vineri, 29 iulie 2016

woman in love












Surprinzător acest roman, Părăsește-mă!, al Magdei Marin (ed. Eikon 2016)! Neverosimil prin raportarea lui la contextul general al literaturii noastre din ultimele decenii. Cuvinte desuete: lacrimi, plâns, fericire, sentiment etc. Temă cunoscută: dragostea imposibilă. Evident, folosesc epitetele „neverosimil” sau „desuet” în sens laudativ, tocmai pentru a atrage atenția că este un roman de o finețe a analizei rarisimă în literatura recentă. Este un roman al feminității spirituale și erotice care se descoperă pe sine la o vârstă avansată, se descoperă prin construirea Lui, iar el are blândețea și înțelepciunea și răbdarea și iubirea de a se lăsa modelat. Povestea este simplă: o femeie matură, la vârsta când speranțele încep să adoarmă una câte una, profesoară, se îndrăgostește de un student (nu tocmai un puști, dar oricum mult mai tânăr, cam de vârsta fiicei ei) căruia îi predase la un moment dat niște meditații. Cei doi sunt în egală măsură retractili, sensibili, atenți, cu o puritate generoasă a trăirilor, dispuși să joace totul pe cartea unei iubiri fără șanse de împlinire în imediat. Epicul, minimal, e compus din nenumărate plimbări pe care cei doi le fac cu mașina condusă de el, mai aproape sau mai departe de oraș. Atât. Textul e compus din două nivele, marcate cu corp diferit de literă: unul este jurnalul femeii, celălalt o perspectivă naratorială exterioară, dar redând, într-un stil indirect, tot trăirile personajului și dialogurile. E, în fond, același  text. De altfel, timpul perfect simplu sau prezent din acest al doilea plan are o funcție importantă în susținerea tensiunii trăirii, între ritmul inevitabil lent al analizei psihologice și instantaneitatea timpilor verbali este exact spațiul sfâșierii sufletești a protagonistei. Mai sunt două amănunte, și cu asta am spus tot despre articulația epică: femeia este bolnavă de inimă și are o fată, deja adultă, care intervine la un moment dat decisiv în acțiune.

            Și de aici începe povestea. Este un roman pur psihologic, nu avem date despre contextul social și nici bărbatul nu apare decât ca obiect al dorinței și obiect (de)scris. Într-un singur loc ni se spune în treacăt că era absolvent al unei facultăți tehnice și, doritor să urmeze o facultate umanistă, are nevoie  de pregătire, prilej cu care ajunge  să fie meditat de ea. În felul acesta descoperim cea de-a doua temă a romanului, la fel de importantă ca prima. Femeia trăiește, conștient și cu sufletul rupt, această dragoste cu disperarea cu care un înecat soarbe ultimele guri de aer. E speriată de inadecvare și, evident, de suferințele implicate, de răul pe care i l-ar putea pricinui lui, sau pe care și l-ar asuma aruncându-se într-o aventură, dar și de darul neașteptat al frumuseții unei iubiri depline. Dar dragostea ei are multe fațete, nu e în principal erotică (târziu devine astfel, de altfel foarte puternic și delicat în același timp, mult timp, chiar după ce își începuseră lunga serie de peregrinări, cei doi își vorbesc la plural) ci și maternă. Nu neapărat din cauza diferenței de vârstă, ci pentru că ea îl naște pe el, introducându-l în cultură, nu numai ca bărbat, ci și ca om și ca personaj. O naștere triplă. E modul ei de a-și salva in extremis dragostea. „Personajul și creatorul său se pândesc, iar din lupta aceasta pe viață și pe moarte dintre mine și mine va ieși cineva învingător?”. Ea e un Pygmalion invers. Jurnalul, început firește ca o încercare de a se lămuri pe sine, de a scăpa de „spaima și cutremurul” experienței noi, de incertitudinea viitorului, de golul resimțit în urma „dislocării” din habitudinile ei de om singur, devine tot mai mult un scop în sine, e conceput să devină carte, ceea ce dă naștere la o nouă serie de frământări.  „Caietul acesta, singurul semn de nemoarte. Martorul tăcut. Prelungirea gândurilor mele, blândețea disperării și extazul unei lumi în care eu, cea adevărată, și eu, cea construită, ne dăm mâna și intrăm în dialogul acela al nuanțelor, al timpului infinitezimal în care și una, și cealaltă se caută reciproc, se împletesc și se despart, se iubesc și se detestă, își vorbesc și intră apoi într-o tăcere gravă în care cuvintele dispar refugiindu-se în zona aceea a unei liniști mai adânci decât toate mările lumii”. Dragostea îi naște pe cei doi protagoniști, dar naște și Cartea lor, simultan. „…ce caut eu în povestea asta, ce caut eu în povestea lui, dar, mai ales, ce caută el în povestea mea?”

Finețea analizei aduce aminte de vremuri în care sufletul era o dimensiune fundamentală a literaturii. Inima, vorba lui Finkielkraut, trebuie să fie inteligentă. Și asta îl învață femeia, devenită mentor, pe bărbat, construindu-l spiritual. („Ce avea el? O ingenuitate, o ignoranță delicată, o vârstă a zborului, o privire, o privire a adâncurilor, o delicatețe a gesturilor, o voce liniștitoare, o mare nevoie de a ști, o aprigă dorință de a fi în preajma ei. Pentru cât timp? Cât putea să dureze totul? Și până unde se putea ajunge?”). În nesfârșitele lor deambulări, cei doi nu numai se descoperă pe sine și unul pe altul, își descoperă cu infinită precauție (e un roman lent, și asta e altă calitate a lui) sentimentele, ci descoperă și tot felul de alte „lucruri”: ploaia, ninsoarea, un apus, copacii, păsările, marea, noaptea, muzica, un con de brad etc. etc. E un fel de luare în stăpânire a lumii, dragostea deschide lumea ca pe o carte și cei doi învață împreună să o citească, o cunoaștere aurorală sub semnul tragicului. Gesturile lor cele mai banale refac lumea, așa cum se petrece cu toți îndrăgostiții, de la începutul lumii. „…și atunci am întins mâna către el  și l-am mângâiat  simțind o explozie de bucurie în inima mea gata să se rupă în bucăți, îmi plimbam ușor degetele peste părul lui, peste obraz, având sentimentul că mâna îmi alunecă peste o întreagă lume, că în această atingere blândă stă un  grăunte de geneză, începutul, izvorul vieții care atunci se năștea umplând de liniște tot universul locuit de două inimi care-și armonizau bătăile cu cele ale Timpului etern”. De altfel, lacrimile și plânsul apar aproape în fiecare pagină, obsesiv, sunt un lait motiv al unui text impregnat de lirism tocmai pentru a-l face impenetrabil la urâtul din jur. Roman al delicateței, vulnerabilității, ezitării, răbdării, dantelăriei de nuanțe,  - toate convertite în forța sentimentului – se opune tocmai prin această sensibilitate și profunzime grobianismului ambiant. „Descopeream în mine femeia care năvălea în viață, anulând reprimările, simțeam focul acela ascuns pe care îl adăpostisem în zonele obscure ale ființei mele, ieșea din mine și intra în mine, recompunea, alături de el, nu numai dorința, dar și drumul către esență, părăsea corporalitatea îngustă a barierelor fizice, trecea peste pragul vaporos al aerului, străbătea căile cerului, lumea  intergalactică, vedeam ca prin ceață, dar VEDEAM, chipul zâmbitor al lui Dumnezeu, îmi întorceam de acolo, de sus, fața către bărbatul pe care-l lăsasem în căușul îmblânzit al patului și știam, simțeam că ie parte din Cel care mă ajuta să trăiesc, mă ajuta să înțeleg esența iubirii ca o contopire cu TOTUL, ca un geamăt cotropit de  taina lucrurilor și știam că iubirea aceasta uriașă și tragică este însuși răspunsul pe care Dumnezeu mi-l dădea la întrebarea atât de păcătoasă, dar omenească „Exiști?””.am în mine femeia care năvălea în viață, anulând reprimările, simțeam focul acela ascuns pe ca

