LIMBA ROMÂNĂ CA LIMBĂ MOARTĂ
Ce este o limbă moartă? Ca şi speciile de plante şi animale, speciile logosului dispar. Unele lasă fosile (urme scrise), altora nu li se mai ştie decît numele, celor mai multe....nici atît. Dar nu există nici o ecologie, nici o grădină muzeală care să le conserve. Le ştim pe cele care au prestigiu cultural: sanscrita, greaca veche, latina şi care se bucură de o neverosimilă existenţă postumă prin logosurile derivate cărora le-au dat naştere. Celelalte? Neant. Mai există însă şi un alt mod de a muri al limbilor. Un fel de suflete moarte, de cadavre vii, păstrîndu-şi aparenţa ridicolă de dame trecute care vor să mai facă amor. Pînă şi o limbă atît de încărcată de cultură cum este franceza face astăzi eforturi disperate de a-şi păstra vitalitatea. Ce să mai zicem de limba română? Limba curentă care se foloseşte astăzi, dar şi cea din mediul cultural, nu mai au nimic de-a face cu fondul bogăţiei sale lexicale şi sintactice. Ultima încercare, disperată, a lui Noica de a decoperta un fond originar de înţelepciune al limbii, filonul ei aurifer, nu a fost urmată de nimeni. Ironizată de foarte mulţi. Istoria induce tristeţe. De la Biblia lui Şerban Cantacuzino la publicistica interbelicilor, găsim o limbă de o excepţională vigoare imaginativă, de o plasticitate admirabilă şi o capacitate metaforică şi sintactică nelimitată. Dar o limbă nu moare doar cînd dispar vorbitorii ei, ea moare cu mult înainte, atunci cînd îşi pierde vigoarea, puterea de pro-creaţie. Adică puterea de a crea viitor. Limba română şi-a retezat memoria (şcoala face asta pretutindeni, la noi a avut o eficienţă năucitoare, tocmai pentru că educaţia întru memorie ne este de ani mulţi castrată), deci şi-a retezat şansa de viitor. Lumea de astăzi face foarte mult caz de memorie, dar la modul declarativ şi ostentativ şi foarte selectiv. În realitate, ea se bucură să trăiască într-un prezent aseptic, alungînd tocmai esenţa trecutului: valorile. Cineva ar trebui să facă o analiză lexicală a romanelor revelatoare apărute în ultimii 20 de ani în literatura noastră! Intuitiv, vă pot spune că ele izbesc prin sărăcia vocabularului. Pot avea construcţii epice sofisticate, pot avea chiar ceva putere (auto)analitică. Dar limba rămîne săracă, uscată, înţesată de anglicisme „cool”. Dacă am adăuga la acest tablou şi publicistica (în cea mai mare parte ţinînd exclusiv de discursul urii) perioadei, dezastrul ar fi şi mai evident. Eminescu, care cred că este dezavuat azi şi dintr-un impuls resentimentar subconştient faţă de bogăţia imaginativă a limbii sale şi faţă de încrederea sa lipsită de complexe faţă de bogăţia limbii române, spunea că bogăţia unei limbi stă în expresiile sale intraductibile. Aici sărăcia limbii de azi este şi mai izbitoare. Suntem cerşetorul de pe comoară. „Peste o sută de ani, într-o Europă desigur unită, se vor alege în chip firesc opt sau zece idiomuri în care să se vorbească, iar limba aceasta a noastră, cu prea tîrziul ei, nu va fi printre ele. Limba olandeză va supravieţui, poate, dar a noastră nu: pentru un singur poet mare, limbile nu supravieţuiesc. Dacă în următorii cincizeci de ani nu se va întîmpla ceva nebunesc în cultura noastră, care să invadeze lumea aşa cum a făcut-o literatura rusă la sfîrşitul veacului trecut, vreau să spun dacă „spiritul obiectiv”, care e limba noastră, nu-şi va găsi, sub anxietatea morţii timpurii, expresia lui cea mai adîncă şi mai neaşteptată, aşa cum tot ce e adînc şi neaşteptat în lume s-a iscat din sentimentul omului că e fiinţă pieritoare, atunci vom fi trecut degeaba prin istorie”. Au trecut cei cincizeci de ani de la data decînd Noica îi scria aceste extraordinare rînduri parizianului Cioran. Şi nu s-a întîmplat absolut nimic. Dimpotrivă, s-a ratat o şansă. Finis historiae. Povestea noastră se încheie aici. Suntem condamnaţi. Vorbim o limbă muribundă, asculta-ţi-o cu atenţie pe stradă, la televiziune, citiţi-o în presă sau chiar în literatură. Se percepe limpede gîfîitul. Paloarea cenuşie. Nu mai are hemoglobină.
