marți, 20 octombrie 2009

Limba Română

LIMBA ROMÂNĂ CA LIMBĂ MOARTĂ
Ce este o limbă moartă? Ca şi speciile de plante şi animale, speciile logosului dispar. Unele lasă fosile (urme scrise), altora nu li se mai ştie decît numele, celor mai multe....nici atît. Dar nu există nici o ecologie, nici o grădină muzeală care să le conserve. Le ştim pe cele care au prestigiu cultural: sanscrita, greaca veche, latina şi care se bucură de o neverosimilă existenţă postumă prin logosurile derivate cărora le-au dat naştere. Celelalte? Neant. Mai există însă şi un alt mod de a muri al limbilor. Un fel de suflete moarte, de cadavre vii, păstrîndu-şi aparenţa ridicolă de dame trecute care vor să mai facă amor. Pînă şi o limbă atît de încărcată de cultură cum este franceza face astăzi eforturi disperate de a-şi păstra vitalitatea. Ce să mai zicem de limba română? Limba curentă care se foloseşte astăzi, dar şi cea din mediul cultural, nu mai au nimic de-a face cu fondul bogăţiei sale lexicale şi sintactice. Ultima încercare, disperată, a lui Noica de a decoperta un fond originar de înţelepciune al limbii, filonul ei aurifer, nu a fost urmată de nimeni. Ironizată de foarte mulţi. Istoria induce tristeţe. De la Biblia lui Şerban Cantacuzino la publicistica interbelicilor, găsim o limbă de o excepţională vigoare imaginativă, de o plasticitate admirabilă şi o capacitate metaforică şi sintactică nelimitată. Dar o limbă nu moare doar cînd dispar vorbitorii ei, ea moare cu mult înainte, atunci cînd îşi pierde vigoarea, puterea de pro-creaţie. Adică puterea de a crea viitor. Limba română şi-a retezat memoria (şcoala face asta pretutindeni, la noi a avut o eficienţă năucitoare, tocmai pentru că educaţia întru memorie ne este de ani mulţi castrată), deci şi-a retezat şansa de viitor. Lumea de astăzi face foarte mult caz de memorie, dar la modul declarativ şi ostentativ şi foarte selectiv. În realitate, ea se bucură să trăiască într-un prezent aseptic, alungînd tocmai esenţa trecutului: valorile. Cineva ar trebui să facă o analiză lexicală a romanelor revelatoare apărute în ultimii 20 de ani în literatura noastră! Intuitiv, vă pot spune că ele izbesc prin sărăcia vocabularului. Pot avea construcţii epice sofisticate, pot avea chiar ceva putere (auto)analitică. Dar limba rămîne săracă, uscată, înţesată de anglicisme „cool”. Dacă am adăuga la acest tablou şi publicistica (în cea mai mare parte ţinînd exclusiv de discursul urii) perioadei, dezastrul ar fi şi mai evident. Eminescu, care cred că este dezavuat azi şi dintr-un impuls resentimentar subconştient faţă de bogăţia imaginativă a limbii sale şi faţă de încrederea sa lipsită de complexe faţă de bogăţia limbii române, spunea că bogăţia unei limbi stă în expresiile sale intraductibile. Aici sărăcia limbii de azi este şi mai izbitoare. Suntem cerşetorul de pe comoară. „Peste o sută de ani, într-o Europă desigur unită, se vor alege în chip firesc opt sau zece idiomuri în care să se vorbească, iar limba aceasta a noastră, cu prea tîrziul ei, nu va fi printre ele. Limba olandeză va supravieţui, poate, dar a noastră nu: pentru un singur poet mare, limbile nu supravieţuiesc. Dacă în următorii cincizeci de