Motivul jurnalului (autoreferențial) e legat de cel al oglinzii: căutare de sine, dublu, cealaltă lume, semn al trecerii timpului, martor rece, și tot restul de conotații implicate. De altfel, femeia are un gest care se repetă obsesiv: întoarcerea capului. Ea își întoarce mereu fața, nu vrea să ni se arate, iar semnificația acestui gest matricial e multiplă. Nu doar pentru a-și ascunde lacrimile permanente, de bucurie fără speranță, sau pentru  a nu-și trăda trăirile pe care pudic le dorește ascunse. E un refuz al realității, un refugiu speriat al unei ființe profund vulnerabile și, din cauza asta, mereu bănuitoare, un refuz al prezentului, dar și al „chipului” care înseamnă materialitate, o fugă de confruntare, o neîncredere în sine însăși și în darul primit al dragostei, o fericire disperată și disperare a unei fericiri neașteptate, o repliere în imaginar și interogație tot mai acută. E un fel de a fugi de sine pentru a se regăsi pe sine într-o transfigurare nesperată prin iubire. De altfel, încă de la început vorbește despre întâlniri în viață care au loc prea târziu și întâlniri care au loc totuși totdeauna atunci când trebuie.

Avantajul epicului minimal este acela că gesturile se încarcă de bogății nebănuite (e una din trăsăturile discursului îndrăgostit, cum știm). Așa, într-una din plimbările lor, el se dedă unui straniu dans cu mașina, ca o declarație de dragoste și un semn al bucuriei. Răspunsul ei: „În noaptea aceea am înțeles pe propria-mi ființă ceea ce știam doar din teorie: că o femeie poate atinge extazul suprem DOAR stând alături de un bărbat, ascultându-l și urmărindu-i gesturile pe care el le face pentru ea”. În această pânză de păianjen în care din ce înaintăm spre sfârșitul romanului, cultura construiește tot mai mult bărbatul, ca și femeia îndrăgostită, apare, brusc, o turnură compozițională surprinzătoare. Fiica femeii, martor implicat al acestei iubiri devastatoare, îi aduce un plic, ajuns la ea prin hazard. Și care conține, probabil, (nu vom ști până la sfârșit) un jurnal al bărbatului sau scrisori în care, acum, Ea devine personaj. Joc de oglinzi, un complicat mise en abyme  dublu (din care însă noi nu putem citi decât paginile pare) în care, cum știm de la trubaduri, dacă dragostea nu e literatură, nu e dragoste. E, se pare, ultima lecție pe care ea i-a predat-o. Eliberându-l, cum îi cerea fiica ei, din eros spre cultură. „Câtă luptă e într-un suflet care ține totul în el, care nu poate și nu are cui să spună, care explodează doar în el însuși, care se lasă cuprins de toate deziluziile și disperările lumii, care întinde arcul neputinței și al vulnerabilității până ajunge în pragul sfârșitului sfârșitului! Am închis ochii aducând în inima  mea  toată grozăvia lumii, toate războaiele sufletelor dintotdeauna, toate patimile oamenilor care s-au născut, au trăit și au murit pe acest pământ”.

Prin fiica ei se face oarecum legătura cu realitatea socială. Fata răspunde uneia dintre vocile ei interioare, îi cere imperativ să-i redea lui libertatea, pare a-i înțelege perfect și bucuria împlinirii ființei într-o minunată iubire tardivă și inhibițiile, dar, realistă, pare a-i impune să-și asume o suferință actuală pentru a evita una, mult mai gravă și inevitabilă, mai târziu. Și, în același timp, tocmai în numele acestei iubiri de neîmplinit în social, îi cere să-l elibereze pe el, îngăduindu-i să-și trăiască vârsta. Dar nu este orice iubire o formă de egoism, de acaparare a celuilalt? Să nu uităm însă că fata este singura care a citit ceea ce se află în plic, ea știe despre el lucruri pe care noi nu le știm, nici femeia. Dar îl poate ea, într-adevăr, elibera pe Celălalt? Din momentul în care el devine personaj, apoi și ea devine personaj în propriu jurnal dar și în textul lui secret, din acel moment cei doi își sunt reciproc prizonieri, dragostea lor devine inexpugnabilă, abia acum se împlinește și se rupe complet de contingențe, îngropându-i și eliberându-i, pe amândoi, în Carte. „Este oare scrisul o slăbiciune? Ne refugiem în noi pentru a uita? Pentru a ne crea o altă lume, paralelă, în care să fim altcineva decât suntem în realitate? Avem voie să modificăm realitatea? Se gândi că, totuși, scrisul e cea mai bună terapie, te vindecă de tine, te justifică, te creează, tu devii ce nu credeai niciodată că vei fi, oricum cartea bate viața, iar ea, autorul, își face drum printre personaje, iar ea, personajul, devine mai puternică decât modelul și, de ce nu, îți domină autorul luând-o pe drumul propriu, rupând lanțurile în care creatorul vrea să o țină. În carte, și ea și el își lasă în urmă autorul, ies din viață și intră în ficțiune, poate fără să dorească să mai iasă de acolo”.

E un roman al „educației sentimentale” în care drama se confundă cu fericirea și se topesc în aceeași lacrimă ascunsă printr-o elegantă întoarcere a capului. Autoarea ne-a dăruit o lume elegantă și nobilă prin rafinamentul trăirii, care m-a dus cu gândul la de neuitatul Aimez-vous Brahms? Insist pe asta pentru că un astfel de model de literatură (nu foarte bine reprezentat la noi) este mai actual decât cred spiritele superficial branșate la experiențe așa zicând moderne.

Goana ei după iubire este și o goană spre moarte, pasărea speriată a inimii se zbate tot mai tare, și cu atât mai presantă devine sarcina scrierii. Triunghiul eros-thanatos-scris oferă astfel armătura de rezistență a cărții. Întorcându-și chipul plâns de la realitate spre carte, femeia trece pragul, recunoscând că adevăratul personaj prins în colivia cuvintelor este Ea. Ea cealaltă.

Magda Marin ne-a oferit un excepțional roman de dragoste de care literatura noastră avea nevoie, subtil, profund, delicat și cu o sensibilitate teribilă la adevărurile etern umane. În acest sens, poate, acest imperativ eliberator: „părăsește-mă!” se poate traduce prin alt imperativ eliberator al iubirii „scrie-mă!”.



