Se afișează postările cu eticheta iubire. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta iubire. Afișați toate postările

marți, 23 august 2016

Cuvintele IUBIRII


CUVINTELE  IUBIRII

               



Este, desigur, o întâmplare că materialul pe care îl propun pentru numărul 2 al Buletinului nostru este, ca și la primul, tot transcrierea unei conferințe. Dar și întâmplarea este întemeiere de sens…Nu sunt un tip care să cultive oralitatea, deși ultimii ani m-au proiectat adeseori în ipostaza neobișnuită pentru mine a unui wandering speaker. Dar nu cumva chiar revenirea la oralitate (oricât de diferită de cea tradițională și mediată de felurite gadgeturi) este una din mărcile antropologice esențiale ale vremii noastre? Provocând prefaceri ale condiției umane încă greu de bănuit și de cuantificat? De aceea  însăși forma acestor texte, de o retorică „tradițională”, este implicit polemică și are o dimensiune antropologică vădită. Dincolo de tema lor. Am transcris, deci, în cele ce urmează scurtul logos pe care l-am ținut în ziua de joi 25 februarie, la invitația Centrului Județean de Cultură Prahova, în spațiul generos intim al Centrului Dramatic Mythos. Prilejul de astă dată a fost o întâlnire pe tema dragostei, cu mai mulți vorbitori, dintre care mie mi-a revenit sub-tema „Dragoste și literatură”. Publicul tânăr, fremătător, participativ, încântător. Acesta este contextul necesar înțelegerii conținutului. Am transcris cu minime corecturi și modificări acolo unde avalanșa rostirii libere risca să lase textul în obscuritate.



Tema care îmi revine mie în întâlnirea din această seară este: literatura și dragostea. Să nu se supere Părintele Bogdan, dar vreau să încep cu o mică observație: uneori când întrebi un preot sau un teolog despre o chestiune din aceasta mai subtilă, mai dificilă respectivul ridică ochii în tavan și spune: fiule, asta e o taină, și a scăpat. Asta pot să fac și eu, vă spun: Dragostea e o taină, și am scăpat, pot să plec. Ar fi bine dacă ar fi așa ușor, evident că nimeni nu știe ce e aceea dragoste, evident că toată lumea știe ce este aceea dragostea și v-aș propune să pornim de la următoarea premisă: dragostea se învață. O premisă pe care îmi pare tare rău că nu pot să v-o demonstrez aici, pentru că este destul de dificilă. Imediat se pun două întrebări: de la cine o învățăm? Și cum o învățăm? Vă mai spun ceva, dragostea este legată de foarte multe cuvinte – o să vorbim imediat și despre vocabular – și printre ele se află și cuvintele dificile cum ar fi fericire de pildă, eternitate, niciodată ș.a. Dacă învățăm, învățăm la tinerețe, dragostea este legată de tinerețe, deși, din păcate, sau din fericire, se  mai iubește și la bătrânețe și știți că pojarul, dacă îl faci la bătrânețe e mortal, la tinerețe te faci bine. Eu sunt om bătrân și știu. Deci nu cumva iubim la tinerețe ca să nu știm? Dragostea se leagă firește de cei doi termeni fundamentali ai universului: masculinul și femininul. Nu spun bărbatul și femeia pentru că masculinul și femininul se pare că au existat înainte de a exista bărbatul și femeia, care se unesc printr-o energie care se cheamă iubire ce duce la creație. Iubirea care nu duce la creație, nu este iubire. Există un cântec mai profund decât pare, pe care-l știți cu toții, formația Taxi parcă îl cântă, în care bărbații se chinuiesc să spună: te iu…te iu… de ce, pentru că este cel mai greu cuvânt de spus, nu există cuvânt mai greu de spus decât te iubesc. Pentru că, dacă l-ai spus ușor, înseamnă că l-ai mințit. L-ai mințit pe celălalt, te-ai mințit pe tine și ai mințit și cuvântul iubire. Mă leg foarte mult de cuvinte, firește, observa și Părintele Bogdan că se poate spune  a face dragoste, dar nu se poate spune a face iubire. Ambele cuvinte provin în limba română din limba slavă, probabil, trebuie cercetat și asta, ele sunt sinonime pe 99% din suprafața lor, dar la un moment dat apare această sciziune care trebuie să ne pună pe gânduri.

