul fundamental, fuga de metafizică, priza directă la realul perceput „la nivelul ierbii”. Dictatura politică era privită în oglinda dictaturii auctoriale, titlul cărţii este foarte pertinent din acest punct de vedere. Inginerie textuală înseamnă, la urma urmei, ceva rece, bazat pe calculul cauză – efect, dacă pe atunci ar fi existat computere s-ar fi spus că un scriitor nu face decît să încerce să epuizeze toate resursele de desfăşurare ale unui program narativ. Naratorul este un programator, odată scris programul, totul intră în rulajul lui: istoria, cititorul, autorul, naratorul însuşi, demirg absorbit în creaţie. „Intrînd în programul instituit de autor, vom avea parte de emoţii pur intelectuale, fiindcă, în ansamblu, opera e cibernetică şi ideatică”, observă autoarea. Proza optzecistă este o proză intelectualistă, sofisticat construită, deşi personajele sunt oameni de condiţii foarte modeste în marea majoritate a cazurilor. Specatcolul ludic despre care s-a vorbit în legătura cu poietica Generaţiei 80 înseamnă tocmai exploatarea/experimentarea lucidă, atentă, perseverentă a cît mai multora dintre variantele combinatorice posibile între elementele care compun Textul. Spiritul ludic este şi cel al copilului care, se ştie, are ca prim impuls, de îndată ce primeşte în dar o jucărie, să o desfacă pentru a vedea „ce este înăuntru”. Primul volum de proze scurte al lui Nedelciu se numea Aventuri într-o curte interioară. Titlul conţine un discret şi provocator oximoron. Spaţiul închis este o condiţie a experimentului, iar aventura este a ochiului care care observă. Se enunţă astfel de la bun început o poetică.
Autoarea trece în revistă în ordinea volumelor şi a textelor edificatoare, cu o atenţie teoretică scrupuloasă diferitele tehnici ale acestei modelări textuale: fragmentarismul, jocul text – metatext, tehnicile cinematografice, interferenţa vocilor şi a timpurilor narative, povestirea în ramă în care rama se resoarbe în final în povestire, ca un pictor care ar intra tablou (tehnică folosită azi pentru acelaşi efect de i-realizare de autorii de clipuri publicitare ), intertextualitatea, personajul unidimensional, tehnica transmisiei în direct, şamd. „...naraţiunea şi realitatea narată sunt precum cele două feţe ale benzii lui Moebus, amîndouă sunt atît de autentice încît îşi pot lua locul una alteia. Sfidînd materia din care este construită, naraţiunea are orgoliul să fie însăşi viaţa reprodusă”, iată perfect sintetizată în numai o frază întreaga poetică a raportului realitate – ficţiune - naraţiune din proza experimentală (cum foarte adevărat subliniază Ioana Geacăr) a lui Mircea Nedelciu. O concluzie a acestei laborioase explorări naratologice este caracterul de sistem al operei prozatorului, fiecare din textele sale este o parte a unui uriaş puzzle care tentează noi şi noi ipostaze ale combinatoristicii narative. Cu atît mai urgentă îmi pare reconsiderarea teoreticianului şi practicianului Mircea Nedelciu. Cartea Ioanei Geacăr îi face dreptate.
Proza lui Mircea Nedelciu a suferit în deceniul care s-a scurs de la moartea sa un triplu proces de îndepărtare din prim planul atenţiei criticilor şi a cititorilor. Nu e vorba doar de inevitabilul con de umbră în care ar intra opera după dispariţia fizică a scriitorului (probabil un stereotip, contrazis de multe cazuri din istoria literară). Sunt, în cazul de faţă, circumstanţe mai complexe, care ţin de mersul istoriei nostre, nu numai literare. De fapt, ne aflăm în faţa unui triplu proces de înstrăinare. Prima cezură a impus-o moartea scriitorului, la numai 49 de ani, vîrstă de juniorat pentru un prozator. Sigur, Mircea Nedelciu avea deja în urma sa o operă care îl impusese ca liderul unei întregi generaţii ce cuprindea nu puţini prozatori excelenţi. Fiind dincolo de puterea noastră, această cezură refuză comentariul. A doua înstrăinare a fost, cred, cea a generaţiei sale. Au fost chiar polemici în ultimii ani în jurul unei teorii după care „marile speranţe” pe care le încarna această generaţie s-au pierdut pe parcurs, dincolo de cîteva strălucite împliniri individuale. Este un proces inevitabil, ceea ce a fost iniţial un „desant” colectiv bine structurat s-a destrămat lăsînd loc destinelor creatoare individuale. Socotit vreme îndelungată port-drapelul experimentelor prozastice ale optzecismului, după ce emoţia dispariţiei sale s-a atenuat firesc, şi după ce istoria a arhivat idealurile estetice şi sociale ale generaţiei desantiste, scriitorii ei şi-au văzut inevitabil de opera proprie, idealurile „comune” s-au stins aproape cu desăvîrşire, forţa de impact a atacului în grup s-a risipit, iar Nedelciu a rămas ca un general fără armată. În sfîrşit, a treia înstrăinare (probabil cea mai gravă) a provocat-o însăşi evoluţia prozei noastre. Care a purces pe cu totul alte drumuri decît cele deschise de Nedelciu şi congenerii săi. Ingineria textuală sofisticată, autoreferenţialitatea, lumea ca text şi textul ca lume, jocurile cu multiple strategii ale personajului narator, intertextualitatea, priza directă la real şamd au fost înlocuite de proza minimalistă, egocentrată, simplă pînă la precaritate, preocupată mai mult de frusteţea vocabularului decît de sofisticarea arhitecturii narative, mai mult de fiziologic şi sociologic decît de autoreflexivitatea textuală. „Auctorul” a fost în locuit de autorul precar şi deambulant.