Veţi da vina pe calculator, pe televizor, pe şcoală. Toate contribuie, fireşte, la propagarea bolii. Dar nu ele sunt cauza. Rîdem prea mult. Am rîs destul, urmaşii noştri vor plînge....citez din memorie din tutelarul Caragiale. Iată: o tîmpenie spusă de un cineva public, cu instrucţie precară, toţi saltimbancii au luat-o în rîs răspîndind-o şi acum toţi copiii şi nu numai ei spun cu toţii „succesuri”, forma corectă pe care o folosea absolut toată lumea înainte se pierde. Aşa se distruge o limbă. Limba română a uitat să plîngă. Şcoala face din literatură ceva odios. Care nu are nimic de-a face cu umanul, ci cu scheme, modele, itemi, grile, corelaţii, identificări, operatori, baremuri, (sau bareme ?) şamd. O limbă îşi află însă vitalitatea în mediul creaţiei culturale. Cu ceva vreme în urmă, Nicolae Manolescu ne atrăgea atenţia că avem o literatură mică şi insignifiantă. Îndemna la un fel de umilinţă necesară. Cum ar putea fi limba altfel? Şi dacă nu este aşa? Dacă adevărul este, ca de obicei, în altă parte? În aproximativ 200 de ani, de cînd a început modernizarea ei, limba română a reuşit să devină o limbă în care se poate spune fără complexe cam tot ce s-a spus fundamental în cultura europeană, de la Parmenide la Heidegger şi de la Böhme la Wittgenstein, de la Homer la Joyce şi de la Seneca la Nietzsche. E un efort de maleabilizare la care au trudit multe generaţii. Acum ar fi trebuit să se petreacă miracolul, explozia visată de Noica, prin care acumularea de sensuri să se verse în Magnum Opus. Şi acum, privim, dănţuind ca Zorba (balcanici, deh!) ce frumos se prăbuşeşte totul. Nu pentru că nu am avea scriitori....nuuuu. Dar nu mai avem o literatură. Să comparăm cele două mari Istorii ale literaturii: Călinescu şi Manolescu. Prima inventa din nimic o literatură, era o bucurie ludică a inventarului, a microfaunei literare care asigură circulaţia ideilor în natură. Iar cei mari erau trataţi cu deferenţă, fără complexe, comparaţia era instrument euristic folosit fără false sfieli. Avea un aspect somptuos, de la cel grafic la stilul care este o celebrare, fie şi ironică. Călinescu putea spune despre Conachi că este un Petrarca, fie el şi ras în cap. Astăzi, dacă spui că Eminescu este un poet cel puţin de valoarea lui Höllderlin, eşti privit ca nebun. Istoria manolesciană este o lespede peste încrederea în limba română. Austeră pînă la pauperitate şi tipografic şi în selectarea numelor, induce ideea de sărăcie, sub masca acestui microb letal numit demitizare. Ne e frică de valori. Şi complexele de inferioritate şi cele de superioritate de aici vin. Da, avem scriitori, sunt cîţiva care folosesc o limbă de o suculenţă parcă neverosimilă azi, dacă respectivii nu ar avea o cultură clasică bine asimilată. Clasic europeană şi clasic românească. Dar parcă tocmai de aceea nu sunt deloc „simpatizaţi” în branşă. Iată de ce limba se degradează.
Am trecut direct de la limba de lemn la limba de inox. Luceşte dar nu încălzeşte. N-are substanţă, numai suprafaţă. A trecut vremea cînd discursurile parlamentare erau capodopere de oratorie. Le puteai citi ca artă pură. Astăzi, dacă nu ai aluzii sub-centurale într-un discurs public, nu ai nici un haz. Despre logica discursului ce să mai vorbim. Oameni cărora nu le poţi reproşa că n-au făcut exerciţiul oratoriei clasice, cum s-ar cuveni, dar nici măcar pe Maiorescu, un pisc în materie, nu l-au aprofundat. Veghem o muribundă. Poate că realizări strălucite gen Orbitor (ce nume predestinat!) nu fac altceva decît să celebreze luminos această stingere. Nu există nici o défence et illustration a limbii române. Folclorul şi „limba vechilor cazanii” sunt astăzi teritorii mai puţin străbătute de către vorbitori decît Alaska. Era o limbă înceată, plină de rotocoale savante, astăzi vorbim fast food. A nu se citi amarul acesta ca pe o pledoarie anti-modernizare. Dimpotrivă, este de admirat capacitatea românei de a acumula fără fasoane, de a-şi lua bunul de acolo de unde îl află. Cu o generozitate şi flexibilitate (chiar în flexiune) deosebite. De aceea, cînd citesc proza de astăzi, de ficţiune ori publicistică, fadul, cenuşa îmi rămîn adesea pe limbă. Cu ceva ani în urmă, a făcut vîlvă o anchetă care scotea Craii de curte veche ca pe cel mai bun roman românesc. Era, poate, de dat şi o explicaţie psihanalitică, faţă de acest roman ceremonios şi luxuriant, exotic prin stranietatea apropierii pe care o simţeam culturaliceşte definitiv înstrăinată. Micile dantelării de mai încoace ale lui Agopian tot din acest judeţ se trag. Şi mai sunt. Numai că şcoala nu propune deloc această alternativă la canon. Alain Finkielkraut, într-un interviu recent în care demolează iluziile învăţămîntului actual, propunea ca subiect de bacalaureat pe Racine. Adică o alternativă la limbajul curent. Ce am putea da noi? Poate un Sadoveanu, dar nu abilităţile naratologice din Hanu Ancuţei ci textele acelea „plicticoase” pline cu descrieri de natură. Limba este un blazon, ea este de aceea grădina unei elite. Inculsiv în lumea pre-alfabetizată. Antielitismul duce automat la atrofierea limbii. La programele şcolare (pardon: curriculum) care o reduc la un simplu instrument de comunicare. Nimic despre forţa ei de a crea lumi.