Ce înseamnă, de fapt, această capacitate de a spune cuiva te iubesc? Pentru că, în momentul când îi spui cuiva te iubesc, îi spui ești nemuritor (numai?) împreună cu mine. Pentru că amândoi suntem capabili să creăm ceva care vine din viitor, de dincolo de noi. Pentru că iubirea vine de dincolo de noi, trece prin noi și ajunge dincolo de noi. Noi suntem niște vase prin care iubirea doar trece. Dacă suntem vase curate, iubirea iese curată din noi, dacă suntem vase murdare, se murdărește firește și iubirea care trece prin noi. Apropo de întrebarea de  unde învățăm ce este iubirea, de bună seamă din literatură. Peste 90 % din cărțile care formează literatura lumii, de la Ghilgameș până astăzi, au ca temă iubirea. Dar, spune undeva Novalis, dragostea e mută, numai poezia o poate face să vorbească. Iată, devii poet când iubești,  fără să fii făcut un singur vers, o jumătate de vers, un sfert de vers. Prin simplul fapt că  dai glas  iubirii tale. Încă două lucruri care se apropie: poezia și dragostea. Dacă ele practic se confundă, pe de altă parte cărți cum să vă spun de teorie a dragostei, de filozofie a dragostei, nu de sexologie, cărți care să facă ceea ce încercăm noi să facem aici, să privim dragostea dintr-o perspectivă mai metafizică, mai metaforică, nu mai sunt așa multe precum sunt cele de literatură. Sigur că putem merge la Banchetul lui Platon, sigur că sunt și alte cărți de această factură, eu v-am adus aici câteva, câte am putut prinde la repezeală din biblioteca mea. În altă ordine de idei, dragostea nu unește numai două persoane, ci și cele două, ca să nu spun trei părți ale ființei noastre: trupul, sufletul și spiritul. Dragostea care nu cuprinde toate aceste părți nu este dragoste. Adică dragostea care prinde numai sufletul este sensiblărie, e sensibilitate excesivă și e slabă. Dragostea care cuprinde numai spiritul este răceală, e calcul. Dragostea care cuprinde numai trupul este eros pur și simplu. Dragostea care le cuprinde pe toate, abia aia este iubire și abia ea duce la împlinirea ființei. Pentru că asta căutăm în fond în iubire: să ne împlinim. Și ne împlinim în cifra trei, în treime. Nu în cifra unu, nu în cifra doi – cifra doi e necesară, dar nu este suficientă – ne împlinim abia odată cu cifra trei. Sensul Treimii ține și de acest aspect al iubirii. În Epistola lui Ioan se spune simplu: Dumnezeu este iubire! Punct. Mai mult de atât nu se poate spune despre Dumnezeu, sau mai puțin de atât. Poate că v-a surprins că v-am spus că dragostea se leagă și de partea rațională. Vă dau două exemple din poetul pe care-l iubim cu toții, Eminescu. Poetul are un vers infernal pe care nu-l învață elevii la școală: Ce e iubirea: E-un instinct atât de van, ce le-abate și la paseri de vreo două ori pe an. Te-a terminat! Este „iubirea” ca „basic instinct”, formă care, observăm, tinde să le obnubileze treptat pe toate celelalte. Un asemenea tip de iubire are în poezia eminesciană un personaj tip pe care-l știți și pe care-l cheamă Călin. El ar fi în limbajul de azi un gagicar, de neam prost, care vede și el una bună și prințesă și cu avere și de neam bun și o agață, și dă-mi un sărut și gata. Dar, surpriză, după ce se petrec niște schimbări foarte ciudate cu firea lui Cătălin, uitați-vă dumneavoastră la a doua declarație de iubire pe care el i-o face Cătălinei. Limbajul lui seamănă acum cu cel al Luceafărului. Eu îi întreb pe elevi: cine vorbește acolo, și elevii care de obicei nu sunt atenți, că de aia sunt elevi, răspund cu grabă: Luceafărul. De ce? Pentru că limbajul lui Cătălin s-a „luceferizat”. S-a hiperionizat, zic eu chimic. El îi spune acolo acest lucru extraordinar: revarsă liniște de veci pe noaptea mea de patimi! Iată ce devine suprema iubire la el acum: nu patima, ci liniștea de veci, absolută, care stinge patima. Este opusul lui Cătălin din prima apariție. Aici este apexul iubirii, în momentul când patima s-a liniștit și când devine liniște de veci, devine spirit. Uite, v-am adus aici într-una din cărți, o splendidă carte despre  iubire a unui  teolog contemporan Costion Nicolescu și care are și un titlu minunat: Carte despre îndrăgostiții care vor să se împrietenească. Pentru că el vede în prietenie – și demonstrația este teologic și sentimental și cum vreți s-o luați absolut superbă – o etapă deasupra dragostei. O etapă când patima s-a potolit și când se întâlnesc cele trei, poți să ai liniștea spirituală, ceea ce în Scriptură este numit etapa lui agape, etapa supremă a iubirii.