Subliniez: toate aceste trei motive nu afectează nicidecum valoarea de prozator şi deschizător de drumuri experimentale în proză a lui Mircea Nedelciu, explică doar circumstanţele datorită cărora el este foarte puţin prezent pe „piaţa literară” actuală. Am asistat anul trecut la susţinerea unei teze de doctorat care reprezenta o foarte solidă monografie Mircea Nedelciu. Din păcate, am impresia că nu şi-a găsit încă editorul. Dar, în rest, este foarte puţin reeditat şi foarte puţin discutat în presă, nu a pătruns în manuale, nu face parte din canon. Face parte dintre „expiraţi”. Ceea ce este surprinzător. În acest context, cartea Ioanei Geacăr, Dictatura auctorială. Eseu despre proza experimentală a lui Mircea Nedelciu (ed. Libra, 2008) este în primul rînd un act oportun de dreptate şi vigilenţă a memoriei estetice. Excepţională poetă, autoarea practică aici un foarte temeinic exerciţiu de analiză naratologică, încercînd să surprindă articulaţiile demersului teoretico-practic (n-ai cum să spui altfel în cazul scriitorului analizat) al prozatorului Nedelciu. Este o prezentare tehnică, aplicată, extrem de importantă într-o vreme în care atenţia pentru „lucrul bine făcut”, pentru „arte & meserie” în literatură este incredibil diminuată. Studiile literare, mai ales cele asupra scriitorilor contemporani, sunt la noi de o blocantă sărăcie. De aceea redeschiderea discuţiei asupra figurii tutelare a lui Mircea Nedelciu – şi implicit a „orgolioasei generaţii 80”, cum spune autoarea, - nu poate fi decît un gest cultural de mare oportunitate. Cartea Ioanei Geacăr, tocmai prin conţinutul ei foarte aplicat, foarte tehnic, aşează discuţia sub o binevenită zodie a seriozităţii. Să nu uităm că, pe lîngă evanescenta însuşire a talentului, Mircea Nedelciu avea şi un excelent cap de teoretician. Ca şi pentru alţi companioni de generaţie, pentru Nedelciu literatura nu reprezenta o „secreţie” psihică instantanee, ci o construcţie elaborată arhitectural, cu calcule exacte de rezistenţă a materialelor. Premiza lor fundamentală (raţionalist stîngistă) ar putea fi enunţată astfel: există o omologie esenţială între lume şi text. Lumea funcţionează ca un text. Textul funcţionează ca o lume. Demontînd textul, analizîndu-i „anatomia şi fiziologia”, demontăm lumea însăşi. Politic, viziunea aceasta scripturală se traducea prin utopia că schimbînd textele se schimbă lumea însăşi. Înainte de a se petrece în stradă, revoluţia se petrecuse pe texte. Experimentalismul pe care îl analizează cu sagacitate autoarea acestui studiu este format tocmai din „probele”, eşantioanele de tot felul din prozele lui Nedelciu, care tind să epuizeze toate variantele posibile de relaţii între text, narator, personaj, naraţiune şi realitate. Ioana Geacăr le expune cu o claritate care uşurează înţelegerea Proiectului narativ la care a lucrat toată viaţa Mircea Nedelciu şi în care se încadrează toate scrierile sale.
