miercuri, 17 februarie 2016

Ioan Alexandru

 CARTEA  DATORIEI
           

Am impresia că, dintre toate cărțile lui Dan C. Mihăilescu, aceasta[1] a rămas până acum când scriu cea mai puțin comentată. Și asta, desigur, datorită subiectului, nimic nu poate fi mai împotriva „trendului” estetic, filozofico-moral, comportamental, ideologic, chiar politic, de azi, decât opera și prezența publică a lui Ioan Alexandru. Acum, când avem distanța istorică necesară, putem observa că, în chiar interiorul generației sale de personalități scriitoricești atât de ne-asemănătoare, ca să nu mai vorbesc de „nuca” istorică atât de tare în al cărui miez i-a fost dat să viețuiască, bunul Ioan a fost o prezență cu totul aparte. Tocmai de aceea el incomodează și are o bibliografie critică mult sub ceea ce ar merita valoarea operei sale. Cartea de față vine ca o firească datorie: „Îi datoram aproape dureros această carte”. În libercugetătoria specifică criticii noastre literare sigur că lipsește un instrument esențial pentru comprehensiunea sa corectă. Ca și în cazul lui Daniel Turcea, critica dezvoltă o mică stratagemă, despicând opera în două: la acesta între Entropia și Epifania, la Alexandru între volumele de până la Imne și celelalte. Dar, în ambele cazuri (și altele) opera e una, și falia însăși se cere explicată. Ceea ce presupune punte cu sprijin pe ambele maluri, nu numai pe cel estetic, ci și pe cel teologico-filozofic. Citez dintr-o scrisoare vibrant explicativă a poetului tânăr, aflat în momentul străluminării, către bunul prieten Ion Cocora: „Se pare că mi-am regăsit credința pierdută în Dumnezeu, cu adevărat și până la moarte. E cea mai puternică lumină ce-a stârnit în sufletul meu vreodată: am devenit un altul și mă voi strădui să rămân în Crist cu toate puterile. E singura salvare și mediumul cel mai favorabil cunoașterii adevărate: Iubirea pentru altul, învingerea eului și acceptarea luminii divine să lucreze prin tine. Timpul meu s-a umplut de sensuri și profunzime. Agonia a încetat. Sunt în miezul lucrurilor slăvind dumnezeirea” (citat după ediția Opere p. XXXI) Eseu confesiv își subintitulează cartea Dan C. Mihăilescu, și avem aici o indicație de „metodă critică” dar și o raportare la… Ca părtaș în primii ani al aceluiași traseu, mărturisesc și eu că despre Ioan Alexandru nu se poate scrie adevărat decât mărturisind. Atmosfera din Amfiteatrul Odobescu sau din cine știe ce săliță din subsolurile Filologiei bucureștene (atunci le-am văzu prima și ultima oară) rămâne indescriptibilă. De altfel, observam că în Istoria  sa Alex. Ștefănescu începe prin a descrie apariția (fulminantă, cuvântul e potrivit) tânărului student Ion Alexandru la cenaclul Junimea al Filologiei din Quinet (citat aici în carte la p. 21) Iar Eugen Simion, în studiul introductiv la recenta ediție din seria de Opere fundamentale de la FNȘA, descrie, simetric, apariția (cam tot în aceeași perioadă) adolescentului cu poeme la redacția Gazetei Literare. Cele două descrieri au totul în comun: Ioan Alexandru a fost, până în anii săi din urmă o apariție care făcea mediul să vibreze. Am revăzut recent o scenă antologică: în timpul Pieței Universității, Ioan Alexandru ridicându-se la balconul Universității cu crucea în mână și strigând Hristos a înviat! Într-un gest de o spontaneitate uluitoare, miile de oameni din piață au îngenuncheat instantaneu și au început să rostească Tatăl Nostru. Gestul a fost atât de rapid, nepremeditat, autentic și total, încât Poetul însuși a părut, preț de câteva secunde, surprins. Acesta era Ioan Alexandru. Mă surprinde de aceea că, în excelenta Cronologie întocmită de Alexandru Ruja la ediția citată lipsește orice trimitere la activitatea „contorsionată” de profesor a lui Ioan Alexandru.