                Iubirea presupune și inspirație, și asta o leagă iarăși de literatură, presupune duh, la fel ca și literatura. Numai oamenii bogați sufletește știu să iubească. Ne întrebam dacă iubirea poate fi învățată… iată, ajungem din nou la concluzia că nu toți oamenii știu să iubească, toți oamenii au instincte, dar aia nu e iubire. Numai oamenii foarte rafinați, oamenii care au o educație sufletească, intelectuală și spirituală știu să iubească. Ei au o complexitate care permite iubirea, pentru că iubirea este complexă. Ceilalți sunt niște simplii purtători de instincte. Și vă mai arăt aici o carte, apropo de faptul că fără literatură n-am fi știut niciodată să iubim, Denis de Rougemont Iubirea și Occidentul, o carte care arată foarte clar ce mutație s-a petrecut în conceperea și trăirea iubirii în momentul când au apărut trubadurii. Este o schimbare de paradigmă, cum se spune în termeni pretențioși, științifici, în care raportul dintre femeie și bărbat s-a schimbat radical față de cum era privit până atunci. La trubaduri suprema încercare  a iubirii era să nu vezi niciodată iubita, să o iubești fără să o vezi. Donna Angelicata era înger adică ceva de dincolo. Și mai invoc aici un cuvânt: căutare. Iubirea este căutare. Toată viața, și acum suntem din ce în ce mai precoci, începem de pe la 12- 13 ani, ba am văzut și fetițe mai mici pe FB care își caută iubitul: mămico, în cls I sau clasa 0, am iubit! Și tot căutăm iubirea… Gândiți-vă la două personaje: Don Juan, cel care caută iubirea prin o mie și ceva de femei, și nu știm dacă a găsit-o. Și celălalt Don, Don Quijote , care dă de una, vorba lui Creangă balcâză și lălâie, dar care pentru el este idealul. Aici ne întâlnim cu altă trăsătură a iubirii: ea transfigurează. Știți vorba: nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie. Iubirea este ceea ce iubesc eu, și atât. Asta se vede foarte bine în povestea Dulcineei lui Don Quijote.

                E important deci limbajul. Limbajul este erotizat pentru că are gen. Cel puțin limba română încă mai are trei genuri. Dintre care cel mai interesant este neutrul. Există o carte foarte interesantă care demonstrează că limba română este o limbă feminină, ceea ce-i dă o forță teribilă. E o carte la fel de profundă cum sunt mult mai cunoscutele cărți ale lui Noica. Această erotizare, pentru a v-o demonstra vă adresez o singură întrebare: de ce limbajul îndrăgostiților conține atâtea diminutive și nume de animălașe? Găsiți o explicație! Eu nu am găsit una, sau una care să mă mulțumească deplin. Este o cataliză care transfigurează limbajul, îi dă alte funcții decât cele de simplă comunicare. La fel ca în poezie. Limbajul, chiar cel al iubirii mistice este profund erotizat. Și nu vă trimit doar la Cântarea Cântărilor, care este poate cea mai frumoasă poezie de dragoste care s-a scris vreodată. Dar dacă îi veți citi de pildă pe misticii spanioli, pe Sfânta Tereza de Avilla sau Sf. Ioan al Crucii veți descoperi un limbaj erotic, erotic. În Biserică vorbim tot timpul de Mire și Mireasă. De ce? Pentru că această Putere a dragostei, fără ea  nu ar exista lumea. Și nu am exista nici noi, nici la modul biologic, cu atât mai mult la modul spiritual. În momentul când iubim, chiar la modul fizic mă refer acum, iubirea transfigurează trupescul. Cum spune cineva: atunci trupul devine Chip. Iubești în celălalt pe Celălalt. Pentru că nu te poți iubi pe tine însuși. Asta e o aberație, un narcisism insuficient. E una din maladiile societății contemporane. Dragostea mai este legată și de Sărbătoare. Nu de o anume sărbătoare calendaristică: nici de Valentine, nici de Dragobete, nici de 1 Martie, care, după părerea mea, este adevărata sărbătoare a dragostei în folclorul nostru. Dragobetele a fost reinventat ca un fel de reacție la Valentine, el era o tradiție obscură, puțin răspândită în câteva regiuni ale țării. Pe mine mă interesează sărbătorescul. Atunci când iubești sigur că timpul curge altfel, sigur că toată lumea e în sărbătoare și toată lumea e în primăvară, de aia sunt toate sărbătorile iubirii primăvara. Nu numai pentru că aleargă sângele și sevele în flori și copaci și totul renaște la viață, ci pentru că orice iubire e un început, și primăvara fiind Începutul, e normal ca sărbătorile iubirii să pice, indiferent de cultura în care ne aflăm, în primăvară. Prin ce se mai leagă iubirea de literatură?