Aplic aici o grilă care pare nepotrivită, întrucît analizez cartea Ioanei Geacăr şi subiectul ei dintr-o perspectivă istorică, în vreme ce demersul ei este strict structural, naratologic. Dar numai prin această punere într-o ramă (uite că m-am molipsit!) diacronică se poate scoate în evidenţă oportunitatea acestei cărţi. Opţiunea autoarei este pe deplin justificată, la urma urmei proza Generaţiei 80 încerca să refuleze „teroarea istoriei” prin problematizarea obsesivă a textului, prin refugiul în universul „făpturilor neînsemnate”, antieroismul fundamental, fuga de metafizică, priza directă la realul perceput „la nivelul ierbii”. Dictatura politică era privită în oglinda dictaturii auctoriale, titlul cărţii este foarte pertinent din acest punct de vedere. Inginerie textuală înseamnă, la urma urmei, ceva rece, bazat pe calculul cauză – efect, dacă pe atunci ar fi existat computere s-ar fi spus că un scriitor nu face decît să încerce să epuizeze toate resursele de desfăşurare ale unui program narativ. Naratorul este un programator, odată scris programul, totul intră în rulajul lui: istoria, cititorul, autorul, naratorul însuşi, demirg absorbit în creaţie. „Intrînd în programul instituit de autor, vom avea parte de emoţii pur intelectuale, fiindcă, în ansamblu, opera e cibernetică şi ideatică”, observă autoarea. Proza optzecistă este o proză intelectualistă, sofisticat construită, deşi personajele sunt oameni de condiţii foarte modeste în marea majoritate a cazurilor. Specatcolul ludic despre care s-a vorbit în legătura cu poietica Generaţiei 80 înseamnă tocmai exploatarea/experimentarea lucidă, atentă, perseverentă a cît mai multora dintre variantele combinatorice posibile între elementele care compun Textul. Spiritul ludic este şi cel al copilului care, se ştie, are ca prim impuls, de îndată ce primeşte în dar o jucărie, să o desfacă pentru a vedea „ce este înăuntru”. Primul volum de proze scurte al lui Nedelciu se numea Aventuri într-o curte interioară. Titlul conţine un discret şi provocator oximoron. Spaţiul închis este o condiţie a experimentului, iar aventura este a ochiului care care observă. Se enunţă astfel de la bun început o poetică.
Autoarea trece în revistă în ordinea volumelor şi a textelor edificatoare, cu o atenţie teoretică scrupuloasă diferitele tehnici ale acestei modelări textuale: fragmentarismul, jocul text – metatext, tehnicile cinematografice, interferenţa vocilor şi a timpurilor narative, povestirea în ramă în care rama se resoarbe în final în povestire, ca un pictor care ar intra tablou (tehnică folosită azi pentru acelaşi efect de i-realizare de autorii de clipuri publicitare ), intertextualitatea, personajul unidimensional, tehnica transmisiei în direct, şamd. „...naraţiunea şi realitatea narată sunt precum cele două feţe ale benzii lui Moebus, amîndouă sunt atît de autentice încît îşi pot lua locul una alteia. Sfidînd materia din care este construită, naraţiunea are orgoliul să fie însăşi viaţa reprodusă”, iată perfect sintetizată în numai o frază întreaga poetică a raportului realitate – ficţiune - naraţiune din proza experimentală (cum foarte adevărat subliniază Ioana Geacăr) a lui Mircea Nedelciu. O concluzie a acestei laborioase explorări naratologice este caracterul de sistem al operei prozatorului, fiecare din textele sale este o parte a unui uriaş puzzle care tentează noi şi noi ipostaze ale combinatoristicii narative. Cu atît mai urgentă îmi pare reconsiderarea teoreticianului şi practicianului Mircea Nedelciu. Cartea Ioanei Geacăr îi face dreptate.
sâmbătă, 22 mai 2010
Gînd
GÎND LA GÎND, CU BUCURIE!
Din tezaurul de expresii fericite ale limbii, adevărate stele neutrinice ale Sensului, ni se îmbie astăzi una dintre cele mai simple: gînd la gînd cu bucurie. E atît de simplă, încît riscăm să nu-i vedem bogăţia. Înseamnă pur şi simplu că doi oameni spun sau fac simultan acelaşi lucru, fără a se fi pus în acord prealabil, în mod sponatan, ca şi cum ar fi amîndoi fulgeraţi în aceeaşi secundă de aceeaşi idee. Asta încă n-ar fi mare lucru, căci s-ar putea pune pe seama simplei coincidenţe. Dar ne lovim deîndată de cuvîntul greu al sintagmei: bucurie. Este vorba, în fond, în acest cristal alcătuit din cinci cuvinte, despre miracolul numit Întîlnire. Te întîlneşti prin gînd cu Celălalt. Dar această întîlnire nu este posibilă decît prin bucurie şi creează bucurie. Cu alte cuvinte, bucuria