Christian Crăciun

28 iulie 2016





























în mine, recompunea, alături de el. Nu numai dorința, dar și drumul către esență, părăsea corporalitatea îngustă a barierelor fizice, trecea peste pragul vaporos al aerului, străbătea căile cerului, lumea intergalactică, vedeam ca prin ceață, dar VEDEAM, chipul zâmbitor al lui Dumnezeu, îmi întorceam de acolo de sus, fața către bărbatul pe care-l lăsasem în căușul îmblânzit al patului și știam, simțeam că e parte din Cel care mă ajuta să trăiesc, mă ajuta să înțeleg esența iubirii ca o contopire cu TOTUL, ca un geamăt cotropit de taina lucrurilor și știam că iubirea aceasta uriașă și tragică este însuși răspunsul pe care Dumnezeu mi-l dădea la întrebarea atât de păcătoasă, dar omenească Descopeream în mine femeia care năvălea în viață, anulând reprimările, simțeam focul acela ascuns pe care îl adăpostisem în zonele obscure ale ființei mele, ieșea din mine și intra în mine, recompunea, alături de el. Nu numai dorința, dar și drumul către esență, părăsea corporalitatea îngustă a barierelor fizice, trecea peste pragul vaporos al aerului, străbătea căile cerului, lumea intergalactică, vedeam ca prin ceață, dar VEDEAM



a barierelor fizice, trecea peste pragul vaporos al aerului, străbătea căile cerului, lumea intergalactică, vedeam ca prin ceață, dar VEDEAM, chipul zâmbitor al lui Dumnezeu, îmi întorceam de acolo de sus, fața către bărbatul pe care-l lăsasem în căușul îmblânzit al patului și știam, simțeam că e parte din Cel care mă ajuta să trăiesc, mă ajuta să înțeleg esența iubirii ca o contopire cu TOTUL, ca un geamăt cotropit de taina lucrurilor și știam că iubirea aceasta uriașă și tragică este însuși răspunsul pe care Dumnezeu mi-l dădea la întrebarea atât de păcătoasă, dar omenească Descopeream în mine femeia care năvălea în viață, anulând reprimările, simțeam focul acela ascuns pe care îl adăpostisem în zonele obscure ale ființei mele, ieșea din mine și intra în mine, recompunea, alături de el. Nu numai dorința, dar și drumul către esență, părăsea corporalitatea îngustă a barierelor fizice, trecea peste pragul vaporos al aerului, străbătea căile cerului, lumea intergalactică, vedeam ca prin ceață, dar VEDEAM, chipul zâmbitor al lui Dumnezeu, îmi întorceam de acolo de sus, fața către bărbatul pe care-l lăsasem în căușul îmblânzit al patului și știam, simțeam că e parte din Cel care mă ajuta să trăiesc, mă ajuta să înțeleg esența iubirii ca o contopire cu TOTUL, ca un geamăt cotropit de taina lucrurilor și știam că iubirea aceasta uriașă și tragică este însuși răspunsul pe care Dumnezeu mi-l dădea la întrebarea atât de păcătoasă, dar omenească „Exiști?””
 Descopeream în mine femeia care năvălea în viață, anulând reprimările, simțeam focul acela ascuns pe care îl adăpostisem în zonele obscure ale ființei mele, ieșea din mine și intra în mine, recompunea, alături de el. Nu numai dorința, dar și drumul către esență, părăsea corporalitatea îngustă a barierelor fizice, trecea peste pragul vaporos al aerului, străbătea căile cerului, lumea intergalactică, vedeam ca prin ceață, dar VEDEAM, chipul zâmbitor al lui Dumnezeu, îmi întorceam de acolo de sus, fața către bărbatul pe care-l lăsasem în căușul îmblânzit al patului și știam, simțeam că e parte din Cel care mă ajuta să trăiesc, mă ajuta să înțeleg esența iubirii ca o contopire cu TOTUL, ca un geamăt cotropit de taina lucrurilor și știam că iubirea aceasta uriașă și tragică este însuși răspunsul pe care Dumnezeu mi-l dădea la întrebarea atât de păcătoasă, dar omenească „Exiști?””


sul pe care Dumnezeu mi-l dădea la întrebarea atât de păcătoasă, dar omenească Descopeream în mine femeia care năvălea în viață, anulând reprimările, simțeam focul acela ascuns pe care îl adăpostisem în zonele obscure ale ființei mele, ieșea din mine și intra în mine, recompunea, alături de el. Nu numai dorința, dar și drumul către esență, părăsea corporalitatea îngustă a barierelor fizice, trecea peste pragul vaporos al aerului, străbătea căile cerului, lumea intergalactică, vedeam ca prin ceață, dar VEDEAM, chipul zâmbitor al lui Dumnezeu, îmi întorceam de acolo de sus, fața către bărbatul pe care-l lăsasem în căușul îmblânzit al patului și știam, simțeam că e parte din Cel care mă ajuta să trăiesc, mă ajuta să înțeleg esența iubirii ca o contopire cu TOTUL, ca un geamăt cotropit de taina lucrurilor și știam că iubirea aceasta uriașă și tragică este însuși răspunsul pe care Dumnezeu mi-l dădea la întrebarea atât de păcătoasă, dar omenească „Exiști?””

 Descopeream în mine femeia care năvălea în viață, anulând reprimările, simțeam focul acela ascuns pe care îl adăpostisem în zonele obscure ale ființei mele, ieșea din mine și intra în mine, recompunea, alături de el. Nu numai dorința, dar și drumul către esență, părăsea corporalitatea îngustă a barierelor fizice, trecea peste pragul vaporos al aerului, străbătea căile cerului, lumea intergalactică, vedeam ca prin ceață, dar VEDEAM, chipul zâmbitor al lui Dumnezeu, îmi întorceam de acolo de sus, fața către bărbatul pe care-l lăsasem în căușul îmblânzit al patului și știam, simțeam că e parte din Cel care mă ajuta să trăiesc, mă ajuta să înțeleg esența iubirii ca o contopire cu TOTUL, ca un geamăt cotropit de taina lucrurilor și știam că iubirea aceasta uriașă și tragică este însuși răspunsul pe care Dumnezeu mi-l dădea la întrebarea atât de păcătoasă, dar omenească „Exiști?””




drumul către esență, părăsea corporalitatea îngustă a barierelor fizice, trecea peste pragul vaporos al aerului, străbătea căile cerului, lumea intergalactică,
vedeam ca prin ceață, dar VEDEAM, chipul zâmbitor al lui Dumnezeu, îmi întorceam de acolo de sus, fața către bărbatul pe care-l lăsasem în căușul îmblânzit al patului și știam, simțeam că e parte din Cel care mă ajuta să trăiesc, mă ajuta să înțeleg esența iubirii ca o contopire cu TOTUL, ca un geamăt cotropit de taina lucrurilor și știam că iubirea aceasta uriașă și tragică este însuși răspunsul pe care Dumnezeu mi-l dădea la întrebarea atât de păcătoasă, dar omenească Descopeream în mine femeia care năvălea în viață, anulând reprimările, simțeam focul acela ascuns pe care îl adăpostisem în zonele obscure ale ființei mele, ieșea din mine și intra în mine, recompunea, alături de el. Nu numai dorința, dar și drumul către esență, părăsea corporalitatea îngustă a barierelor fizice, trecea peste pragul vaporos al aerului, străbătea căile cerului, lumea intergalactică, vedeam ca prin ceață, dar VEDEAM, chipul zâmbitor al lui Dumnezeu, îmi întorceam de acolo de sus, fața către bărbatul pe care-l lăsasem în căușul îmblânzit al patului și știam, simțeam că e parte din
 „Descopeream în mine femeia care năvălea în viață, anulând reprimările, simțeam focul acela ascuns pe care îl adăpostisem în zonele obscure ale ființei mele, ieșea din mine și intra în mine, recompunea, alături de el. Nu numai dorința, dar și drumul către esență, părăsea corporalitatea îngustă a barierelor fizice, trecea peste pragul vaporos al aerului, străbătea căile cerului, lumea intergalactică, vedeam ca prin ceață, dar VEDEAM, chipul zâmbitor al lui Dumnezeu, îmi întorceam de acolo de sus, fața către bărbatul pe care-l lăsasem în căușul îmblânzit al patului și știam, simțeam că e parte din Cel care mă ajuta să trăiesc, mă ajuta să înțeleg esența iubirii ca o contopire cu TOTUL, ca un geamăt cotropit de taina lucrurilor și știam că iubirea aceasta uriașă și tragică este însuși răspunsul pe care Dumnezeu mi-l dădea la întrebarea atât de păcătoasă, dar omenească „Exiști?””