Limba română este o limbă moartă. Dicţionarul înghite cotidian cuvinte care altfel ar fi trebuit să fie în circulaţie vie şi liberă. Rămîn acolo să vegheze mortul lîngă sicriul de plumb. Deasupra scîrţîie vîntul, adică limbajul cotidian. Citesc şi plîng. Citesc.
marți, 20 octombrie 2009
Zoe Dumitrescu Buşulenga
COROANA
Pentru Gil, care mi-a povestit...
De ceva vreme, mă interesează acei oameni în viaţa cărora s-a petrecut o cotitură, o smulgere pe o altă traiectorie destinală. Cărora degetul de lumină le-a arătat la un moment dat altă cale. Mai mult decît cărţile zilnice, care încep să aibă tot mai mult aspectul unei supe reîncălzite la nesfîrşit (trimiţînd obligatoriu la recitiri din cei vechi, acum am pe masă Lucreţiu, Petrarca şi Milton), asemenea oameni (sarea pămîntului, li s-a spus) spun ceva prin literele biografiei lor. Am scris aici despre Nicolae Steinhardt, despre Noica, despre Savatie Baştovoi, astăzi voi mărturisi despre doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga, maica Benedicta. În căutarea disperată de „puncte cardinale în haos”, cum zicea Nichifor Crainic, asemenea stele polare trebuiesc privite în totul biografiei şi al operei lor.
A vorbi despre domnia sa îmi pare de o mare cutezanţă. Nu pentru că scrierile doamnei profesoare ar presupune cine ştie ce mari arcane, nu cer „decît” cultură şi deschidere spirituală (să fie o situaţie pleonastică?) pentru a le înţelege, sunt de o limpezime clasică. Ci tocmai pentru că ele au fost depăşite. Nici o istorie literară ori a culturii româneşti din ultimele decenii ale veacului haotic XX nu va putea da seama decît despre cîteva cărţi, dar nu despre saltul existenţial al călugăririi. Maica Benedicta este apogeul operei istoricului culturii europene care a fost Zoe Dumitrescu Buşulenga. Împlinirea ei. Îmi amintesc şocul pe care l-am avut cînd, după ani şi ani de la terminarea facultăţii, ştiam doar că doamna s-a retras la Văratec, i-am auzit într-o seară vocea într-un interviu la radio. Era neschimbată, acel timbru grav, intimidant, puternic, inconfundabil, care sugera o forţă a gîndului ieşită din comun. Prin magisteriul său, marea epocă interbelică îşi găsea o prelungire în Universitatea românească din anii marii ciume. Era Prestanţa însăşi. Nu-i prinsesem pe Călinescu şi Vianu, dar ne scăldam prin cursurile domniei sale în aceeaşi atmosferă. Am în faţă o carte: Maica Benedicta (Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga), Caietul de la Văratec. Convorbiri şi cuvinte de folos, ed. Lumea Credinţei, 2007. Este compusă din şase interviuri şi cîteva Cuvinte de folos. Dar nu despre carte o să notez aici. Ci despre metanoia. Despre mutarea asta de viaţă întru celest. Sunt cîteva astfel de destine în cultura română care au ales cărarea cea îngustă. Dar al Doamnei îmi pare dintre cele mai spectaculoase prin amploarea personalităţii puse în joc.