se află atît la originea cît şi la sfîrşitul Întîlnirii admirabile dintre doi oameni. Teribil gînd creştin care ne duce cu gîndul la Sf. Serafim din Sarov care îi saluta pe toţi trecătorii cu apelativul: bucuria mea! Filozofii nopţii au spus în feluri de feluri că omul este lup pentru om iar astăzi numai nebunul ar mai putea vorbi despre bucurie. Şi totuşi.... O expresie banală a limbii române ne spune însă că legătura dintre doi oameni ar trebui să fie pornită cu bucurie şi să sporească fie şi cît de puţin cantitatea de bucurie din lume. Sau din sufletul nostru. Sincronia aceasta, reacţia similară, nepremeditată a doi oameni arată cît de a-semănători suntem. Tulburătoarea întrebare evanghelică: dar cine este semenul meu? – îşi află un straniu răspuns în această îngemănare de cuvinte. Semenul meu este cel alături de care semăn bucurie. Acatistele ortodoxe conţin insistent această formulă imperativă: bucură-te! Sunt enumerate uneori lucruri îngrozitoare, ceea ce în viaţa noastră obişnuită am numi dezastre şi tragedii şi ţi se cere să te bucuri de ele. Greu de acceptat, dar sensul bucuriei este în altă parte, nu în obişnuita satisfacţie senzuală cotidiană. Cînd te bucuri, eşti deschis, eşti pe un drum. Tu te îndrepţi într-o direcţie, celălat vine spre tine, nu vă vedeţi, dar vă întîlniţi exact în fulgerătura clipei în care aveţi nevoie unul de altul. Cum să nu te bucuri? Bucuria este singura care învinge sălbăticiunea din noi. Bucuria aceasta de la intersecţia a două destine se mai numeşte în limba română şi împărtăşire. Împărtăşeşti cu celălalt un gînd, un necaz, o întrebare, o veste, o bucurie chiar... căci o bucurie neîmpărţită, adică neîmpărtăşită, nu este bucurie. Dar cuvîntul acesta, cum bine ştim, împărtăşire are şi un sens religios foarte clar. Şi abia acum, vorba cronicarului, se sparie gîndul. Gînd la gînd cu bucurie: împletind, unind, măcar intersectînd două gînduri, mă împărtăşesc. Adică am acees la cea mai mare dintre bucuriile ce îi sunt date omului. Alături de semenul meu practic o împărtăşire să-i zic laică, dar care nu este decît un antrenament pentru cea întru Hristos. Ne antrenăm pentrru bucurie zilnic, precum pentru o performanţă sportivă. Şi uneori în condiţii foarte vitrege, căci lumea de azi e construită împotriva bucuriei. Cînd călugării îmbunătăţiţi spun că întristarea este de la cel rău, ei ne spun în fond cine este stăpînul lumii acesteia atît de tristă în superficiile ei strălucitoare. Bolnavă la suflet şi bolnavă de viitor. Pentru că nu mai ştie să se bucure şi să se întîlnească întru bucurie. Arheologia de sensuri dintr-o banală expresie românească ne oferă, iată, un prilej de meditaţie despre energia internă a lumii care este bucuria. Şi anume cea mai grea de construit şi de purtat dintre toate bucuriile posibile: bucuria de a fi cu celălalt, atît de asemănător ţie încît acţionaţi amîndoi ca într-o oglindă. Romanele SF au imaginat uneori o lume care se poate dispensa de cuvinte, o lume în care comunicarea este exclusiv telepatică. Deci gînd la gînd. Atîta doar fiind, numele acestei lumi ar fi cu siguranţă Infernul. Dar dacă sincronizarea aceasta pînă la con-topire între două gînduri ar fi făcută sub arcul voltaic al bucuriei care le transformă alchimic la temperaturi spirituale greu de imaginat în aurul spiritual, atunci fi-vom într-adevăr fericiţi. De zece ori fericiţi întru împărtăşirea Cuvîntului. Să gîndim şi să ne bucurăm, deci!
Rusalii 2010
Din tezaurul de expresii fericite ale limbii, adevărate stele neutrinice ale Sensului, ni se îmbie astăzi una dintre cele mai simple: gînd la gînd cu bucurie. E atît de simplă, încît riscăm să nu-i vedem bogăţia. Înseamnă pur şi simplu că doi oameni spun sau fac simultan acelaşi lucru, fără a se fi pus în acord prealabil, în mod sponatan, ca şi cum ar fi amîndoi fulgeraţi în aceeaşi secundă de aceeaşi idee. Asta încă n-ar fi mare lucru, căci s-ar putea pune pe seama simplei coincidenţe. Dar ne lovim deîndată de cuvîntul greu al sintagmei: bucurie. Este vorba, în fond, în acest cristal alcătuit din cinci cuvinte, despre miracolul numit Întîlnire. Te întîlneşti prin gînd cu Celălalt. Dar această întîlnire nu este posibilă decît prin bucurie şi creează bucurie. Cu alte cuvinte, bucuria se află atît la originea cît şi la sfîrşitul Întîlnirii admirabile dintre doi oameni. Teribil gînd creştin care ne duce cu gîndul la Sf. Serafim din Sarov