sâmbătă, 23 iulie 2016

G.M.CANTACUZINO


CULTURĂ ȘI ARHITECTURĂ

        

Una dintre carențele revistelor noastre de cultură mi se pare a fi absența unor rubrici de arhitectură. Aceasta e percepută  probabil doar ca o chestie pur tehnică, „inginerească”, fără legătură cu spiritul, cu ceea ce numim în sens larg cultură. Este una dintre explicațiile pentru care orașele noastre sunt haotice, n-au nicio idee, urâte, construite anapoda și lipsite de identitate. Despre sate… ce să mai vorbim! Arhitectul de azi se limitează la postura de executant cuminte (onoarea cuvenită excepțiilor), dacă nărăvașul comanditar vrea 7 turnulețe, punem 7 turnulețe, dacă vrea turn de sticlă, facem turn de sticlă, banul să iasă. Iar la sate e chiar și mai rău, țăranii cu stare își distrug vechile case și mediul pentru a construi măgăoaie de beton care trebuie să aibă o singură calitate: să fie cât mai mari.

            Și totuși, arhitectura ține de cea mai profundă esență a umanului, locuirea este una dintre dimensiunile centrale ale antropologiei, iar percepția spațiului și interacțiunea cu el caracterizează oameni și comunități. De aceea o personalitate („renascentistă” o numea cu dreptate Camil Petrescu încă din interbelic) precum G.M. Cantacuzino merită readusă în atenția publicului cu mai mare insistență. Este unul din „marii români”, ca și necunoscut azi în afara oamenilor de specialitate. Citisem încă din anii 70 acea ediție minunată a scrierilor sale Izvoare și popasuri, alcătuită de Adrian Anghelescu la editura Eminescu, și care conține câteva din cele mai frumoase eseuri ale sale: Izvoare și popasuri, Introducere la studiul arhitecturii, Arcade, firide și lespezi… Cartea despre care vreau să vorbesc acum a apărut întâia oară într-un context istoric nefericit, anul spune totul: 1947. Pe muchie istorică deci, în ultimele bătăi de aripă obosită ale libertății. Ediția pe care o folosesc aici e reeditarea de la editura Paideia, seria Spații imaginate, în 2010. Despre o estetică a reconstrucției, Cuvânt înainte de Augustin Ioan, Postfață „Timpul fracturii” de Mariana Celac. În contextul sfârșitului de război, autorul își pune o întrebare simplă și presantă: cum trebuie reconstruit Bucureștiul (și alte orașe)? Cum spune Augustin Ioan: „A citi astăzi această carte este dureros”. Pentru că practic toate greșelile asupra cărora atrăgea atenția acum 70 de ani profesorul au fost comise cu asupra de măsură. Eu aș fi dat această carte ca un fel de examen candidaților la primăria capitalei.

            G.M. Cantacuzino este fundamental un umanist clasic, el așază chestiunea locuirii în contextul cel mai larg al definirii condiției umane. Premisa eseului spune direct: „O Estetică a reconstrucției nu poate lua ființă fără o Etică socială”. Și, în consecință, despre această Etică vorbește mai mult textul său decât despre problemele tehnice. Nu tehnică și limbaj de specialitate avem aici, ci interogație asupra condiției omului modern. De altfel, Perpessicius sublinia la vremea respectivă lirismul fundamental al stilului lui G. M. Cantacuzino, lirism provenit, aș spune,  din implicarea spirituală  a autorului, din înălțimea la care se situează în explicarea problemelor construcției. Un cuvânt apare incredibil de frecvent în paginile sale: fericire. În locul orașului care exploatează omul, va trebui să înfăptuim cetatea care ocrotește pe om. În locul orașului care adoarme suferința cu diferite narcoze ale plăcerii va trebui ridicat orașul fericirii”.  Acest tip de optimism care se traduce prin folosirea viitorului este și el caracteristic omului care are încredere în destinul umanității. Ce magnific anacronic ne apare astăzi marele spirit GMC! „Economiștii vor spune că e o formulă oneroasă, luxoasă și mai greu de realizat. Urbaniștii vor pierde prilejul efectelor de perspective și vor pleda teza mai practică și mai puțin scumpă a comasărilor de locuințe. Dar omul și fericirea lui au mai multă importanță decât aceste socoteli. Peisajul urban se va umaniza iarăși”. La fel de frecvent apare și termenul generozitate.  Militând, ca în fraza precedentă, pentru locuința individuală, el refuză să pună în prim plan problema costurilor, susține cu dreptate că, dacă lumea și-a permis enorma risipă de resurse pentru distrugere în timpul războiului, ea trebuie să mobilizeze astfel de resurse și pentru edificarea de orașe umane, umanizate. Nu cred că pe vremea când a fost scrisă cartea exista în limba noastră uzuală acea expresie atât de misterioasă de azi: a face casă pe pământ. După 50 de ani de comunism și traumatizantă, schiloditoare psihic, locuire „la bloc”, azi visul oricărui român este să aibă „o casă pe pământ”. Arhitectul anticipa perfect asta. În toată cartea el aduce argumente pentru locuințele individuale, înconjurate de mici grădini, era hotărât împotriva impersonalelor „mașini de locuit” (…cea mai feroce expresie a egoismului din 1900). Pornește de la această caracterizare fără rest: „La noi în România, până astăzi peisajul nostru urban, organizările noastre urbane sunt încă efemere și șovăielnice improvizații, în care nimic nu s-a afirmat cu hotărâre. E poate un avantaj. Ne va veni mai ușor să lepădăm unele manii pe care le contracaraserăm din imitație. În urbanismul de mâine al României, alături de problema locuințelor se pune și aceea a instituțiilor Statului”.  Avem de-a face cu o perspectivă aș spune de antropologie a fericirii, nu o simplă analiză de specialitate. Ceea ce propune: „umanizarea orașului, reducerea lui la scara omului, la sufletul omului”. Atunci, în 1947, înaltul spirit care avea să fie întemnițat la Aiud și la Canal își păstra optimismul, încrederea în raționalitatea umană. De aceea el imaginează că este posibil un program coerent al reconstrucției. Capitalismul obsedat de maximalizarea profitului și minimalizarea cheltuielilor nu-i place, ca om tradițional el edifică doar ceea ce este nutrit de spirit. Dezavuează „silozurile” arhitecturii moderniste: „Uluiți de unele noutăți tehnice, arhitecții nou-ieșiți din școli exclud pur și simplu din preocuparea lor pe om și plăcerea omului de a  trăi. Ei reduc totul la silozuri: spitalul devine un siloz de suferinzi, biblioteca un siloz de cărți, școala un siloz de elevi, instituțiile publice silozuri de funcționari. Totul devine cantitativ și dimensional, în loc de a fi calitativ și proporțional”. Arhitectul este, observ, un om al nesfârșitelor medieri: între natură și cultură, între public și privat, între individ și stat, între trecut și viitor, între clădire și peisaj, între ceea ce este necesar și ceea ce este suficient etc. Despre nesfârșitele nuanțe ale acestor treceri meditează pe fiecare pagină. El iubește evident cu disperare această țară neterminată. „România este un organism viu care trebuie unificat nu numai din punct de vedere spiritual, dar și plastic”. Desigur că acordă o atenție fundamentală spațiului, analizând simțul colosalului la ruși, sau legătura natură – om în America unde: „orice casă concepută în America năzuiește să fie premisa  unei fericiri”. Este pentru proiecte de anvergură, de lungă durată și pentru un rol decisiv, asumat al Statului (care prin Instituțiile sale este și unul dintre principalii comanditari arhitecturali, în jurul acestora coagulându-se comunitatea). „Concepția reconstrucției nu e o treabă regională și nu poate fi lăsată inițiativei particulare”.  Asta nu-l împiedică să observe dezastrele ce se petrec atunci când Statul e „miop și meschin”. Pe de altă parte, el pune în centru comunitatea, e pentru încurajarea micilor industrii locale, care asigură și specificul (combătând uniformizarea monotonia ucigătoare) și locuri de muncă, deci frumusețea și prosperitatea (id est fericirea) comunității locale. „A da unei țări o înfățișare unitară nu înseamnă monotonia formelor standard”. Umanistul imaginează un viitor care nu a fost să fie, vorba lui Noica. Vorbește despre drumuri care pot sublinia, monumentaliza și completa un peisaj, despre mahalale și piețe, despre Teatrul  Național, muzee și monumente, despre omul de pe stradă și învățământ, despre orașele de provincie și confuzia dintre arhitect și inginer. Iată ce definiție splendid inactuală: „Arhitectul construiește pentru om locuințe, instituții și temple a căror finalitate este frumusețea. Nu e om care să nu dorească o casă care să depășească utilul, o casă în care poate să-și adăpostească nu numai familia, dar și simbolurile și zeii…Arhitectul se ocupă de  om și de zeii lui”.