ani nu se va întîmpla ceva nebunesc în cultura noastră, care să invadeze lumea aşa cum a făcut-o literatura rusă la sfîrşitul veacului trecut, vreau să spun dacă „spiritul obiectiv”, care e limba noastră, nu-şi va găsi, sub anxietatea morţii timpurii, expresia lui cea mai adîncă şi mai neaşteptată, aşa cum tot ce e adînc şi neaşteptat în lume s-a iscat din sentimentul omului că e fiinţă pieritoare, atunci vom fi trecut degeaba prin istorie”. Au trecut cei cincizeci de ani de la data decînd Noica îi scria aceste extraordinare rînduri parizianului Cioran. Şi nu s-a întîmplat absolut nimic. Dimpotrivă, s-a ratat o şansă. Finis historiae. Povestea noastră se încheie aici. Suntem condamnaţi. Vorbim o limbă muribundă, asculta-ţi-o cu atenţie pe stradă, la televiziune, citiţi-o în presă sau chiar în literatură. Se percepe limpede gîfîitul. Paloarea cenuşie. Nu mai are hemoglobină.
Veţi da vina pe calculator, pe televizor, pe şcoală. Toate contribuie, fireşte, la propagarea bolii. Dar nu ele sunt cauza. Rîdem prea mult. Am rîs destul, urmaşii noştri vor plînge....citez din memorie din tutelarul Caragiale. Iată: o tîmpenie spusă de un cineva public, cu instrucţie precară, toţi saltimbancii au luat-o în rîs răspîndind-o şi acum toţi copiii şi nu numai ei spun cu toţii „succesuri”, forma corectă pe care o folosea absolut toată lumea înainte se pierde. Aşa se distruge o limbă. Limba română a uitat să plîngă. Şcoala face din literatură ceva odios. Care nu are nimic de-a face cu umanul, ci cu scheme, modele, itemi, grile, corelaţii, identificări, operatori, baremuri, (sau bareme ?) şamd. O limbă îşi află însă vitalitatea în mediul creaţiei culturale. Cu ceva vreme în urmă, Nicolae Manolescu ne atrăgea atenţia că avem o literatură mică şi insignifiantă. Îndemna la un fel de umilinţă necesară. Cum ar putea fi limba altfel? Şi dacă nu este aşa? Dacă adevărul este, ca de obicei, în altă parte? În aproximativ 200 de ani, de cînd a început modernizarea ei, limba română a reuşit să devină o limbă în care se poate spune fără complexe cam tot ce s-a spus fundamental în cultura europeană, de la Parmenide la Heidegger şi de la Böhme la Wittgenstein, de la Homer la Joyce şi de la Seneca la Nietzsche. E un efort de maleabilizare la care au trudit multe generaţii. Acum ar fi trebuit să se petreacă miracolul, explozia visată de Noica, prin care acumularea de sensuri să se verse în Magnum Opus. Şi acum, privim, dănţuind ca Zorba (balcanici, deh!) ce frumos se prăbuşeşte totul. Nu pentru că nu am avea scriitori....nuuuu. Dar nu mai avem o literatură. Să comparăm cele două mari Istorii ale literaturii: Călinescu şi Manolescu. Prima inventa din nimic o literatură, era o bucurie ludică a inventarului, a microfaunei literare care asigură circulaţia ideilor în natură. Iar cei mari erau trataţi cu deferenţă, fără complexe, comparaţia era instrument euristic folosit fără false sfieli. Avea un aspect somptuos, de la cel grafic la stilul care este o celebrare, fie şi ironică. Călinescu putea spune despre Conachi că este un Petrarca, fie el şi ras în cap. Astăzi, dacă spui că Eminescu este un poet cel puţin de valoarea lui Höllderlin, eşti privit ca nebun. Istoria