care îi saluta pe toţi trecătorii cu apelativul: bucuria mea! Filozofii nopţii au spus în feluri de feluri că omul este lup pentru om iar astăzi numai nebunul ar mai putea vorbi despre bucurie. Şi totuşi.... O expresie banală a limbii române ne spune însă că legătura dintre doi oameni ar trebui să fie pornită cu bucurie şi să sporească fie şi cît de puţin cantitatea de bucurie din lume. Sau din sufletul nostru. Sincronia aceasta, reacţia similară, nepremeditată a doi oameni arată cît de a-semănători suntem. Tulburătoarea întrebare evanghelică: dar cine este semenul meu? – îşi află un straniu răspuns în această îngemănare de cuvinte. Semenul meu este cel alături de care semăn bucurie. Acatistele ortodoxe conţin insistent această formulă imperativă: bucură-te! Sunt enumerate uneori lucruri îngrozitoare, ceea ce în viaţa noastră obişnuită am numi dezastre şi tragedii şi ţi se cere să te bucuri de ele. Greu de acceptat, dar sensul bucuriei este în altă parte, nu în obişnuita satisfacţie senzuală cotidiană. Cînd te bucuri, eşti deschis, eşti pe un drum. Tu te îndrepţi într-o direcţie, celălat vine spre tine, nu vă vedeţi, dar vă întîlniţi exact în fulgerătura clipei în care aveţi nevoie unul de altul. Cum să nu te bucuri? Bucuria este singura care învinge sălbăticiunea din noi. Bucuria aceasta de la intersecţia a două destine se mai numeşte în limba română şi împărtăşire. Împărtăşeşti cu celălalt un gînd, un necaz, o întrebare, o veste, o bucurie chiar... căci o bucurie neîmpărţită, adică neîmpărtăşită, nu este bucurie. Dar cuvîntul acesta, cum bine ştim, împărtăşire are şi un sens religios foarte clar. Şi abia acum, vorba cronicarului, se sparie gîndul. Gînd la gînd cu bucurie: împletind, unind, măcar intersectînd două gînduri, mă împărtăşesc. Adică am acees la cea mai mare dintre bucuriile ce îi sunt date omului. Alături de semenul meu practic o împărtăşire să-i zic laică, dar care nu este decît un antrenament pentru cea întru Hristos. Ne antrenăm pentrru bucurie zilnic, precum pentru o performanţă sportivă. Şi uneori în condiţii foarte vitrege, căci lumea de azi e construită împotriva bucuriei. Cînd călugării îmbunătăţiţi spun că întristarea este de la cel rău, ei ne spun în fond cine este stăpînul lumii acesteia atît de tristă în superficiile ei strălucitoare. Bolnavă la suflet şi bolnavă de viitor. Pentru că nu mai ştie să se bucure şi să se întîlnească întru bucurie. Arheologia de sensuri dintr-o banală expresie românească ne oferă, iată, un prilej de meditaţie despre energia internă a lumii care este bucuria. Şi anume cea mai grea de construit şi de purtat dintre toate bucuriile posibile: bucuria de a fi cu celălalt, atît de asemănător ţie încît acţionaţi amîndoi ca într-o oglindă. Romanele SF au imaginat uneori o lume care se poate dispensa de cuvinte, o lume în care comunicarea este exclusiv telepatică. Deci gînd la gînd. Atîta doar fiind, numele acestei lumi ar fi cu siguranţă Infernul. Dar dacă sincronizarea aceasta pînă la con-topire între două gînduri ar fi făcută sub arcul voltaic al bucuriei care le transformă alchimic la temperaturi spirituale greu de imaginat în aurul spiritual, atunci fi-vom într-adevăr fericiţi. De zece ori fericiţi întru împărtăşirea Cuvîntului. Să gîndim şi să ne bucurăm, deci!
Rusalii 2010
sâmbătă, 27 februarie 2010
AHILE DIN PAGINĂ
CortexT
AHILE DIN PAGINĂ
Citind recent Inamici publici, dialog epistolar între Michel Houellbecq şi Bernard-Henri Lévy, mi-a atras atenţia o temă: unde este călcîiul lui Ahile al scriitorului? Am continuat gîndul pe cont propriu, lăsînd cu bună ştiinţă de o parte abordările prea vizibile, prea directe. Să vedem: setea de glorie, banii, puterea, rezistenţa psihică şi fizică, ideologiile, curiozitatea insaţiabilă, mizantropia, cinismul, mizofilia, scepticismul, nevroza, orgoliul, egofilia şamd. Toate astea pot fi cauze eficiente ale scrisului şi, în aceeaşi măsură, creează vulnerabilităţi. Omul care nu scrie este un om rezistent. Cel care scrie, poate fi în aceeaşi clipă atacat prin însuşi actul scrisului. El se ex-pune. Nu poate să-şi scrie sinele (nu există decît scriere de Sine) decît prin această dedublare. Aruncînd Sinele undeva pe o orbită exterioară, pentru a-l putea observa. Cîtă vreme sinele rămîne interior, scrisul rămîne exterior, adică superficial,. Scriere pe piele. Scrisul şi sinele sunt două săbii care nu încap simultan în aceeaşi teacă.