            Există o propoziție peste care riscăm să trecem prea repede undeva în carte, despre omul care ar trebui să aibă dreptul în oraș să treacă pe străzi cu capul sus. Este poziția fizică și metafizică pe care numai o concepție umanistă o fundamentează. Orașul care îți îngăduie  să vezi cerul. „Exteriorul caselor e un tribut pe care cel care o construiește îl plătește omului de  pe stradă, o datorie față de  oraș, adică față de societate. Prin plantații și ornamente utile ori nu, orașul se umanizează”. Buna cuviință este, de asemenea, un termen adesea invocat, o expresie vagă și deloc „de specialitate”, însă un operator moral, un criteriu de apreciere infailibil. Secretul stă în autentic și în adecvare, nu-l atrag împrumuturile dacă ele nu satisfac aceste două condiții. Iată acest adevărat elogiu adus mahalalei: „Mahalaua e poate partea cea mai autentică a Bucureștiului. Ea este o lume în formație, care reprezintă lenta, dar stăruitoarea adaptare a ruralului la viața de oraș, ea reprezintă lenta dar metodica infiltrare, asediul neîntrerupt al unei confuze armate care e hotărâtă, dacă nu să ia în posesie capitala, dar în orice caz să-și facă loc în ea”. Sau premonitoriu față de marile dislocări de populație din anii 70-80 care au alterat iremediabil și lumea orașului ca și pe cea a satului: „Aceeași gospodină care va avea o curte înflorită, o casă întotdeauna văruită de Paști cu încăperi care miros a flori, va ruina un apartament cu frigider și bucătărie electrică. Omul din mahala nu vrea să fie depășit de progres. El vrea să simtă natura în jurul casei sale. Un balcon la etajul V, pe care e legat de picior un cocoș, nu-l mulțumește. Nu vreau flori în ghiveci, dar în răzoare”.

De fapt, ceea ce scrie G. M. Cantacuzino dezvăluie o „filozofie a arhitecturii”, cum spune la un moment dat. Care e o filozofie pur și simplu, deci o explicație a omului. Iar noi simțim o stare ciudată, ca trăitori în acel viitor pe care el îl imagina și care arată cu totul  altfel, la modul negativ vorbind. Cum spune profesorul Augustin Ioan, unul dintre multele noastre viitoruri ratate. Terapeutic, ca o exorcizare a urâtului, să închei cu aceste două proiecții „Cei care vor fi chemați să construiască România de mâine, au nevoie să fie dotați în primul rând cu o structură spirituală, în funcție de care cunoașterea arhitecturii și a tuturor metodelor de construcție să se poată organiza. Această structură nu poate fi decât în funcție de o generozitate socială bine afirmată. Între necesar și suficient sunt multe zone intermediare prin care trece cunoașterea. Cultura începe însă dincolo de suficient”. Și: „Arhitectura în primul rând e formă. Pentru un arhitect formă înseamnă organizarea spațiului, limitarea și deci precizarea lui pentru înfăptuirea unei lumi ale cărei armonii să ne fie utile în viața noastră materială și spirituală….Năzuind spre organizarea spațială a vieții unei civilizații, arhitectul tinde spre frumusețe. Și frumusețea în arhitectură nu e decât realizarea armoniei spațiale în vederea fericirii și demnității umane”.

            Da, cultura începe dincolo de suficient!











Christian Crăciun

23 iulie 2016

duminică, 17 iulie 2016

două timpuri


DESPRE CELE DOUĂ TIMPURI…



            Unul dintre cele mai profunde texte despre timp pe care le-am citit are la bază o conferință pe care filozoful italian Giorgio Agamben a ținut-o la Catedrala Notre Dame din Paris în 2009 și care  este de găsit, sub titlul Biserica și Împărăția, alături de alte două eseuri, Prietenul și Ce este un dispozitiv, într-o culegere apărută la Humanitas în 2012, în traducerea lui Vlad Russo.

            Agamben își fondează demonstrația pe o subtilă disociere dintre timpul mesianic și timpul apocaliptic. „Dacă am vrea să rezumăm într-o formulă diferența dintre timpul mesianic și cel apocaliptic, ar trebui spus, cred, că timpul mesianic nu este sfârșitul timpului, ci timpul sfârșitului. Mesianic nu este sfârșitul timpului, ci relația fiecărei clipe, fiecărui kairos, cu sfârșitul timpului și cu eternitatea” . Pentru a ajunge în final la chestiunea rolului Bisericii, azi, în lume, în și între cele două timpuri. Analitica sa pornește însă de la un alt cuvânt cheie: paroikein, care înseamnă în grecește locuirea (provizorie) a străinului. Cei atenți vor ghici în acest cuvânt cuvântul nostru parohie. El apare ca atare în, poate, cel mai vechi text creștin neinclus în canonul Noului Testament și aparținând episcopului Clement al Romei, faimoasa sa Scrisoare adresată locuitorilor din Corint. Locuirea vremelnică este, însă, tocmai semnul condiției noastre muritoare. Noi toți suntem pe această lume parohiali. Un singur cuvânt ne spune că suntem fundamental străini în această trecere. În această vremelnicie stă sensul așteptării eschatologice și aici se întemeiază Biserica.  Este ceea ce Agamben numește „experiența mesianică a timpului”. „Timpul mesianic nu desemnează în fapt o durată cronologică, ci, înainte de toate, o transformare calitativă a timpului trăit.  Filozoful combate, în consecință, teoria „întârzierii parousiei”, care i se pare, în această configurare a timpului mesianic, un non sens, introducerea unei „cronologii” strict mundane într-o cu totul altă structură a Timpului. Amintește, ca argument scriptural, atenționarea lui Pavel către Tesaloniceni. „Iar despre ani și despre vremuri, fraților, nu aveți nevoie să vă scriem. Căci voi înșivă știți bine că Ziua Domnului vine așa, ca un fur noaptea”.  Verbul este în ultima propoziție prezentul, este, de fapt, acel „prezent” atemporal, ucronic, cum l-am numit altă dată. Mesia însuși e numit „cel ce vine”, ce nu încetează să vină, observă filozoful. El vine neîncetat, el e un continuu.