manolesciană este o lespede peste încrederea în limba română. Austeră pînă la pauperitate şi tipografic şi în selectarea numelor, induce ideea de sărăcie, sub masca acestui microb letal numit demitizare. Ne e frică de valori. Şi complexele de inferioritate şi cele de superioritate de aici vin. Da, avem scriitori, sunt cîţiva care folosesc o limbă de o suculenţă parcă neverosimilă azi, dacă respectivii nu ar avea o cultură clasică bine asimilată. Clasic europeană şi clasic românească. Dar parcă tocmai de aceea nu sunt deloc „simpatizaţi” în branşă. Iată de ce limba se degradează.
Am trecut direct de la limba de lemn la limba de inox. Luceşte dar nu încălzeşte. N-are substanţă, numai suprafaţă. A trecut vremea cînd discursurile parlamentare erau capodopere de oratorie. Le puteai citi ca artă pură. Astăzi, dacă nu ai aluzii sub-centurale într-un discurs public, nu ai nici un haz. Despre logica discursului ce să mai vorbim. Oameni cărora nu le poţi reproşa că n-au făcut exerciţiul oratoriei clasice, cum s-ar cuveni, dar nici măcar pe Maiorescu, un pisc în materie, nu l-au aprofundat. Veghem o muribundă. Poate că realizări strălucite gen Orbitor (ce nume predestinat!) nu fac altceva decît să celebreze luminos această stingere. Nu există nici o défence et illustration a limbii române. Folclorul şi „limba vechilor cazanii” sunt astăzi teritorii mai puţin străbătute de către vorbitori decît Alaska. Era o limbă înceată, plină de rotocoale savante, astăzi vorbim fast food. A nu se citi amarul acesta ca pe o pledoarie anti-modernizare. Dimpotrivă, este de admirat capacitatea românei de a acumula fără fasoane, de a-şi lua bunul de acolo de unde îl află. Cu o generozitate şi flexibilitate (chiar în flexiune) deosebite. De aceea, cînd citesc proza de astăzi, de ficţiune ori publicistică, fadul, cenuşa îmi rămîn adesea pe limbă. Cu ceva ani în urmă, a făcut vîlvă o anchetă care scotea Craii de curte veche ca pe cel mai bun roman românesc. Era, poate, de dat şi o explicaţie psihanalitică, faţă de acest roman ceremonios şi luxuriant, exotic prin stranietatea apropierii pe care o simţeam culturaliceşte definitiv înstrăinată. Micile dantelării de mai încoace ale lui Agopian tot din acest judeţ se trag. Şi mai sunt. Numai că şcoala nu propune deloc această alternativă la canon. Alain Finkielkraut, într-un interviu recent în care demolează iluziile învăţămîntului actual, propunea ca subiect de bacalaureat pe Racine. Adică o alternativă la limbajul curent. Ce am putea da noi? Poate un Sadoveanu, dar nu abilităţile naratologice din Hanu Ancuţei ci textele acelea „plicticoase” pline cu descrieri de natură. Limba este un blazon, ea este de aceea grădina unei elite. Inculsiv în lumea pre-alfabetizată. Antielitismul duce automat la atrofierea limbii. La programele şcolare (pardon: curriculum) care o reduc la un simplu instrument de comunicare. Nimic despre forţa ei de a crea lumi.
Limba română este o limbă moartă. Dicţionarul înghite cotidian cuvinte care altfel ar fi trebuit să fie în circulaţie vie şi liberă. Rămîn acolo să vegheze mortul lîngă sicriul de plumb. Deasupra scîrţîie vîntul, adică limbajul cotidian. Citesc şi plîng. Citesc.