Ceea ce este fascinant, admirabil, în aceste texte, este splendidul lor anacronism. Este evident că omul de cultură nu mai înţelege nimic din lumea în care trăim, o refuză de plano. Nu o mai recunoaşte. Şi este limpede de ce: pentru că este o lume în care noţiunea de valoare este prohibită, o lume care trăieşte pe orizontală şi urăşte Verticala. Cea care se mărturiseşte aici revine de fiecare dată asupra acestei infirmităţi. O lume care nu mai are modele. Profesorul a zeci de generaţii de studenţi şi trăitorul creştin nu poate suporta asta. Sunt diagnostice severe la adresa lumii de azi, a iconoclasmului şi barbariei sale. „După două totalitarisme teribile ce au demonstrat lumii că, într-adevăr, aproapele nu mai există – duşmănie, ură, zavistie, popor peste popor, bomba atomică -, totul a fost un fel de prefigurare a unei apocalipse a sufletului omenesc”. Apare de multe ori cuvîntul „durere” în aceste mărturii ale unei alte lumi. Căci, într-adevăr, s-au adunat multe dureri de-a lungul exemplarei vieţi. „ – Care este relaţia Dvs. cu Dumnezeu? – Este o întrebare foarte personală, pot să vă spun atîta: că-L caut. Cei care mă vizitează acum Îl caută şi ei. Unii, dintre călugării mai vîrstnici, dintre preoţi, L-au şi găsit. Sunt pe calea unei nădejdi. Aşa şi reuşesc să ies din contingent. Altfel n-aş putea să trăiesc cu uşurinţă în atmosferta actuală […] Pentru că formaţia mea este de umanist, de carte, de cultură, aşa cum o înţelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam nişte modele, pe care am încercat să le urmăm, scara de valori era cumva fixată. Trăiam într-o lume sigură, în măsura în care cultul valorilor stabile îţi poate da ţie sensul unei stabilităţi. Azi, pentru mine personal, pentru cei puţini rămaşi din generaţia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Mă simt într-o mare nesiguranţă, pentru că toată tabla de valori în care am crezut s-a zguduit. N-aş vrea să spun că s-a şi prăbuşit. Suntem însă neliniştiţi, puţin nedumeriţi, suntem şi trişti; ceea ce se petrece pe planetă nu-ţi dă senzaţia unei liniştiri iminente. Ce se întîmplă acum seamănă cu perioada prăbuşirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: este înlocuită o pseudospiritualitate cu spiritualitatea adevărată. Dar cine vine la noi astăzi? Ai zice că mai degrabă vine Antihristul, nu Mîntuitorul. Nădăjduiesc ca omenirea să-şi revină din această clipă de orbire, care cam durează. Opere care nu se mai citesc, lucrări muzicale care nu se mai cîntă..”. Dacă ar fi trăit să-i vadă pe Shakespare şi pe Dante scoşi din programa marilor Universităţi... Sunt în fragmentul citat toate ideile forţă ale acestor cuvinte de zidire pe care doamna le spune cu dubla seninătate a vîrstei şi a trăirii duhovniceşti. Dar şi cu – repet – o durere nesfîrşită, o ieremiadă.Este o judecată severă dar dreaptă.
Sunt apoi în aceste interviuri o mulţime de mărturisiri, din care putem reface aroma epocii interbelice, cu lucrurile aşezate, cu istorii de familie, cu dulceaţa de cireşe albe, cu totul desfăşurîndu-se după rînduială, cu relaţiile bine statornicite între oameni, cu şcoala fără rest europeană pe care o aveam. Vedem o familie veche, cu poveştile ei şi cu structura cristalină, indestructibilă, a principiilor care o conduc. Este apoi o lume ordonată, cea a interbelicului. Cu oameni care se instituie ca modelele oarecum de la sine. Cine crede că lumea civilizată a rigorismului etic este numai cea a protestantismului nordic, nu cunoaşte în profunzime vechea societate cu o bună ierarhizare din spaţiul românesc, edificată după modelul ţărănesc. Prea am fost învăţaţi să punem toate păcatele noastre în cîrca bizantinismului, a ortodoxiei. Să ne exhibăm defectele. Sunt rînduri tulburătoare aici ale marei cunoscătoare a Renaşterii şi Umanismului european despre ceea ce înseamnă duhul Răsăritului. Este şi un traseu despre viaţa intelectuală a interbelicului. O viaţă completă. Şi despre descoperirea treptată a drumului celui îngust spre Biserică.
Mai târziu, descrierea revine asupra locului viu, sacru de la Văratec, devenit şi spaţiu de întîlniri culturale. Iată un travaliu de făcut: inventarierea acelor spaţii discrete, neştiute de marele public, în care se întîmplă ceva cu sens pentru cultura română. Sunt mult mai multe decît ne-ar vine a crede, nu neapărat spaţii canonice, pot fi simple apartamente de bloc, vreo căsuţă pierdută înt-un sat de munte, tinda unei bisericuţe de provincie, o sală de bibliotecă de nu ştiu unde... În orice caz, nu sunt deloc „oficiale”. Alinarea îi vine Maicii Benedicta de la tinerii care îi mai caută cuvîntul de folos, care asistă la conferinţele domniei sale. „Literatura nu zideşte, mie îmi place expresia Apostolului Pavel: «toate sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos, nu toate zidesc»; şi încerc să-i citesc pe Sfinţii Părinţi şi să-i citesc şi pe teologii care lucrează în Occident la Saint-Serge, la Paris, sau la Essex, în Anglia, unde a fost călugărit Rafail Noica”. Avem povestea felului în care s-a alcătuit acest spaţiu cultural al Văratecului, al felului în care domnia sa a ajuns acolo. Cineva îmi povestea că a văzut-o pe Maica Benedicta asistînd la slujbe într-o încremenire de stană. Complet transportată. Regăsesc aceeaşi descriere la Silvia Radu, sculptoriţă: „Ceea ce m-a cucerit, momentul când am fost cucerită de dînsa, a fost atunci cînd am văzut strălucirea credinţei pe chipul ei în timpul Sfintei Liturghii, într-o duminică, la o slujbă ortodoxă la Roma. Atunci era cuprinsă ca de o flacără, o pasiune profundă îi copleşea fiinţa, vibra la fiecare cuvînt al Liturghiei, sorbea, cu toată fiinţa, negrăita bogăţie a slujbei ortodoxe”.