            Interesul gânditorului nu e îndreptat spre ultima zi, ziua mâniei („Pavel vede sfârșitul timpului și descrie ce vede”), ci spre prezentul acut al timpului mesianic, „timpul care se contractă și începe să se sfârșească”, „timpul care rămâne între timp și sfârșitul său”. Experiența noastră intuitivă a cronologiei, care ne face să concepem timpul ca pe o săgeată cu vârful spre viitor (dar nici cel mitic, ciclic) nu ne mai ajută aici. Trebuie să ne depășim intuiția și să ne forțăm gândire  pentru a înțelege kairosul mesianic. Eu unul mă întreb, fără legătură cu intențiile filozofului italian, în ce măsură acest „alt timp” poate fi „tradus” în limbajul nostru discursiv. Sau este, asemenea teoriilor cuantice, imposibil de redat în limbajul articulat. Agamben însuși forțează metafora pentru a ne face să înțelegem. „E vorba, mai degrabă, de un timp care crește și se umflă în cadrul timpului cronologic, frământându-i-l și transformându-l dinăuntru”. Cum să nu-ți vină în minte uluitorul vers eminescian:  Timpul mort și-ntinde trupul și devine veșnicie? Căci „… acest timp nu este un alt timp, situat într-un altundeva improbabil și viitor. E, dimpotrivă, singurul timp real, singurul timp pe care-l putem avea. A trăi experiența acestui timp implică integrala transformare a noastră înșine și a felului în care ne ducem viața”. Metanoia nu este, deci, numai o transformare morală, psihologică, gnoseologică, e și una a ordinii de timp în care alegi să trăiești. Sau pe care o vizualizezi. Omul care a ales Imitatio Christi, creștinul, este cel care trăiește în interiorul acestui timp mesianic, se lasă scăldat de prezența lui. „Iar acest timp nu este un alt timp, situat într-un altundeva improbabil și viitor. E, dimpotrivă, singurul timp real, singurul timp pe care-l putem avea. A trăi experiența acestui timp implică integrala transformare a noastră înșine și a felului în care ne ducem viața”.

            Timpul mesianic transformă pe dinăuntru timpul cronologic. Și aici Agamben ajunge la punctul nodal al demonstrației. Cum se raportează la aceste două timpuri credinciosul, pe de o parte, și Biserica, pe de altă parte. El evidențiază deosebirea dintre lucrurile ultime și cele penultime. Și susține separarea drastică a celor două. Întrebarea fundamentală în acest context este: „Poate un creștin să trăiască numai din  lucrurile ultime?”. Habotnicia de orice speță așa crede. Dar, ne atrage atenția Agamben,: „Așa cum timpul mesianic nu e un alt timp, ci o transformare lăuntrică a timpului cronologic, tot așa a trăi lucrurile ultime înseamnă înainte de toate a trăi altfel lucrurile penultime”. A trăi altfel lucrurile penultime – mi se pare o excelentă definiție a corectei viețuiri lumești a creștinului. În consecință, escatologia e transformarea, transfigurarea acestor lucruri penultime. Suntem din nou ajutați de verbul originar, anume Pavel folosește verbul katargein, care înseamnă „a face să devină inactiv”. „Realitatea ultimă dezactivează, suspendă și transformă realitățile penultime – și, totodată, tocmai în acestea, și mai cu seamă în acestea, devine ea mărturie și se pune la încercare pe sine”.  Timpul mesianic nu este, cum și-l închipuie perspectiva comună, un timp „viitor”, ci ho nyn kairos, „timpul de acum”, cum spune Apostolul Pavel. „Iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii” (2 Cor. 6,2). În acest loc se întâlnesc paroikia și parousia, sălășluirea ca străin pe această lume și prezența mesianică în ea. Și în/din această întâlnire apare și funcția fundamentală a Bisericii. Căci „Nu există Biserică decât în cadrul acestui timp și prin acest timp”.

            Celălalt versant al demonstrației lui Agamben de aici se deschide. El observă că, obsedată de social, biserica de azi „și-a închis poarta escatologică”.  Adică și-a pierdut esența, rațiunea de a fi, aș spune. „Evocarea lucrurilor ultime pare să fi dispărut din cuvintele Bisericii”. În acest context, autorul citează o vorbă sarcastică a unui teolog francez: Cristos anunța Împărăția și a venit Biserica.

            Cu fața prea mult întoarsă spre Lume, Biserica riscă să rateze tocmai escatologia, care nu este la sfârșitul timpului, ci este acum, este prezentul cel mai acut. Prezent prin ta semeia ton kairon, semnele kairosului, semnele timpului. Istoria, pe care toți o experimentăm zilnic prin media cu stupoare și groază, este penultimă în raport cu Împărăția. „A trăi timpul mesianic necesită, prin urmare, capacitatea de a citi semnele prezenței sale în istorie, de a recunoaște în curgerea ei pecetea economiei mântuirii”. În Epistola a doua către Tesaloniceni, Apostolul Pavel desparte clar cele două timpuri: to catechon, amânarea neîncetată a sfârșitului de-a lungul timpului cronologic și o întrerupere continuă a timpului, ținând în tensiune originea și sfârșitul. Această tensiune pare  a fi dispărut din lumea noastră. Și aici vede filozoful parodierea escathonului în catastrofismul cotidian în care tot felul de coduri meteo, asteroizi, cutremure, viruși, dezastre ecologice, atentate, găuri de ozon șamd ne scufundă cotidian. Toate aceste „nu sunt decât parodia secularizată a reamintirii neîncetate a Judecății de Apoi în istoria Bisericii”. Dacă nu se mai raportează la escatologie, Biserica riscă să devină o simplă „instituție”, naufragiată în timp. Pierind odată cu timpul civil. „…astăzi nu există pe pământ nicio putere legitimă, iar puternicii lumii sunt ei înșiși convinși de lipsa lor de legitimitate. Dominația totală a juridicului și economicului asupra relațiilor umane, confuzia între ceea ce putem crede, spera și iubi și ceea ce suntem siliți să facem sau să nu facem, să spunem sau să nu spunem își pun pecetea nu numai asupra crizei dreptului și a statului, ci și, mai cu seamă, asupra crizei Bisericii”.

            Pentru a încheia cu această întrebare cutremurătoare și avertizatoare: „…se va hotărî Biserica în cele din urmă să folosească prilejul istoric și să-și regăsească vocația mesianică? Căci, altminteri, există riscul să cadă în ruina ce amenință toate guvernele și toate instituțiile de pe pământ”.



16 iulie 2016

luni, 11 iulie 2016

Theophil Magus


  THEOPHIL MAGUS SAU LOGOSFĂTUL NARDI

            Mi-au plăcut dintotdeauna textele limită. Texte de graniță. Inclasabile. Texte de negăsit pe hărțile deja desenate, ci care cartografiază teritorii încă nedescoperite. Imposibile, improbabile, insolente și insolubile. Adică nerezolvabile, în sensul că sunt greu de dizolvat în acidul concentrat al gândirii. Pentru că au în ele câteva grăunțe de aur pur. Sunt texte palimpsest. Scrise peste ele însele și peste vârstele succesive ale autorului. Și ale literaturii. Stratigrafie a sensurilor. Arheologi au ultimei/primei Ilion a sensului, noi, cititorii, căutăm în pagină urma și umbra diafană a originii. Ele nu sunt de aflat în niciunul dintre straturi ca atare. Ci în suprapunerea lor transparentizată hermeneutic.