3 comentarii:

  1. «Dar o limbă nu moare doar cînd dispar vorbitorii ei, ea moare cu mult înainte, atunci cînd îşi pierde vigoarea, puterea de pro-creaţie. Adică puterea de a crea viitor. Limba română şi-a retezat memoria (şcoala face asta pretutindeni, la noi a avut o eficienţă năucitoare, tocmai pentru că educaţia întru memorie ne este de ani mulţi castrată), deci şi-a retezat şansa de viitor. Lumea de astăzi face foarte mult caz de memorie, dar la modul declarativ şi ostentativ şi foarte selectiv. În realitate, ea se bucură să trăiască într-un prezent aseptic, alungînd tocmai esenţa trecutului: valorile.»

    Este o analiză frumoasă a „memoriei” limbii și a rememorării valorilor, dar nu cred că demiterea memoriei și a memorizării este principalul factor.

    Din ce observ în jurul meu (lucrez în mediul IT), nu constat un resentiment vădit față de memorie-memorizare-rememorare, ci un lucru care mă îngrijorează realmente: se demite ceea ce aparent nu are o aplicabilitate imediată, iar aceasta implică tendința de simplificare, chiar de bagatelizare, atît a conținutului unui mesaj, cît mai ales a formei. Am constatat această tendință pe fondul general al grabei – oamenii par să nu mai aibă răbdare.

    Constatarea mea e că paradoxul în care cad victimele erei tehnologice e incorecta echivalență pe care o pun între informație și cunoaștere. Informația nu numai că abundă, dar este de-a dreptul sufocantă. Aici nu adresez nici măcar problema credibilității informației, ci doar aspectul cantitativ. Acesta singur este în măsură să creeze senzația că, nemaipierzînd timpul cu „artificii”, este suficientă o informare fușărită și o atenție minimă.

    «Limba este un blazon, ea este de aceea grădina unei elite. Inculsiv în lumea pre-alfabetizată. Antielitismul duce automat la atrofierea limbii.»

    Acesta e un fapt pe care îl simt din ce în ce mai des și mai presant. E o tendință generală antielitistă, cum spuneți, antiintelectuală, iar primii vizați sînt cei care aleg o exprimare diferită de româna de baltă (sau româna de baltă mai pieptănată, cea din media). Sau „limba de inox”, cum o denumiți dumneavoastră.

    Cum văd că această tendință e una care se răspîndește, nu mă pot gîndi decît la faptul că în școli „nu mai e ca pe vremuri” (deși bacalaureatul l-am susținut de-abia acum 4 ani) iar cultura și factorii de culturalizare în România tind spre zero. Invers față de situația din economie: cînd nu există ofertă, nu apare nici cererea – de cultură.

    Cauzele acestui fenomen rămîn pentru mine în beznă, însă.

    RăspundețiȘtergere
  2. Îți mulțumesc Alexandra, e primul comentariu pe care-l primesc la articolele mele, probabil din cauza defecțiunii pe care tot nu pot să o repar. De două ori: odată pentru că e primul, a doua oară pentru că am surpriza de a găsi o gândire foarte rară printre cei din generația ta. O spun fără urmă de reproș, ca profesor resimt acest sistem castrator ca pe un blestem. Sunt perfect de acord cu mai tot ce spui. Afară de ultimele rînduri „cultura și factorii de culturalizare în România tind spre zero.”. Pardoxul e mult mai dureros: avem realizări culturale excepționale,, miraculoase, nemeritate, uită-te ce se întîmplă în noul cinema, ce a făcut teatru din Sibiu care a uimit Edinbourgul, (în genral teatrul nostru), în muzică, în dans, în artele plastice, în partea ta te IT chiar. Jalea este prăpastia dintre aceste realizări și o populație tot mai deculturalizată. Cauzele, cum spui sunt multe, unele mai limpezi altele mai în adînc. Dacă vrei, putem discuta mai pe larg despre asta și despre carența de modele și despre diferența dintre cei care aveau 24 de ani în 1990 și cei care au această vîrstă azi. M-am întins cam mult, recunoscător că mi-ai semnalat defecțiunea pe blog și mai ales pentru felul cum gîndești.

    RăspundețiȘtergere
  3. «O spun fără urmă de reproș, ca profesor resimt acest sistem castrator ca pe un blestem.»

    Nu mai țin minte cum anume am găsit acum cîteva luni blogul dumneavoastră, dar ceea ce mi-a atras atenția e că dacă și profesorii de limba și literatura română resimt limitările sistemului de învățămînt și dau glas acestei nemulțumiri, înseamnă că problema nu e numai în imaginația mea.

