OMUL EQUINOXIAL
Mihai
Vasile este un om instituție. Nu doar un om care sfințește locul, ci un om care
și-a creat și grădinărit o viață
întreagă locul de sfințit. Locul acesta s-a numit, începînd din 1980, teatrul
Equinox din Ploiești. A purtat de-a lungul anilor mai multe nume: Grupul de
teatru scurt Equinox, Studioul de teatru și film Equinox, Studioul Equinox,
Teatrul Equinox. De fapt, un adevărat centru de cercetări de antropologie
teatrală, un mediu de experimentare artistică complet. Spațiul acesta underground, nu în sensul unei opoziții „politice”, ci în
sensul de a face altceva decît cerea oficialitatea, a devenit, prin timp, un generator de cultură. Nu despre istoria
admirabilă a „fenomenului Equinox” vreau să scriu aici, cel puțin nu direct, ci
prin intermediul unei cărți a lui Mihai Vasile: În căutarea armoniei pierdute; Ploiești, editura Karta Graphic,
2016. Este o carte puzzle, un fel de montaj cinematografic divers: cronici la
cărțile și spectacolele Centrului, interviuri acordate și cerute de el altor
artiști, notele sale despre teatru, cronici plastice, evocări, mult și
impresionant material iconografic. În totul: un document tulburător. Pentru că,
mai e cazul să o spun?, obtuzitatea
politrucă a distrus acum cîțiva ani Equinoxul care, din fericire, a
renăscut din propria sa mitologie, sub forma teatrului Mythos. Pentru că,
realmente, teatrul Equinox intrase prin spectacolele sale, prin cărțile și
revistele publicate, prin Festivalul
Nichita la Echinocțiu, prin filme, intrase spun în mitologia locală. Aici
se cuvin rapid cîteva precizări. 1. Mihai Vasile este un artist total: actor,
regizor, pictor, fotograf, poet, cineast, editor, profesor… și nu sunt sigur că
nu am sărit ceva. 2. Mihai Vasile este un om mult prea discret, mult mai
preocupat de a face, a construi decît de
a se pune în evidență. Așa se face că biblioteca de cărți și reviste „ivite” în
jurul Equinoxului (despre Nichita, Nino Stratan, Dan David, dintre poeți,
adevărate obiecte artistice) s-a tipărit în edituri mici, care nu sunt, în
general, în atenția marilor făcători de opinie critică. Nu-i nimic, pînă la
urmă cărțile și spectacolele și toate celelalte fapte culturale vorbesc pe
limba netimpului.
Febrilitatea lui Mihai Vasile stă
în a imagina, în a construi spectacole care să fie tot atîtea cercetări asupra
spațiului, timpului și condiției umane, la început prin cele două proiecte Teatrul poeziei și Teatrul mitologiei romînești a adunat oameni, a educat un public, a creat
premisele unui adevărat fenomen cultural. La vremea începuturilor experienței
Equinox, atelierele acestea asupra mișcării, a corporalului, a spațiului, a
rostirii cuvîntului erau ceva nou nu numai la noi, într-un loc„ istoric” în
care nu puteau pătrunde scrierile lui Grotowski, Barba, Peter Brook. Mihai
Vasile a ajuns la ele pentru că este fundamental un om liber și toate căile
astea, atît de diverse, erau „căi ale libertății”. Citesc în carte că a ținut pînă
și ateliere de caligrafie, ceea ce mi se pare fabulos. Ecourile internaționale,
mulțimea de premii interne și din alte țări nu au intimidat oficialitatea
dinainte și de după 1989 de a-i pune bețe în roate. Regizorul se referă la
toate astea cu maximă reținere, tristețe negălăgioasă și un sentiment de cenușă
pe care, nu știu de ce, l-am perceput din toată cartea acestui spirit prin
excelență dinamic. Regizorul visează o întoarcere a teatrului la rădăcinile
sale ceremoniale și sacre. Pentru el, teatrul este epifanie. De aici invocarea
lui Eliade, aplicarea teoriilor savantului la sacralizarea spațiului, a
mișcării, redescoperirea ritualului
ca fundament al viețuirii. Și tot de aici reconsiderarea legăturii dintre
teatru și poezie. Cuvîntul poetic e mai-mult-decît-cuvînt, adică este un alt
fel de limbaj. Mihai Vasile nu ilustrează
poezia, ci o cercetează pentru a înțelege acel alt univers al cărui mesager ea