Deci vulnerabilitatea scriitorului este însuşi scrisul. De multe ori comparat cu o boală, tocmai pentru că este dăunător. Limbajul nostru popular are un verb extrem de sugestiv: cauzează. Provoacă, adică, o urmare neplăcută, o suferinţă. Este cauza a ceva misterios. Scrisul devine totdeauna cauză a ceva ce este dincolo de scris. Şi asupra acestui ceva scriitorul nu are îndeobşte nici o putere. De aceea arhaicitatea acestei ocupaţii este ocupată de scrib, de executant, cel care nu avea decît răspunderea mecanică a actului scrisului. Mesajul venea totdeauna din altă parte, dintr-o zonă absolut necunoscută şi insondabilă care aparţinea în exclusivitate zeului. Responsabilitatea scribului sau evanghelistului se reducea la păstrarea cu scrupulozitate absolută a Literei. Omologia literă – univers ar fi provocat altfel cosmice dezastre. Criteriul adevărului era criteriul Literei, şi cum să nu te temi de asemenea povară? Scrisul mai de dincoace, de cînd el s-a redus la o ocupaţie strict omenească, devine o expresie a omului precar. Mai mult sau mai puţin conştient de precaritatea sa. De aceea scrisul este simultan ironic şi melancolic. Ironia îl leagă de viitor, melancolia de trecut. Ironia şi melancolia sunt substanţe cu care încercăm să plombăm hăul. Nu poţi lua în serios scrisul. Seriosul este apanajul exclusiv al rugăciunii. Sau al oralităţii mitului. Ele nu au autor, deci nu au puncte slabe. Purtăm în noi, precum Ahile, rana care nu există încă. Rana care aparţine exclusiv clipei viitoare necunoscute, clipă în care timpul se confundă cu săgeata şi în care rumoarea ne-a ex-teritorializat deja rana, ea ajungînd deja la urechea atentă a duşmanului. Rana îi aparţine lui Paris, nu lui Ahile. Călcîiul nostru s-a democratizat, a devenit bun colectiv, de vreme ce nu mai este o taină. La fel de bine, Ahile ar fi putut nici să nu mai fie cufundat în Styx. Botez invers, întru moarte, nu întru viaţă. Niciodată Ahile nu va mai fi în siguranţă...
Pînă şi cel mai retras dintre scriitori este, pînă la urmă, prezent, este pradă, prin actul scrisului el se situează voluntar în postura de urmărit. Care ia, de multe ori, forma hăituirii. De aici strategiile ocultării, ale disimulării, pseudonimia. Încercări de încălţare a călcîiului în opinca de fier. În basme există opinci şi toiagul de fier, semne ale rezistenţei fără de limite. Dar nu s-a inventat opinca în stare să apere călcîiul îmblînzitorului de cuvinte. Ceva din sălbăticia necruţătoare a limbajului (limbajul nu iartă, mila nu există pentru el, naşte şi ucide firesc, într-o respiraţie continuă) trece inevitabil şi asupra in-scriptorului. El este un erou, în sensul antic, pentru că luptă într-o bătălie pierdută de la facerea lumii. S-a spus că nu este bine să cunoşti îndeaproape biografia artiştilor, ei nu sunt, de foarte multe ori, nişte oameni foarte simpatici, uneori de-a dreptul nefrecventabili, nu ţi-ar plăcea să le dai fata de soţie şi nici să ieşi la restaurant cu ei într-o seară. Sunt, majoritatea, abătuţi. Devianţi şi deviaţi de la o aurită cale de mijloc. Sfidează normalitatea numitorului comun. Sunt centrul împotriva căruia se cristalizează toate coaliţiile bunului simţ. Sau ale relei voinţe. Uneori vorbind una în numele celeilalte. Babilonie care să acopere vocea autorului. Turbulentă şi tulburătoare. El face totul altfel, în felul său. Ex-punerea este o alegere şi chiar asta îl condamnă , înainte de a interveni oricare tribunal al opiniei publice. Pentru că a avut curajul de a alege. Obligîndu-i astfel şi pe ceilalţi la atît de incomoda, obositoarea, riscanta, descurajanta, dificila operaţiune a de-limitării, a opţiunii.
Nu sunt iubiţi scriitorii. Nu poţi iubi rana purulentă. Nu poţi iubi asumarea. Noi i-am spune asomarea, adormirea simţurilor şi a gîndului. Prepararea grijulie pentru marea hecatombă ce va să vină. Să nu doară cumva... Sigur că la dimensiunile astea orice defect apare hipertrofiat, precum porii lui Gulliver. Nu-l urmează nici o coadă de cometă, zice Nichita despre acest Insondabil. Este în zodia peştilor, adică a tăcerii, scrisul adevărat a fost totdeauna o formă a tăcerii. Iar peştii ăştia, unii de acvariu, alţii adevăraţi monştri ai adîncurilor, trăiesc într-o singură mare, a singurătăţii. Cum să nu fii vulnerabil? Există, apoi, un efect optic al perspectivei mereu iluzorii. La un moment dat, un curent de gîndire foare puternic a încercat să scoată cu totul Autorul din Text. L-a socotit dispensabil în totalitate. O abstracţie, un simplu parametru. Textul a fost lăsat într-o nuditate de mecanism autofuncţional. Gimnastica intelectuală a acestor maeşti gânditori a fost, desigur, interesantă, un spor de cunoaştere s-a adăugat, dar... mecanismul s-a gripat rapid, nemaifiind lubrefiat de sîngele autorului. Lipsit de conştiinţa vulnerabilităţii, mecanismul funcţiona demenţial, precum acel diabolic aparat de hrănit din Timpuri Noi al lui Chaplin. Autorul a trebuit de urgenţă rechemat din exil, i s-au dat înapoi cheile cetăţii, coroana şi sceptrul nocturnului şi diurnului şi i s-a cerut: condu-ne din nou spre pămîntul făgăduinţii! Dar toată lumea vedea că este desculţ!