O altă temă inevitabilă este cea a compromisurilor. Mai ales după 89, multe i s-au reproşat Doamnei, în legătură cu activităţile sale „oficiale”, sau cu declaraţii hazardate despre Ceauşescu. Gabriel Liiceanu a avut un text vehement acuzator, pe care aici Doamna îl întîmpină cu o creştinească îndurare şi cu multă îndurerare. Mă întreb însă dacă suntem în postura de a judeca şi dacă gestul acesta final de intrare în monahism nu vine ca o urmare firească, şi ca o încercare de răscumpărare. Intrăm într-un adînc sufletesc de care nu e bine să ne apropiem. Îmi amintesc cum ne povestea despre indienii care, la o anumită vîrstă, renunţau la toate bunurile lumeşti şi se refugiau în pădure, dedicîndu-se meditaţiei. Era, cu siguranţă, pregătită de atunci. Găsesc cu plăcere analiza acuzatoare la adresa maiului 68 parizian, ca început al dezastrului Europei actuale, prin abolirea modelelor. A fost mai întîi Revoluţia franceză, apoi această insurgenţă tinerească împotriva profesorilor, din primăvara lui 1968. Două momente majore ale decăderii Europei. Vechea scară de valori „burgheză” a fost demartelată. Încă un motiv pentru retragerea întristată. „Dragii mei, Sodoma şi Gomora erau nişte copii faţă de noi, faţă de murdăria şi ticăloşia la care am ajuns. Ce facem? Nu ne alarmăm?! Nu ne ridicăm împotriva a ceea ce se petrece?! Dar pentru neamul acesta – care văd că este în mocirlă – unde mai este duhovnicia noastră românească?”. Sună profetic. Personal, parcă îi aud vocea rostind aceste cuvinte definitive. De această temă a rădăcinilor, a tradiţiei, a modelului formativ şi ierarhiei ţine şi subiectul Eminescu. Cea care a scris cîteva cărţi care au adus o esenţială contribuţie la de-provincializarea viziunii asupra poetului revine şi aici asupra instituirii lui Eminescu drept reper fundamental al culturii române. Idee pe care istorici literari serioşi o consideră azi, vai, retrogradă.
Mă uit peste un excelent grupaj apărut într-o publicaţie religioasă dedicat Maicii Benedicta. Sunt aduse acolo în discuţie alte două idei de mare actualitate: rolul intelectualului în Biserică, respectiv rolul Bisericii în societatea românească de azi. Sunt teme presante, chiar dacă stroboscoapele culturale şi politice ne orbesc şi nu ne lasă să vedem în întunericul din spatele lor. Întuneric din care ţişneşte, de fapt, adevărata lumină. Depun şi eu mărturie de ce însemnau cursurile Domniei sale, ce însemna cursul despre Biblie completat cu cel al lui Ioan Alexandru. Doamna era de o bunătate fără fisură, nu pica în general la examene, deşi nivelul lecturilor şi al înţelegerii era...vai de noi de multe ori. Se enerva doar pe cei care nu citiseră Biblia. De altfel, catedra de Literatură Universală şi Comparată de la parterul facultăţii, imediat lîngă Amfiteatrul Odobescu, era o quintă de personalităţi: Romul Munteanu, Dan Grigorescu, Vera Călin, Victor Ciobanu, Alexandru Sincu, Amita Bhose, Ioan Alexandru, Tudor Olteanu, Nina Façon. Din cîţi îmi mai amintesc. Peste toţi, veghea imperial, ocrotindu-i şi apărîndu-i, Doamna Zoe. Îmi amintesc de asemenea un teribil colocviu Mircea Eliade, organizat în 1982, cînd numele istoricului religiilor era interzis, în vechea, minunata clădire care găzduia Institutul Călinescu, dărîmată desigur la puţină vreme după aceea. Evoc şi aceste momente pentru că ţin de o biografie. Apoi, lucrurile s-au schimbat pentru domnia sa. A urmat Accademia di Romania de la Roma, cu încercarea de a reface marea tradiţie de la Pârvan şi Iorga. Şi apoi ...Văratecul. Cîte asemenea destine rotunde avem în cultura română?