            Și nu se poate scrie altfel decât confesiv comprehensiv despre fremătătoarea sa implicare într-un Text existențial absolut. Noi, care eram studenți (nu numai la Filologie) în 1973-1974, după întoarcerea sa din Germania și când el a început (sub oblăduirea discretă și eficientă a Doamnei Zoe Dumitrescu Bușulenga) straniile (în contextul social-politic-ideologic-cultural) sale cursuri Eminescu am fost atinși nu doar de aripa duhului, cum s-ar spune, ci de-a dreptul uperkutați, smulși de pe o traiectorie și aruncați pe alta. Iar schimbarea orbitei unui electron eliberează, se știe, energie. Atomică. Noi eram aduși în starea de a elibera (acumulând) energie spirituală. „…a permeabilizat irepresibil întru religiozitate o generație  altminteri livrată fatalmente eșecului profesional, vidului moral, apatiei, dezumanizării. A fost o punte regală între lirismul adolescentin și filozofia poetică, între vitalismul egofil, retorica dumnezeirii și lumea Ortodoxiei” (11). Mi-am dat seama acum, citind acest eseu, că generația noastră, care pe la 1968 începea liceul, avea toate defectele generației maiului parizian sau a Woodstockului, fără să aibă calitățile acelora. Fără oameni ca Noica, Ioan Alexandru, Șora, (v. pp. 11-12) ne-am fi pierdut cu totul. Dan C. Mihăilescu are nu numai ceara sufletului atât de curată încât „ștampila” să fie limpede citibilă după patru decenii, ci și talentul stilistic de a surprinde dinamic personalitatea (deloc comodă, pluri-dimensională, ba chiar contradictorie) a marelui poet. El are un cuvânt preferat: bemol, îndemnând la o fericită moderație, echilibru, evitare a extremelor. Și mai are ceea ce foarte frumos numește la un moment dat „auzul inimii” cu care surprinde „pulsul” celuilalt. Dacă vreți o înțelegere rapidă a ceea ce a însemnat apariția și cum se desfășura descântecul lui Ioan Alexandru de re-vrăjire a lumii noastre, citiți lunga enumerație (am scris undeva că Dan C. Mihăilescu este cel mai mare stilistician al enumerației din literatura noastră) de la paginile 7-10. După care ne spune ghiduș: „anume vi le-am înșirat așa amețitor”. Acesta era „efectul” unui curs cu Ioan Alexandru, o benefică, trezitoare, „amețeală”. El nu „juca” extazul rostirii profetice (oricât părea unor ființe crescute în duhul modernității „liber-cugetătoare” de cabotină uneori această declamare), ci chiar o trăia, o practica. Nu exista disjuncție între ființă și poezie.
            Începutul eseului este o bună contextualizare istorică a apariției Generației 60 și, în interiorul ei, a orientării aparte a lui Ioan Alexandru. De altfel, pentru că poetul a avut de la început și până la prematura sa dispariție, o raportare aparte la istorie/patrie nu se poate să îi înțelegi poezia fără a urmări cu atenție sporită la nuanțe această situare. De aceea e perfect justificată citarea, de exemplu, rapoartelor din Cartea Albă a Securității în legătură cu inclasabilul poet. Autorul eseului confesiv  caracterizează printr-o expresie foarte acută politica oficială față de creatori de acest tip: „valoarea tolerată”. Regimul avea nevoie, pentru a se legitima, mai ales extern, de astfel de valori. Păstrare într-o „igienică” unicitate, toate eforturile erau mai ales ca ele să nu creeze discipoli. Altfel, eseul se păstrează în teritoriul strict al kalokaghatiei, încercând să descrie cât mai fidel traseul de la Cum să vă spun, Viața deocamdată și Infernul discutabil, trecând prin punctul de inflexiune din Vămile Pustiei, la seria torențială a Imnelor. Biografic, sunt privite mai îndeaproape trei „vămi” prin care sufletul poetului s-a laminat, luminat: povestea de dragoste cu Ulvine (cea care a pus „liniște de veci” pe „noaptea de patimi”, l-a îmblânzit definitiv întru spirit), întâlnirea providențială cu viitorul stareț de la Rohia, Iustinian Chira, (teribil schimbul de scrisori din care se citează