este. De aici relația specială cu poezia lui Nichita, a cărei oralitate
specială o observă. E ceva șamanic în actul acesta de a re-materializa cuvîntul
și gestul. Există în carte un scurt eseu: Teatrul
ca re-materializare. Pe care sunt convins că autorul l-a dezvoltat deja la
dimensiunile unei cărți întregi. Spune aici: „Teatrul oferă, în fapt, o
versiune «vie» a
procesului imaginar, care trebuie să se construiască în direct, în fața
spectatorilor, care autorizează, prin prezența lor, funcționarea
reprezentației”. Omul modern este, s-a scris asta de mult, un om care și-a
atrofiat voit tot mai mult capacitatea imaginarului. Teatrul este locul
privilegiat care încearcă să revigoreze omului actual „glanda” imaginarului. Și,
legat de asta, stă și chestiunea vitală a corpului. „Deci, un trup nestăpînit
corect nu poate rosti corect, nu se poate arăta corect, înțelegînd prin
corectitudine angajarea actorului în demersul său de a descoperi personajul […]
spectatorul percepe, pe rînd, cînd un personaj i-real, cînd un actor
i-realizat, adică spectatorul apreciază, la un moment dat, puterea
personajului, iar la un alt moment dat performanțele actorului. Corpul din
carne și oase al actorului suferă, pe rînd o des-cărnare și o re-încarnare
imaginare…”.
Tot acest program artistic de o viață, surprinzător
prin bogăție și chiar prin existență în aceste hölderliene vremuri de secetă spirituală și de
inutilitate a poeților, a transformat teatrul său într-un adevărat laborator.
Centrul dramatic Mythos de acum se numește complet, și nu este o denominație
emfatică, este una exactă: Centrul de Cercetare, Documentare, Practică Teatrală
și Cinematografică Mythos. Este un miracol (mi-am ales atent cuvîntul!) că
artistul a reușit să treacă peste șocul desființării teatrului și să reia, pe
alt palier, un program creator de o coeziune admirabilă. Avem în carte povestea tuturor
spectacolelor și cărților legate de acest laborator de experiențe umane. Titlul
spune ceva esențial despre „arta poetică ” a creatorului polivalent. Armonia se
cere regăsită, salvată, reconstruită și spectacolul teatral este un loc în
sensul antropologic special în care – de la catharsisul tragic încoace, și, mai
vechi de la ritualurile cele mai arhaice – se petrece această armonizare a
omului cu sine însuși și cu ceilalți. Punînd în scenă piese „normale” sau texte
poetice, el a construit, în egală măsură, și o „școală a spectatorului”. Nu
cred să mai existe un experiment de această natură în Romînia, și în orice caz
e unic prin durată. Cartea reușește foarte bine să redea ideea de efervescență, structura ei compozită
este și o istorie prin mărturii a experienței Equinox, dar și o poveste mai
adîncă despre febra creatoare. Și despre funcția ei educativă și eliberatoare.
Sunt foarte mulți oameni, prieteni, care „au scris” această carte a
echilibrului, citiți colofonul! Autorul folosește aici o sintagmă peste care nu
trebuie să trecem neglijent: „spectacolul acestei cărți”. Într-adevăr, cartea este
construită ea însăși ca un spectacol de voci critice și evocative. Spectacol polifonic,
prin care ajungi „să vezi” ce a intenționat și ce a însemnat Equinoxul pentru
oamenii din el și din jurul lui, dar și
pentru comunitatea orașului de provincie. Într-un frumos eseu, artistul Ioan
Mihai Cochinescu îl numește, metaforic – nichitian pe Mihai Vasile „piatră de
înger”. Oximoronică imagine sugerînd deopotrivă forța stabilității și libertatea
zborului.
Am perceput din acest montaj, și nu cred că mă înșel, un fel
de sunet infra de tristețe față de toate cele ce ar fi putut să fie (izvodite
de această formidabilă energie creatoare
care este Mihai Vasile) „și niciodată nu vor fi”, vorba poetului. Pentru că
artistul crede cu tărie în educația prin artă, „Dar mi-am dorit cu toată
puterea ca spectacole mele să fie patetice, să lase urme adînci în memoria
afectivă a contemporanilor mei. Numai Dumnezeu poate ști cît am reușit sau dacă
voi reuși”.