    «Sunt perfect de acord cu mai tot ce spui. Afară de ultimele rînduri „cultura și factorii de culturalizare în România tind spre zero.”. Pardoxul e mult mai dureros: avem realizări culturale excepționale (...). Jalea este prăpastia dintre aceste realizări și o populație tot mai deculturalizată.»

    Hm, probabil că am exagerat un pic și că nu am ales cea mai fericită exprimare. Sigur, avem realizări culturale notabile, însă foarte multe dintre ele nu mai țin de contemporaneitate (ci de un trecut recent), iar cele care există autentic în actualitate sînt descurajate în a ajunge la „îndemîna” publicului.

    Încerc să înțeleg faptul că aparțin unei societăți de consum, însă acesta e un context general, care *nu* ar trebui să ducă la promovarea aproape exclusivă a non-valorilor.

    Resimt o „mînare” a populației înspre mediocritate și derizoriu. Nu mă hazardez să o privesc drept ceva coordonat, deși toate elementele disparate (aparent ne-letale în context), privite cumulativ, îmi dau această impresie. (Paranoia?)

    Voi porni de la amănuntul foarte notabil (pentru cazul de față) că locuiesc în capitală. O deplasare zilnică absolut necesară îmi arată afișe pentru spectacole de balet acoperite de afișe pentru reprezentații de manele, tarabe electorale, misionari agasanți cu pliante care vorbesc de viața-de-apoi, panouri publicitare mai mari ca nicăieri altundeva în Europa (care te îmbie care mai de care să-ți faci un credit sau să cumperi cutare produs), vagabonzi lîngă Universitatea București, tarabă de zarzavaturi cu inscripții ale primăriei fix în fața intrării Facultății de Matematică și Informatică, mașini prin difuzoarele cărora se aud anunțuri referitoare la inaugurarea nu știu cărui centru comercial, fețe bisericești care strîng donații, fete cu formulare (studii de piață?) care vînează călătorii la ieșirea din metrou, metroul cu panourile publicitare în care se face reclamă la orice, mai puțin la o carte ș.a.m.d.

    Bun, toate astea la „suprafață”. Am încercat recent să mai trec prin niște muzee. Muzeul Național de Artă Contemporană se rezuma la o expoziție drăguță de fotografii vechi și două etaje de videomontaje... îndoielnice. Personalul din aproape orice muzeu îți găurește spatele cu o privire șoimească, de biblioteci publice care să aibă program pînă noaptea nu am auzit, iar librăriile sînt o catastrofă (încerc să mă rezum la comenzi în linie, măcar nu trebuie să „interfațez” cu personalul care îmi aruncă priviri suspecte după cîteva minute de frunzărit cărți). E ceva mai respirabil prin cîteva anticariate, dar și pe acestea le număr pe degete.

    Ce vreau să spun este că e o întreprindere labirintică pentru omul de rînd (care este receptiv la cultură, dar nu cunoaște domeniul și nu are legături directe) să afle de ceva nou.

    Despre televiziune nu pot zice prea multe – presupun că o exista măcar un post care să caute un alt gen de audiență – însă televiziunile „mari” joacă un rol important în informațiile și mai ales în dez-informările pe care le răspîndesc.

    În final, foarte pe scurt, cînd m-am referit la oferta versus cererea de cultură (care, paradoxal, funcționează direct proporțional, cel puțin aici), am avut în minte cîteva contraste violente între București și alte locuri. În Paris am văzut (vara aceasta) oameni care făceau cozi pentru a vinde cărți la anticariat și cozi zilnice imense la muzee și expoziții.

    Pe acest fundal sumbru, nu este foarte surprinzător că „nu mai e nevoie” de uzul limbii. Cînd nu mai există un mesaj complex de transmis, nu mai e nevoie nici de forme elaborate de a-l exprima.

    *Eu* trebuie să îmi cer scuze că m-am întins prea mult. Toate cele bune!

    RăspundețiȘtergere

Comentați