E nevoie de o astfel de bază de gândire ca să înțelegi stranietatea lui Theophil Magus[1]. Moment de căftănire (după zisa lui Ion Barbu) a scrisului contemporan în idiom românesc. Datorat lui Leonard Oprea - pe care mi-am îngăduit să-l botez fiu/făt al logosului - cunoscut de prieteni sub apelativul Nardi. Despre logofăt și logostea (adică steaua care vestește nașterea Cuvântului) are el un eseu în acest tom. Iar  despre Logosul Ioanic este vorba tot timpul. Volumul strânge la un loc lucrări apărute separat la Polirom și Liternet după 1990. ultimele 2 volume și în engleză, SUA la Xlibris/Random House. Cartea I Cele nouă învățături ale lui Theophil Magus despre magia transilvană. Cartea II Cartea lui Theophil Magus sau 40 de Povești despre Om. Cartea III Theophil Magus. Meditații și Respirații. Este meritul Editurii Eikon de a ne pune la îndemână această ediție elegantă (ilustrațiile fac parte din poveste) și mult îmbogățită, însoțită de o prefață a lui Vladimir Tismăneanu și o postfață de Liviu Antonesei. Ce să zici că este această bizară alcătuire? Roman? Pentru că definiția genului e suficient de laxă cât să cuprindă aproape orice macro-secvență de cuvinte cu ceva narațiune? Eseu? Pentru că definiția genului e suficient de laxă cât să cuprindă orice macro-secvență de cuvinte cu ceva speculație personală? Meditație teologică, obsedată de întruparea Cuvântului? Text de filozofie existențialist-creștină din post-modernitate? Poem gnomic ancestral? Epopee? Dicteu mistic, transcript al unui mesaj venit dintr-o lume care nu e a noastră, dar e aici? Rugăciune? Și câte și mai câte. Toate și niciuna în mod special.

Leonard Oprea este el însuși un personaj. Izbucnit discret (e un oximoron obligatoriu) în literatura noastră de după 1990, pentru că înainte nu se putea, fiind una dintre vocile anti-comunismului nostru, a fost bine recepționat de către cunoscători, dar nu de către publicul larg. Anii 90 nu erau deloc prielnici unei astfel de literaturi înnoitoare. Este însă o forță a naturii, un fabulator, adică unul dintre aceia care transformă firesc tot ce ating cu existența în poveste. Poate pentru că este destul de diferit de mizele parohiale, minore ale unei mari părți a prozei noastre de azi. El scrie direct în gama majoră. Este printre cei puțini scriitori naturali, nu (auto)inventați. Nebunul se agită să cucerească lumea./Înțeleptul se chinuie să cunoască lumea./Creștinul se luptă să iubească lumea. /…/ Însă , eu nu am întîlnit Creștin adevărat fără să fi fost odată un Nebun, sau un Înțelept, ori amîndouă la un loc”.  E inclasabil, nu intră în sistemul literar național. Cel puțin eu, nu-i cunosc, azi, asemănători. Sigur, vine dinspre Dionis al lui Eminescu, dinspre proza existențialist fantastică (dar cu inserții puternice în politicul imediat) a lui Eliade și apoi Culianu, dinspre tensiunea și libertatea meditației creștine și morale a lui Steinhardt. Dinspre Creanga de aur, esotericul mister sadovenian, și, mai ales, dinspre fabuloasa tradiție folclorică transilvană. Transilvania apare aici, mi se pare mie, ca un fel de rugăciune a inimii pentru spațiul românesc. Ni se propune, dacă am înțeles eu corect miza, un nou umanism (normal, noul e înapoi, nu în față), mistic și creștin. Bazat, firește, pe vestea Evangheliei și fundamentul biblic, dar care face mereu străpungeri deopotrivă în Buddhismnul Zen și Filocalia, Artele marțiale și Dogmatica sf. Ioan Damaschinul, Origen, Thomaso a Kempis și Kierkegaard, Zoharul ș.a.m.d. „Scriitorul - în definiția mea – este o ființă religios socială și politică, dar este și un vindecător, iar această ființă și acest vindecător sunt cei care /alimentează/ inspiră artistul în creația sa (mai ales în cazul meu, fost disident anti-comunist și scriitor interzis oficial de Securitatea ceaușistă, înainte de Decembrie 89. Pe de altă parte, pentru mine, în mod evident, /artistul/ scriitorul trebuie să fie o ființă responsabilă din toate punctele de vedere ale existenței și creației sale, dar în primul rînd în fața lui Dumnezeu. Iară mie, Credința mea creștină îmi este decisivă pentru că, finalmente, Ea, Credința este cea care generează opțiunea morală, culturală, socială și politică personală, într-un sens sau altul, anume poziționîndu-ne în sfera antagonismelor „bine-rău”, „frumos-urît”, „moral-imoral”…” (526). Scrisul este pentru Leonard Oprea o formă de rugăciune. Adică topire a minții în inimă. Rugăciune luptătoare și mărturisitoare despre frumusețea Creației divine și misterul coborârii Logosului sfânt în istorie. Cele aproape două decenii petrecute în America se simt în felul cum scrie, chiar dacă multe texte vor fi precedând această experiență. Nu numai în cărțile apărute acolo, cât într-o anume dezinvoltură și siguranță a abordării necrispate a temelor existențiale majore.

Este, această carte, o „lecție a tigrului”, pe care ești obligat să ți-o însușești. (vezi p.250). Lectura eseului-roman al lui Leonard Oprea lasă acest „gust minunat de fragă”. Am spus, cercetându-i stilul, că este un Kahlil Gibran român, umple astfel un spațiu gol până acum în stilistica noastră epică. Pornind de la premisa că „mileniul 3 va fi magic sau nu va fi deloc”, autorul construiește o Transilvanie fantastică și mistică, atemporală și aspațială. Ca în Profetul  legendarului scriitor creștin libanez, sau, la cealaltă extremă, în Zarathustra al lui Nietzsche, stilul este alegru, patetic, liric și efervescent. O carte de un fabulos sincretism, tocmai pentru că, pentru adevăr, nu există separație. „magia este actul de integrare al ființei umane în condiția sa inițială și inițiatică, aceea a primului om, omul edenic”. (72) Pentru că „omul integral nu poate fi decât nemuritor”.(80). Căci „Adevărul nu se dăruiește” (65). Acest roman fantastic și sapiențial, derutant prin sincretism, este ca un torent de mici parabole și învățături, construind pe nesimțite un spațiu noetic fabulos, pe care autorul numește „Transilvania”, fără să aibă nimic din vreo „dacopatie” incriminantă. Textul are o densitate halucinantă, el este chiar drogul din care se nutrește transa. „Trupul tău, cum poate fi doar templul bucuriei sufletului tău, dacă el este temnița lui și până la umbră devine țarină? Cum poate fi doar temnița sufletului tău, dacă este bucuria lui și până  la urmă devine țărână? Cum poate fi doar țărână, dacă este bucurie, dar și suferință? Trupul tău este și templul bucuriei sufletului când în cinstești pe Dumnezeu; el este și temnița sufletului când vrei să ajungi la Dumnezeu și nu știi cum; el va fi și țărână ori de câte ori te vei lepăda de Dumnezeu.”(85)