S-a încercat astfel re-instaurarea ritului sacrifial. Abjecţia, turpitudinea, laşitatea, arghirofilia, sodomia, narcomania fură urcate pe tron în uralele mulţimii excitate. Mai corect ar fi: fură coborîte pe tron. Pentru că autorul vine de sus, din bolţi, cum zice poetul. Scriitorul este ca păzitorul Crengii de aur. Mai devreme sau mai tîrziu va fi sacrificat. Va fi înghiţit la nesfîrşit, ca în parabola lui Iona sorescianul, de o succesiune de burţi care sunt cărţile sale, prezenţele sale publice. Şi nu mai are scăpare. A vrut să scape de pildă Rimbaud. Mă întreb dacă a reuşit, poate că a scos Textul din sine, dar nu s-a putut extrage pe sine din Text. Fiecare îşi trăieşte prizonieratul cum poate. Fericit ţap ispăşitor.
Să reinstaurăm deci Ceremonia. Cultul. Urechea aţintită aude, dincolo de zgomotul tobelor cotidiene, vîjîitul săgeţii. Sufletul presimte cu frenezie infinitezimală unde va fi lovitura. Ar vrea să comande o jumătate măcar de pas la dreapta sau la stânga, dar Zenon nu îl lasă. E foarte uşor de spus unde se află călcîiul în care se va înfige săgeata otrăvită. Pe hîrtie.
AHILE DIN PAGINĂ
Citind recent Inamici publici, dialog epistolar între Michel Houellbecq şi Bernard-Henri Lévy, mi-a atras atenţia o temă: unde este călcîiul lui Ahile al scriitorului? Am continuat gîndul pe cont propriu, lăsînd cu bună ştiinţă de o parte abordările prea vizibile, prea directe. Să vedem: setea de glorie, banii, puterea, rezistenţa psihică şi fizică, ideologiile, curiozitatea insaţiabilă, mizantropia, cinismul, mizofilia, scepticismul, nevroza, orgoliul, egofilia şamd. Toate astea pot fi cauze eficiente ale scrisului şi, în aceeaşi măsură, creează vulnerabilităţi. Omul care nu scrie este un om rezistent. Cel care scrie, poate fi în aceeaşi clipă atacat prin însuşi actul scrisului. El se ex-pune. Nu poate să-şi scrie sinele (nu există decît scriere de Sine) decît prin această dedublare. Aruncînd Sinele undeva pe o orbită exterioară, pentru a-l putea observa. Cîtă vreme sinele rămîne interior, scrisul rămîne exterior, adică superficial,. Scriere pe piele. Scrisul şi sinele sunt două săbii care nu încap simultan în aceeaşi teacă.
Deci vulnerabilitatea scriitorului este însuşi scrisul. De multe ori comparat cu o boală, tocmai pentru că este dăunător. Limbajul nostru popular are un verb extrem de sugestiv: cauzează. Provoacă, adică, o urmare neplăcută, o suferinţă. Este cauza a ceva misterios. Scrisul devine totdeauna cauză a ceva ce este dincolo de scris. Şi asupra acestui ceva scriitorul nu are îndeobşte nici o putere. De aceea arhaicitatea acestei ocupaţii este ocupată de scrib, de executant, cel care nu avea decît răspunderea mecanică a actului scrisului. Mesajul venea totdeauna din altă parte, dintr-o zonă absolut necunoscută şi insondabilă care aparţinea în exclusivitate zeului. Responsabilitatea scribului sau evanghelistului se reducea la păstrarea cu scrupulozitate absolută a Literei. Omologia literă – univers ar fi provocat altfel cosmice dezastre. Criteriul adevărului era criteriul Literei, şi cum să nu te temi de asemenea povară? Scrisul mai de dincoace, de cînd el s-a redus la o ocupaţie strict omenească, devine o expresie a omului precar. Mai mult sau mai puţin conştient de precaritatea sa. De aceea scrisul este simultan ironic şi melancolic. Ironia îl leagă de viitor, melancolia de trecut. Ironia şi melancolia sunt substanţe cu care încercăm să plombăm hăul. Nu poţi lua în serios scrisul. Seriosul este apanajul exclusiv al rugăciunii. Sau al oralităţii mitului. Ele nu au autor, deci nu au puncte slabe. Purtăm în noi, precum Ahile, rana care nu există încă. Rana care aparţine exclusiv clipei viitoare necunoscute, clipă în care timpul se confundă cu săgeata şi în care rumoarea ne-a ex-teritorializat deja rana, ea ajungînd deja la urechea atentă a duşmanului. Rana îi aparţine lui Paris, nu lui Ahile. Călcîiul nostru s-a democratizat, a devenit bun colectiv, de vreme ce nu mai este o taină. La fel de bine, Ahile ar fi putut nici să nu mai fie cufundat în Styx. Botez invers, întru moarte, nu întru viaţă. Niciodată Ahile nu va mai fi în siguranţă...
