ICOANA

Icoana
Un fel de poem dedicat lui Gil
Icoana este un punct. Din care coboară lumea sau spre care se ridică pe golgotă lumea. Dinspre icoană venim , spre icoană tînjim. Icoana este un Chip. Adică o poveste pe care ne-o spune lumea de sus, dar şi felul în care noi înşine ne povestim – spovedim lumii care nu are nevoie de urechi ca să ne audă. Numai prin icoană există comunicarea cuminecare. Noi o vedem, de fapt ea ne vede. Noi o privim, ea ne luminează. Icoana este colorată, căci are infinitatea de posibilităţi ale realităţii. Aşa ne poate aduce aminte de frumuseţea în diversitatea inepuizabilă a lumii. Icoana este concretă, pentru că ne arată Chipul. Dar este şi abstractă, pentru că acest chip nu este dintre noi, nu poate fi fotografiat. Invizibilul devenit vizibil, s-a spus, dar cîţi percep bunătatea acestei kenoze? Icoana nu este estetică, ci etică, este bunătatea întrupată. Icoana plînge. Cine a putut vreodată şterge lacrima unei icoane? Nu te poţi decît prăbuşi în genunchi în faţa acestei lacrimi. Care anulează timpul. Pentru că ea plînge nu numai amintirea şi prezentul Patimilor, ci şi viitorul pătimirii noastre. Lacrima icoanei ne mai botează odată, ne întăreşte. Icoana spune Totul, de la prunc la coborîrea în mormînt şi la Înviere. Icoana este o hartă a celui mai complicat traseu din univers. Care leagă spaţiul cu timpul şi cu veşnicia. Icoana nu are figuri de stil: nu e simbol, metaforă, alegorie. Ea pur şi simplu Arată. „Ochi aveţi şi nu veţi vedea...”. Este tocmai ceea ce nu au înţeles iconoclaştii. Care sufereau şi suferă (căci mai sunt legiune şi astăzi) de o stranie orbire. Ei nu văd, cum s-ar părea, doar lemnul şi vopselele, ei „văd” o abstracţiune. Sunt, de fapt, împotriva întrupării. Adică a iubirii. N-au înţeles mesajul evanghelic: atît de mult te iubesc încît, iată, vin la tine. Îţi bat la uşă. Orice zugrăveală de biserică despre asta este: despre Cel Care a Venit. Şi, cînd Mirele este în mijlocul nuntaşilor, cată să ne bucurăm. De aceea cea mai întristată dintre icoane este despre bucurie. Iconoclaştii sunt oameni neguroşi, închistaţi, blocaţi în nevroză, incapabili de a se bucura. Eu sunt dintre cei ce văd idei...proclama un scriitor român. În istorie cei care au provocat marile dezastre sunt tocmai cei care au văzut idei. Adică abstracţiuni. „Rasă”, „clasă socială”, „egalitate”, „fericire”, „om nou” etc. Fantasme. Icoana este aici. Evanghelia pentru analfabeţi, s-a spus iarăşi. Perfect adevărat. Vorbind într-un limbaj care nu are nevoie de traducători, nici de explicaţii complicate. O maică cu pruncul este o maică cu pruncul. O crucificare, o crucificare. Scara lui Iacov este viaţa fiecăruia şamd. Icoana nu are orizontală, cu ea nu te poţi rătăci. Urci sau cobori, dar nu te pierzi. Ea este expresia supremă a Verticalei. Icoana nu are „punct de vedere”. Tabloul religios (de pe la Renaştere încoace) are perspectivă, în ambele sensuri ale cuvîntului. Icoana nu are alt autor decît Duhul, zugravul nu este autor. Închinare. Te închini la icoană. Adică te înclini, devii plan înclinat pe care să alunece încet duhul din înalt spre lumea noastră, iar scripetele ceresc să ne poată ridica la mîntuire. Săruţi icoana. Adică ştergi sărutul lui Iuda. Dar, pînă la urmă, în faţa icoanei lucrul cel mai important pe care îl ai de făcut este să devii transparent, la fel ca ea. Icoana priveşte prin tine....