pe larg) și studiile din Germania plus călătoriile inițiatice în marile vetre de cultură și spiritualitate din Europa. Sub presiunea contextului, Ioan Alexandru își formase un „cod” simbolico-metaforic prin care, de îndată ce-i aflai corespondențele, îi puteai pricepe lesne predica ori poemul. Asupra acestui cod întârzie și autorul acestui eseu, cu bine știuta lui sagacitate hermeneutică. Citez analiza unei strofe din poemul Ascensiune (din Vămile Pustiei) «Arca propriului destin, corabie-biserică, la fel de bine leagăn și sicriu, liniște amniotică și tăcere mormântală, alpha și omega, nava răpirii de sine și-a călătoriei prin văzduhuri acostează în miez de noapte în portul ființei, ca sorb de experiențe contrarii, topind antinomiile, distanțele, vârstele, stările: „abia apuci să-ți aprinzi o lumânare și să-ți mai vezi/O dată capul stins lângă geamu-nnoptat”[…] Arhitecturat cu proiecție dantescă și rostit precum un sumbru frisonant monolog shakespearian, poemul ce deschide Vămile Pustiei cu sufletul plutind pe apele văzduhului aplică eului masca isusiacă și face giulgiu din textura poematică.»(34-35) Dintre cuvintele cheie ale acestui cod ioanic, unul dintre cele mai importante este pustia. Iată cum o decodează Dan C. Mihăilescu: „Simbol osmotic, alchimie de antinomii, iad fascinant și eden distrugător, pustia este chipul diurn al pustiului. Nimicnicia ca energie infinit emergentă. Nimicul – ipostaziat ca posibilitate absolută. Amnios paradoxal: steril prin definiție, dar etern plăsmuitor de iluzii. Infinită arhitecturare a nisipurilor, amăgitoare stagnare a fluidității nesfârșite și veșnică măcinare a materiei ca însuflețire a mirajului. Domnie a fantasmelor, măreție a nimicului, pustia șu pustiul  sunt mirii infinirii într-un pat conjugal demonic și angelic totodată, acolo unde viața devine moarte, iar sfârșitul cauționează de-a pururi orice început. În pustie se duc laolaltă demonii („ducă-se pe pustii”) și asceții, marii învinși învingători ai lumii întru schimnicie („i-a înghițit pustia”). Acolo sunt părinții nevoințelor din Pateric, urmașii Sfântului Antonie de la „Muntele Dinăuntru”, dar și legiunile de draci. Acolo singurătățile atroce și ispitirile de zeci de zile, nopți și ani. Acolo pătimirile, caznele, ispășirile”….Și enumerarea continuă analitic încă vreo două pagini. (36-38). Și iată și o listă a „simboalelor”, cum le zicea poetul, indicând discret, prin forma arhaic etimologizantă, că ele se situează într-un alt plan al interpretării decât cel pur estetic. „Un corpus redutabil, fraged și tulburător, deși bimilenar, de efigii, răsfrângeri, lecturi piezișe și proteisme semantice (perfect sintetizate de Alexandru în arhaismul „simboale”), se revărsa, după decenii de catacombară tăcere, în matrițele lirismului românesc. Mirele (Iisus), mireasa (Biserica), nunta, cuvântul, colina („dealul căpățânii”), pelicanul, pâinea, mielul (dar și „mielul-vultur”), păstorul, crucea sunt „ipostasuri” hristice, de la inițiere și apostolat, la răstignire și înviere. Omul înaripat, vulturul, leul, taurul închipuie evangheliștii. Lumina, potirul, ceara, tronul, stupul, mierea, garoafa, fluturii, vatra, rugul, crinul, trandafirul, laleaua, candela, arderea, mireasma, adierea sunt însemne ale Fecioarei, Maica Domnului. Tunetul, stejarul (Mamre), fulgerul, clopotele, izvorul (trei izvoare egal Treimea), ochiul în triunghi – tot atâtea travestiri poetic-mundane ale lui Dumnezeu-Tatăl” (69-70) Prin aceste „simboale”, Imnele Bucuriei devin o carte pentru inițiați. Început de ciclu, de „poezie cu program” spre a cărei bogăție de înțelesuri cartea de față doar ne deschide ușa. Cu infinite precauții și simț al măsurii. Acest ciclu al Imnelor, prin dimensiunea lui religioasă și patriotică, este piatra de poticnire a oricărui critic „estetic” al poeziei lui Alexandru. „Ioan Alexandru a făcut în ritm