Pînă şi cel mai retras dintre scriitori este, pînă la urmă, prezent, este pradă, prin actul scrisului el se situează voluntar în postura de urmărit. Care ia, de multe ori, forma hăituirii. De aici strategiile ocultării, ale disimulării, pseudonimia. Încercări de încălţare a călcîiului în opinca de fier. În basme există opinci şi toiagul de fier, semne ale rezistenţei fără de limite. Dar nu s-a inventat opinca în stare să apere călcîiul îmblînzitorului de cuvinte. Ceva din sălbăticia necruţătoare a limbajului (limbajul nu iartă, mila nu există pentru el, naşte şi ucide firesc, într-o respiraţie continuă) trece inevitabil şi asupra in-scriptorului. El este un erou, în sensul antic, pentru că luptă într-o bătălie pierdută de la facerea lumii. S-a spus că nu este bine să cunoşti îndeaproape biografia artiştilor, ei nu sunt, de foarte multe ori, nişte oameni foarte simpatici, uneori de-a dreptul nefrecventabili, nu ţi-ar plăcea să le dai fata de soţie şi nici să ieşi la restaurant cu ei într-o seară. Sunt, majoritatea, abătuţi. Devianţi şi deviaţi de la o aurită cale de mijloc. Sfidează normalitatea numitorului comun. Sunt centrul împotriva căruia se cristalizează toate coaliţiile bunului simţ. Sau ale relei voinţe. Uneori vorbind una în numele celeilalte. Babilonie care să acopere vocea autorului. Turbulentă şi tulburătoare. El face totul altfel, în felul său. Ex-punerea este o alegere şi chiar asta îl condamnă , înainte de a interveni oricare tribunal al opiniei publice. Pentru că a avut curajul de a alege. Obligîndu-i astfel şi pe ceilalţi la atît de incomoda, obositoarea, riscanta, descurajanta, dificila operaţiune a de-limitării, a opţiunii.
Nu sunt iubiţi scriitorii. Nu poţi iubi rana purulentă. Nu poţi iubi asumarea. Noi i-am spune asomarea, adormirea simţurilor şi a gîndului. Prepararea grijulie pentru marea hecatombă ce va să vină. Să nu doară cumva... Sigur că la dimensiunile astea orice defect apare hipertrofiat, precum porii lui Gulliver. Nu-l urmează nici o coadă de cometă, zice Nichita despre acest Insondabil. Este în zodia peştilor, adică a tăcerii, scrisul adevărat a fost totdeauna o formă a tăcerii. Iar peştii ăştia, unii de acvariu, alţii adevăraţi monştri ai adîncurilor, trăiesc într-o singură mare, a singurătăţii. Cum să nu fii vulnerabil? Există, apoi, un efect optic al perspectivei mereu iluzorii. La un moment dat, un curent de gîndire foare puternic a încercat să scoată cu totul Autorul din Text. L-a socotit dispensabil în totalitate. O abstracţie, un simplu parametru. Textul a fost lăsat într-o nuditate de mecanism autofuncţional. Gimnastica intelectuală a acestor maeşti gânditori a fost, desigur, interesantă, un spor de cunoaştere s-a adăugat, dar... mecanismul s-a gripat rapid, nemaifiind lubrefiat de sîngele autorului. Lipsit de conştiinţa vulnerabilităţii, mecanismul funcţiona demenţial, precum acel diabolic aparat de hrănit din Timpuri Noi al lui Chaplin. Autorul a trebuit de urgenţă rechemat din exil, i s-au dat înapoi cheile cetăţii, coroana şi sceptrul nocturnului şi diurnului şi i s-a cerut: condu-ne din nou spre pămîntul făgăduinţii! Dar toată lumea vedea că este desculţ!
S-a încercat astfel re-instaurarea ritului sacrifial. Abjecţia, turpitudinea, laşitatea, arghirofilia, sodomia, narcomania fură urcate pe tron în uralele mulţimii excitate. Mai corect ar fi: fură coborîte pe tron. Pentru că autorul vine de sus, din bolţi, cum zice poetul. Scriitorul este ca păzitorul Crengii de aur. Mai devreme sau mai tîrziu va fi sacrificat. Va fi înghiţit la nesfîrşit, ca în parabola lui Iona sorescianul, de o succesiune de burţi care sunt cărţile sale, prezenţele sale publice. Şi nu mai are scăpare. A vrut să scape de pildă Rimbaud. Mă întreb dacă a reuşit, poate că a scos Textul din sine, dar nu s-a putut extrage pe sine din Text. Fiecare îşi trăieşte prizonieratul cum poate. Fericit ţap ispăşitor.
Să reinstaurăm deci Ceremonia. Cultul. Urechea aţintită aude, dincolo de zgomotul tobelor cotidiene, vîjîitul săgeţii. Sufletul presimte cu frenezie infinitezimală unde va fi lovitura. Ar vrea să comande o jumătate măcar de pas la dreapta sau la stânga, dar Zenon nu îl lasă. E foarte uşor de spus unde se află călcîiul în care se va înfige săgeata otrăvită. Pe hîrtie.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)