Ce se poate spune la capătul dialogului cu un asemnea destin (cuvînt prost, se va vedea de ce)? Nimic mai mult decît atît: „Acum, însă recunosc mîna proniei în drumul pe care am fost condusă. S-a urmărit ceva cu mine, nu ce voiam eu – succese muzicale sau să-mi rezolv în sonorităţi iubirea pentru această mare artă. Mă uit retrospectiv şi îmi spun: «Într-adevăr, suntem conduşi de Sus». Dacă ne lăsăm conduşi de Sus, suntem conduşi bine, împotriva voinţei noastre, care, uneori, şchioapătă. Esenţial este să ne supunem voii lui Dumnezeu şi poruncilor lui, iar cu mine s-a întîmplat acest lucru”.
Pentru Gil, care mi-a povestit...
De ceva vreme, mă interesează acei oameni în viaţa cărora s-a petrecut o cotitură, o smulgere pe o altă traiectorie destinală. Cărora degetul de lumină le-a arătat la un moment dat altă cale. Mai mult decît cărţile zilnice, care încep să aibă tot mai mult aspectul unei supe reîncălzite la nesfîrşit (trimiţînd obligatoriu la recitiri din cei vechi, acum am pe masă Lucreţiu, Petrarca şi Milton), asemenea oameni (sarea pămîntului, li s-a spus) spun ceva prin literele biografiei lor. Am scris aici despre Nicolae Steinhardt, despre Noica, despre Savatie Baştovoi, astăzi voi mărturisi despre doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga, maica Benedicta. În căutarea disperată de „puncte cardinale în haos”, cum zicea Nichifor Crainic, asemenea stele polare trebuiesc privite în totul biografiei şi al operei lor.
A vorbi despre domnia sa îmi pare de o mare cutezanţă. Nu pentru că scrierile doamnei profesoare ar presupune cine ştie ce mari arcane, nu cer „decît” cultură şi deschidere spirituală (să fie o situaţie pleonastică?) pentru a le înţelege, sunt de o limpezime clasică. Ci tocmai pentru că ele au fost depăşite. Nici o istorie literară ori a culturii româneşti din ultimele decenii ale veacului haotic XX nu va putea da seama decît despre cîteva cărţi, dar nu despre saltul existenţial al călugăririi. Maica Benedicta este apogeul operei istoricului culturii europene care a fost Zoe Dumitrescu Buşulenga. Împlinirea ei. Îmi amintesc şocul pe care l-am avut cînd, după ani şi ani de la terminarea facultăţii, ştiam doar că doamna s-a retras la Văratec, i-am auzit într-o seară vocea într-un interviu la radio. Era neschimbată, acel timbru grav, intimidant, puternic, inconfundabil, care sugera o forţă a gîndului ieşită din comun. Prin magisteriul său, marea epocă interbelică îşi găsea o prelungire în Universitatea românească din anii marii ciume. Era Prestanţa însăşi. Nu-i prinsesem pe Călinescu şi Vianu, dar ne scăldam prin cursurile domniei sale în aceeaşi atmosferă. Am în faţă o carte: Maica Benedicta (Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga), Caietul de la Văratec. Convorbiri şi cuvinte de folos, ed. Lumea Credinţei, 2007. Este compusă din şase interviuri şi cîteva Cuvinte de folos. Dar nu despre carte o să notez aici. Ci despre metanoia. Despre mutarea asta de viaţă întru celest. Sunt cîteva astfel de destine în cultura română care au ales cărarea cea îngustă. Dar al Doamnei îmi pare dintre cele mai spectaculoase prin amploarea personalităţii puse în joc.