năvalnic industrie din ingenuitate, butaforie din credincioșie, dogmă din inocență și obositoare prolixitate din cea mai pură intimitate” (76) sună verdictul necruțător. Aici ar fi de făcut o disociere necesară între poezia religioasă și poezia mistică. Fără a intra în abstruse teoretizări, care nu-și au locul aici, cred că poezia lui Alexandru atinge, cel puțin în ciclul imnic, dimensiunea religiosului, (ca la Voiculescu sau Nichifor Crainic sau Radu Gyr), spre mistic îndreptându-se Daniel Turcea sau ca și necunoscutul contemporan Marius Iordăchioaia. Ioan Alexandru se vrea mai mult în ipostaza de profet, păstrător al chivotului neprețuit al Memoriei neamului, decât călător prin ceruri heruvimice. Traseul lui este pe verticala istoriei, mai degrabă decât prin „răpiri” extatice pe verticala ierarhiilor cerești. „Simboalele” au încărcătură culturală, mai degrabă decât una misterică, topindu-se în muzica de condac a refrenului Bucurați-vă! Poetul e foarte „transilvănean” și din acest punct de vedere. E un fel de „umilință haiducească” în această abordare, cum spune foarte potrivit oximoronic Dan C. Mihăilescu. De legat, firește, de acea mărturisire de ton vetero-testamentar dintr-o scrisoare către părintele Chira: „eu sunt un om bolnav spiritual”.
            Capitolul conclusiv încearcă o necesară și dificilă situare a poetului, atât de a-tipic pentru vremea sa. Am recitit, îndemnat de cartea aceasta unde este firește citat, un mai vechi eseu al lui Costion Nicolescu din nr. din ianuarie 2012 al revistei Tabor, Ioan Alexandru - vulturul ioanic al poeziei românești. Aș sugera lectura împreună a celor două texte, a doi dintre cei mai plini de har discipoli ai lui Ioan Alexandru. „Cine îmblânzește pe cine?”  este întrebarea cheie când încerci să deslușești complicatul ghem de ambiguități și compromisuri prin care Ioan Alexandru a ajuns să fie tolerat într-un regim care era la antipodul valorilor sale și a ajuns unul dintre formatorii esențiali de tineri din deceniile blestemate. „În cazul său,numai înțelegerea dinlăuntru poate da roade” (105) Perfect adevărat! În situația moral socială de azi, în care mai toată lumea clamează lipsa de modele, povestea felului în care Ioan Alexandru a ajuns un model „în vremuri de secetă” are prin ea însăși o semnificație de dincolo de biografie. Citească-se cu ochi curat paginile 85-91 pentru o „metodă” de fină contextualizare care, mutatis mutandis, cred că s-ar putea aplica și altor scriitori care au străbătut „vămile pustiei” ceaușismului crâncen. „Firește că rândurile de acum se vor o penitență. Una tardivă și fragilă, e drept, dar nu mai puțin sinceră și încercănată sufletește”. (90)
            Să înceapă, odată cu acest eseu și cu citata ediție de Opere, (plus alte publicații izolate, firește) o perioadă mai bună pentru postumitatea lui Ioan Alexandru? Greu de spus, întrucât, iată, această postumitate nu are legate de aripi mai puține pietre de moară decât avea „viața deocamdată” a furtunos apolinicului poet și profet în vremea ceaușismului atoate castrator. Cam totul este azi împotriva unui asemenea tip de poezie în mediul socio-cultural înconjurător. Inclusiv, paradoxal, un anume model de „religiozitate populară” mai degrabă superstițioasă decât profund liturgică și culturală, așa cum este poezia lui Ioan Alexandru. Nici Biserica noastră nu e foarte deschisă spre astfel de căi non-dogmatice de întâlnire cu poezia vizionară.
            Cu ce să închei, de nu cu o strofă greu de ales dintre atâtea, tocmai pentru mesajul ei în dublu sens ioanic?
Eu voi pieri. Pe margini apărui
Numai s-arăt de unde o să vină
Cel mai cumplit dintre noi toți
Nebunul blând lumină din lumină
Fluturele (Imnele Bucuriei)
           
           

17 feb.2016




[1] Dan C. Mihăilescu, Ce-mi puteți face dacă vă iubesc? Eseu confesiv despre Ioan Alexandru, ed. Humanitas, 2015;