Un amănunt care nu trebuie neglijat: subtitlul tomului este calea și adevărul și viața. Ce este cu această încatenare suplimentară, sunând cumva nefiresc? Acest și în plus față de textul scriptural, Ioanic? E o subliniere, mi se pare, a egalității de situare a celor trei trepte. Care urcă,  dumnezeiesc, în același plan. Separate și nedespărțite. Legătura este însă tocmai esența magiei, omul magic este cel care deține această putere, de a stabili un contact, o influență între elemente ale Realității (înțeleasă ca un continuum fără fisură) pe care omul obișnuit le percepea ca disparate. Forțând tautologic denominația, aș încadra această carte într-un soi de „suprarealism magic”. Autorul zburdă pur și simplu prin tot felul de mituri, eresuri, tehnici magice, ritualuri, parabole, cu o suverană indiferență față de originea sau coerența sau eventuala incompatibilitate a lor. Yoga și vreun descântec popular transilvan, leac băbesc și șamanism, dialoguri a la Castaneda și neo-platonism, zen și isihasm, e o enumerare aleatorie și inutilă, importantă e  consistența pe care textul o capătă înglobându-le. Toate fac un tot, o plasmă uniformă care te absoarbe ca un șuvoi. Stranietatea acestui eclectism duce la un fel anume de fantastic sapiențial, textul pare dictat, nu alcătuit în urma unei lăuntrice deliberări. Este textul unui discipol  care are de transmis o învățătură. Atât. „… această carte este realmente un îndrumar practic pentru a trăi magic, folosind învățăturile, tehnicile, rețetele și practicile magiei transilvănene” (81) Se practică o integralitate a făpturii, trup și suflet una sunt, de aici seria de „rețete” pentru diferite beteșuguri ale organelor noastre lesne vătămabile.

Cel mai greu dintre limbaje este limbajul parabolei. Pentru că tinde spre cel mai departe, ținta sa este cea mai îndepărtată. Aș spune că parabola este un cuvânt-cometă, cuvântul cu coadă, în care miezul tare e urmat de o mult mai spectaculoasă și lungă trenă de sensuri. Din acest punct de vedere, este o carte care se citește greu, pentru că nu este o carte delectabilă, ci una existențială. Dacă m-aș juca puțin cu etimologia, delectabil așa s-ar putea traduce adecvat realităților de azi prin „a dez-citi”. Adică un text care te construiește pe dinăuntru. Text edificator. Text care trebuie dez-citit.

Partea a doua a cărții este un simili tratat de teologie ortodoxă, o mărturisire de credință. Sunt parabole, povești „de alungat iarna” din sufletele noastre și din istorie, reflecții despre religie. „Iar Dumnezeu îi trimise înapoi pe pământ luîndu-i unuia sihăstria și celuilalt pustnicia. Le înlocui sufletul și cugetul, umplîndu-i doar cu inimă și duh. Și le lăsă poveștile. Să umble cu ele prin lume. Să alunge iarna”. (186) Este o „culegere” (mai potrivit spus un florilegiu, o „floare a darurilor”) de „povești” care țin de fondul unei înțelepciuni neperisabile. Este, în tot ce scrie Leonard Oprea, o încredere (guénoniană?) într-o Rădăcină unică a întregii înțelepciuni a lumii, pe care noi o percepem doar prin infinita ramificare a corolei sale de mituri, basme, povești. De aici, plăcerea vizibilă de a (re)povesti a prozatorului, senzația că spune  un text pe care nu el l-a născocit, ci îi este dictat la modul profetic. De fapt, autorul se lasă „citit” de text. Stilul seamănă aici mult prin dezinvoltura asocierilor culturale întru mărturia de credință ortodoxă cu cel al părintelui său spiritual, părintele Nicolae Steinhardt, pe care îl „auzim” într-o frază ca aceasta: „Creștinătatea la sfârșit de mileniu doi se teme cumplit de tare de Domnul Iisus Christos” (334) Poate surprinde dar este o carte realistă. Militând adică pentru întoarcerea în realitate. În realitatea christică. (v. pag. 341).

În non-umanismul contemporan (când nu este de-a dreptul și violent anti-umanism), în această criză a omului lipsit de cer, astfel de texte precum „romanul” lui Leonard Oprea au un efect restaurator, catarhic. Cartea este cercetare, drum, rugăciune, demonstrație, întrebare și – finalmente – triumf. Ceea ce justifică polifonia compoziției. Cartea a III-a, Theophil Magus, Meditații și Respirații, adaugă la această compoziție „totală” și poeticul, prin excelentele haikuuri care completează textul în proză. „Creat de Leonard Oprea, acest nou eseu în literatura universală, – este o relativ scurtă, simplă și profundă meditație (aforism, cugetare, poezie, poem, proză scurtă, micro-eseu etc.) încheiată întru doar un haiku, ce redeschide meditația spre noi universuri de întrebări și răspunsuri asupra condiției umane”. (514) De fapt, aici în a treia carte avem două părți: meditațiile și respirațiile, ceea ce dă tomului în ansamblu o alcătuire cvaternară, evident căutată spre a închipui brațele Crucii. Uităm prea adesea că Dumnezeu l-a făcut pe om perfect…dar liber. (e una dintre temele preferate de meditație ale autorului: liberul arbitru). Literatura, ceea ce numim convențional astfel, urmărește, după Leonard Oprea, să reconstituie această perfecțiune pierdută, să readucă măcar aminte de ea, să deschidă cerul pentru zbor. „Artistul autentic este doar acela-singurul care conține intrinsec tot ceea ce Creația Domnului conține, menirea lui fiind aceea de a redescoperi, în fel și chip artistic, rostul lumesc în rostul divin al creației.[…] Într-o formă sau alta, subiectul fundamental – ascuns sau dezvăluit – al artistului autentic este deci, viața, frământările și căutările ateului, sau ale agnosticului, în aflare/descoperire de Dumnezeu, de Credință. Poate fi vorba despre un Sfânt, sau poate fi vorba despre un tâlhar. Oricare ar fi povestea și oricum ar fi povestită – acesta este subiectul. În concluzie, artistul autentic este acela care se întreabă și vă întreabă veșnic: quo vadis, Domine? (432)

Toate aceste „cugetări creștine”, cum le numește însuși autorul, sunt, în fond un îndemn la gândirea și practicarea metanoei. Schimbarea omului. Numai în acest sens, cartea are și un înțeles politic: „Comunismul se detașează net și victorios față de celelalte două cataclisme printr-un unic, inegalabil record, anume, trădarea desăvârșită a Domnului Iisus Christos printr-un acord tripartit care a alcătuit (și încă funcționează) trinitatea antichristică distrugătoare de om întru Credință.[…] Astfel, în mod evident, tratamentul anti-comunist este incomplet și puțini sunt aceia care realizează necesitatea imperioasă a existenței uni vaccin anti-comunist eficient. Omenirea pare a fi preferat însă, vaccinul uitării rapide… Ieftin și extrem de la îndemînă…” (460) Salvarea de această boală amnezică? Rugăciunea.

Aș încheia cu parabola de la pagina 250. Aflat într-o situație extremă, atârnând în gol, pândit sus de o panteră, jos de un tigru, cu șoarecii care rod coarda de care e atârnat, un om întinde mâna și culege o fragă. Povestea e mai complicată, cel care îi povestește lui Buddha fiind de fapt însuși tigrul, șocat de gestul omului și obligat să-i trăiască experiența groazei. „- O, Siddharta, am întâlnit tigrul, dar ce gust minunat avea fraga!”. Mă întreb dacă o carte nu ar trebui să fie până la urmă doar o astfel de simplă frăguță, pentru noi, cei pururi amenințați de fiarele zilei și ale nopții. Pentru că numai astfel are sens acea teribilă rugăciune amintită la un moment dat, ca expresie a ultimei smerenii: „Doamne, nu lăsa omul să biruie!”.



            Christian Crăciun

11 iulie 2016 Sf. Olga

Florești



[1] Leonard Oprea, Trilogia lui Theophil Magus, Calea și Adevărul și Viața; ed. Eikon, 2015, ediție adăugită și revizuită, Prefață de Vladimir Tismăneanu, Postfață de Liviu Antonesei; 680 p.