Ceea ce este fascinant, admirabil, în aceste texte, este splendidul lor anacronism. Este evident că omul de cultură nu mai înţelege nimic din lumea în care trăim, o refuză de plano. Nu o mai recunoaşte. Şi este limpede de ce: pentru că este o lume în care noţiunea de valoare este prohibită, o lume care trăieşte pe orizontală şi urăşte Verticala. Cea care se mărturiseşte aici revine de fiecare dată asupra acestei infirmităţi. O lume care nu mai are modele. Profesorul a zeci de generaţii de studenţi şi trăitorul creştin nu poate suporta asta. Sunt diagnostice severe la adresa lumii de azi, a iconoclasmului şi barbariei sale. „După două totalitarisme teribile ce au demonstrat lumii că, într-adevăr, aproapele nu mai există – duşmănie, ură, zavistie, popor peste popor, bomba atomică -, totul a fost un fel de prefigurare a unei apocalipse a sufletului omenesc”. Apare de multe ori cuvîntul „durere” în aceste mărturii ale unei alte lumi. Căci, într-adevăr, s-au adunat multe dureri de-a lungul exemplarei vieţi. „ – Care este relaţia Dvs. cu Dumnezeu? – Este o întrebare foarte personală, pot să vă spun atîta: că-L caut. Cei care mă vizitează acum Îl caută şi ei. Unii, dintre călugării mai vîrstnici, dintre preoţi, L-au şi găsit. Sunt pe calea unei nădejdi. Aşa şi reuşesc să ies din contingent. Altfel n-aş putea să trăiesc cu uşurinţă în atmosferta actuală […] Pentru că formaţia mea este de umanist, de carte, de cultură, aşa cum o înţelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam nişte modele, pe care am încercat să le urmăm, scara de valori era cumva fixată. Trăiam într-o lume sigură, în măsura în care cultul valorilor stabile îţi poate da ţie sensul unei stabilităţi. Azi, pentru mine personal, pentru cei puţini rămaşi din generaţia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Mă simt într-o mare nesiguranţă, pentru că toată tabla de valori în care am crezut s-a zguduit. N-aş vrea să spun că s-a şi prăbuşit. Suntem însă neliniştiţi, puţin nedumeriţi, suntem şi trişti; ceea ce se petrece pe planetă nu-ţi dă senzaţia unei liniştiri iminente. Ce se întîmplă acum seamănă cu perioada prăbuşirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: este înlocuită o pseudospiritualitate cu spiritualitatea adevărată. Dar cine vine la noi astăzi? Ai zice că mai degrabă vine Antihristul, nu Mîntuitorul. Nădăjduiesc ca omenirea să-şi revină din această clipă de orbire, care cam durează. Opere care nu se mai citesc, lucrări muzicale care nu se mai cîntă..”. Dacă ar fi trăit să-i vadă pe Shakespare şi pe Dante scoşi din programa marilor Universităţi... Sunt în fragmentul citat toate ideile forţă ale acestor cuvinte de zidire pe care doamna le spune cu dubla seninătate a vîrstei şi a trăirii duhovniceşti. Dar şi cu – repet – o durere nesfîrşită, o ieremiadă.Este o judecată severă dar dreaptă.
Sunt apoi în aceste interviuri o mulţime de mărturisiri, din care putem reface aroma epocii interbelice, cu lucrurile aşezate, cu istorii de familie, cu dulceaţa de cireşe albe, cu totul desfăşurîndu-se după rînduială, cu relaţiile bine statornicite între oameni, cu şcoala fără rest europeană pe care o aveam. Vedem o familie veche, cu poveştile ei şi cu structura cristalină, indestructibilă, a principiilor care o conduc. Este apoi o lume ordonată, cea a interbelicului. Cu oameni care se instituie ca modelele oarecum de la sine. Cine crede că lumea civilizată a rigorismului etic este numai cea a protestantismului nordic, nu cunoaşte în profunzime vechea societate cu o bună ierarhizare din spaţiul românesc, edificată după modelul ţărănesc. Prea am fost învăţaţi să punem toate păcatele noastre în cîrca bizantinismului, a ortodoxiei. Să ne exhibăm defectele. Sunt rînduri tulburătoare aici ale marei cunoscătoare a Renaşterii şi Umanismului european despre ceea ce înseamnă duhul Răsăritului. Este şi un traseu despre viaţa intelectuală a interbelicului. O viaţă completă. Şi despre descoperirea treptată a drumului celui îngust spre Biserică.
Mai târziu, descrierea revine asupra locului viu, sacru de la Văratec, devenit şi spaţiu de întîlniri culturale. Iată un travaliu de făcut: inventarierea acelor spaţii discrete, neştiute de marele public, în care se întîmplă ceva cu sens pentru cultura română. Sunt mult mai multe decît ne-ar vine a crede, nu neapărat spaţii canonice, pot fi simple apartamente de bloc, vreo căsuţă pierdută înt-un sat de munte, tinda unei bisericuţe de provincie, o sală de bibliotecă de nu ştiu unde... În orice caz, nu sunt deloc „oficiale”. Alinarea îi vine Maicii Benedicta de la tinerii care îi mai caută cuvîntul de folos, care asistă la conferinţele domniei sale. „Literatura nu zideşte, mie îmi place expresia Apostolului Pavel: «toate sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos, nu toate zidesc»; şi încerc să-i citesc pe Sfinţii Părinţi şi să-i citesc şi pe teologii care lucrează în Occident la Saint-Serge, la Paris, sau la Essex, în Anglia, unde a fost călugărit Rafail Noica”. Avem povestea felului în care s-a alcătuit acest spaţiu cultural al Văratecului, al felului în care domnia sa a ajuns acolo. Cineva îmi povestea că a văzut-o pe Maica Benedicta asistînd la slujbe într-o încremenire de stană. Complet transportată. Regăsesc aceeaşi descriere la Silvia Radu, sculptoriţă: „Ceea ce m-a cucerit, momentul când am fost cucerită de dînsa, a fost atunci cînd am văzut strălucirea credinţei pe chipul ei în timpul Sfintei Liturghii, într-o duminică, la o slujbă ortodoxă la Roma. Atunci era cuprinsă ca de o flacără, o pasiune profundă îi copleşea fiinţa, vibra la fiecare cuvînt al Liturghiei, sorbea, cu toată fiinţa, negrăita bogăţie a slujbei ortodoxe”.
O altă temă inevitabilă este cea a compromisurilor. Mai ales după 89, multe i s-au reproşat Doamnei, în legătură cu activităţile sale „oficiale”, sau cu declaraţii hazardate despre Ceauşescu. Gabriel Liiceanu a avut un text vehement acuzator, pe care aici Doamna îl întîmpină cu o creştinească îndurare şi cu multă îndurerare. Mă întreb însă dacă suntem în postura de a judeca şi dacă gestul acesta final de intrare în monahism nu vine ca o urmare firească, şi ca o încercare de răscumpărare. Intrăm într-un adînc sufletesc de care nu e bine să ne apropiem. Îmi amintesc cum ne povestea despre indienii care, la o anumită vîrstă, renunţau la toate bunurile lumeşti şi se refugiau în pădure, dedicîndu-se meditaţiei. Era, cu siguranţă, pregătită de atunci. Găsesc cu plăcere analiza acuzatoare la adresa maiului 68 parizian, ca început al dezastrului Europei actuale, prin abolirea modelelor. A fost mai întîi Revoluţia franceză, apoi această insurgenţă tinerească împotriva profesorilor, din primăvara lui 1968. Două momente majore ale decăderii Europei. Vechea scară de valori „burgheză” a fost demartelată. Încă un motiv pentru retragerea întristată. „Dragii mei, Sodoma şi Gomora erau nişte copii faţă de noi, faţă de murdăria şi ticăloşia la care am ajuns. Ce facem? Nu ne alarmăm?! Nu ne ridicăm împotriva a ceea ce se petrece?! Dar pentru neamul acesta – care văd că este în mocirlă – unde mai este duhovnicia noastră românească?”. Sună profetic. Personal, parcă îi aud vocea rostind aceste cuvinte definitive. De această temă a rădăcinilor, a tradiţiei, a modelului formativ şi ierarhiei ţine şi subiectul Eminescu. Cea care a scris cîteva cărţi care au adus o esenţială contribuţie la de-provincializarea viziunii asupra poetului revine şi aici asupra instituirii lui Eminescu drept reper fundamental al culturii române. Idee pe care istorici literari serioşi o consideră azi, vai, retrogradă.
Mă uit peste un excelent grupaj apărut într-o publicaţie religioasă dedicat Maicii Benedicta. Sunt aduse acolo în discuţie alte două idei de mare actualitate: rolul intelectualului în Biserică, respectiv rolul Bisericii în societatea românească de azi. Sunt teme presante, chiar dacă stroboscoapele culturale şi politice ne orbesc şi nu ne lasă să vedem în întunericul din spatele lor. Întuneric din care ţişneşte, de fapt, adevărata lumină. Depun şi eu mărturie de ce însemnau cursurile Domniei sale, ce însemna cursul despre Biblie completat cu cel al lui Ioan Alexandru. Doamna era de o bunătate fără fisură, nu pica în general la examene, deşi nivelul lecturilor şi al înţelegerii era...vai de noi de multe ori. Se enerva doar pe cei care nu citiseră Biblia. De altfel, catedra de Literatură Universală şi Comparată de la parterul facultăţii, imediat lîngă Amfiteatrul Odobescu, era o quintă de personalităţi: Romul Munteanu, Dan Grigorescu, Vera Călin, Victor Ciobanu, Alexandru Sincu, Amita Bhose, Ioan Alexandru, Tudor Olteanu, Nina Façon. Din cîţi îmi mai amintesc. Peste toţi, veghea imperial, ocrotindu-i şi apărîndu-i, Doamna Zoe. Îmi amintesc de asemenea un teribil colocviu Mircea Eliade, organizat în 1982, cînd numele istoricului religiilor era interzis, în vechea, minunata clădire care găzduia Institutul Călinescu, dărîmată desigur la puţină vreme după aceea. Evoc şi aceste momente pentru că ţin de o biografie. Apoi, lucrurile s-au schimbat pentru domnia sa. A urmat Accademia di Romania de la Roma, cu încercarea de a reface marea tradiţie de la Pârvan şi Iorga. Şi apoi ...Văratecul. Cîte asemenea destine rotunde avem în cultura română?
Ce se poate spune la capătul dialogului cu un asemnea destin (cuvînt prost, se va vedea de ce)? Nimic mai mult decît atît: „Acum, însă recunosc mîna proniei în drumul pe care am fost condusă. S-a urmărit ceva cu mine, nu ce voiam eu – succese muzicale sau să-mi rezolv în sonorităţi iubirea pentru această mare artă. Mă uit retrospectiv şi îmi spun: «Într-adevăr, suntem conduşi de Sus». Dacă ne lăsăm conduşi de Sus, suntem conduşi bine, împotriva voinţei noastre, care, uneori, şchioapătă. Esenţial este să ne supunem voii lui Dumnezeu şi poruncilor lui, iar cu mine s-a întîmplat acest lucru”.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)