Prin aceea că întotdeauna ne îndrăgostim de o imagine. Literatura se face cum știți din imagini, și noi, înainte de a ne îndrăgosti de o persoană reală, ne îndrăgostim de o imagine, am dat deja exemplul lui Don Quijote, care, înainte de a o cunoaște pe Dulcineea, auzise e ea. Imaginea femeii perfecte, sau a bărbatului perfect, dacă avem noroc, găsim corespondatul acelei imagini și în realitate, modelul și realul se suprapun într-o mai mică sau mai mare  măsură, fizic și psihic. Dar totdeauna ne îndrăgostim de această imagine. Hai să vă mai arăt câteva cărți […] Câteva cărți care nu că ne învață să iubim (contrazic acum ce spuneam la început) pentru că pentru a învăța să iubim trebuie să iubim. Aici nu merge ca la școală: trei săptămâni de teorie, o săptămână de practică. Aici, în iubire, din fericire teoria („literatura despre”) și practica nu pot fi separate. E precum cerneala vărsată în apă: nu mai știi care e cerneala și care apa. Nimeni n-a putut să iubească fără să citească, dar nimeni n-a învățat să iubească citind o carte. Asta e la fel de adevărat. Mă duc aici la palatul Culturii, iau fișierul cu toate cărțile despre dragoste și devin un îndrăgostit perfect. Asta nu e posibil. Roland Barthes aici vorbește despre abrealitate, această forță pe care o are iubirea de a ne smulge din realitate. E lucrul cel mai folositor pentru noi, să știți. De ce spunem că îndrăgostiții umblă cu capul în nori? Pentru că pentru ei realitatea imediată nu mai este preocuparea numărul unu ci numărul….nu știu care. El este preocupat doar să iubească. Pentru că ființa lui, atâta cât este, pentru că avem o ființă mărginită, e atât de copleșită de o forță care vine din tot cosmosul și care se cheamă iubire, încât nu mai are timp să se uite că i s-a rupt flecul la pantofi (asta depinde, totuși se îmbracă frumos ca să placă celuilalt, e o întreagă semiologie a modei aici, despre care nu am timp să vă vorbesc) sau că nu are ce mânca mâine sau alte lucruri de genul acesta. Îndrăgostitul are un alt mod de a se raporta la realitate decât îl are omul neutru sau omul care este într-o perioadă de anti-îndrăgostire, ca să spun  așa.

                Și un  ultim lucru, pentru a încheia… Am încercat să trec prin câteva cuvinte ale iubirii. Ultimul pe care vi-l propun este fascinație. Adică de un fel de hipnoză. Apropo și de ce spuneam înainte, când ești îndrăgostit nu mai vezi nimic din realitate. Nu-l mai vezi nici măcar pe cel pe care-l iubești, vezi acea Imagine. Don Quijote nu o vede pe Dulcineea. Și asta se numește fascinație, ești răpit, ești dus în duh   - iată, iubirea este și inspirație – din această cauză marii poeți au reușit să îmbine inspirația poetică și inspirația erotică, tocmai pentru că sunt conștienți de această forță care nu știm de unde vine și care, repet, numai trece prin noi, ne călăuzește.

                Vă doresc să fiți vase bune conducătoare de iubire!





Christian Crăciun


vineri, 29 iulie 2016

woman in love












Surprinzător acest roman, Părăsește-mă!, al Magdei Marin (ed. Eikon 2016)! Neverosimil prin raportarea lui la contextul general al literaturii noastre din ultimele decenii. Cuvinte desuete: lacrimi, plâns, fericire, sentiment etc. Temă cunoscută: dragostea imposibilă. Evident, folosesc epitetele „neverosimil” sau „desuet” în sens laudativ, tocmai pentru a atrage atenția că este un roman de o finețe a analizei rarisimă în literatura recentă. Este un roman al feminității spirituale și erotice care se descoperă pe sine la o vârstă avansată, se descoperă prin construirea Lui, iar el are blândețea și înțelepciunea și răbdarea și iubirea de a se lăsa modelat. Povestea este simplă: o femeie matură, la vârsta când speranțele încep să adoarmă una câte una, profesoară, se îndrăgostește de un student (nu tocmai un puști, dar oricum mult mai tânăr, cam de vârsta fiicei ei) căruia îi predase la un moment dat niște meditații. Cei doi sunt în egală măsură retractili, sensibili, atenți, cu o puritate generoasă a trăirilor, dispuși să joace totul pe cartea unei iubiri fără șanse de împlinire în imediat. Epicul, minimal, e compus din nenumărate plimbări pe care cei doi le fac cu mașina condusă de el, mai aproape sau mai departe de oraș. Atât. Textul e compus din două nivele, marcate cu corp diferit de literă: unul este jurnalul femeii, celălalt o perspectivă naratorială exterioară, dar redând, într-un stil indirect, tot trăirile personajului și dialogurile. E, în fond, același  text. De altfel, timpul perfect simplu sau prezent din acest al doilea plan are o funcție importantă în susținerea tensiunii trăirii, între ritmul inevitabil lent al analizei psihologice și instantaneitatea timpilor verbali este exact spațiul sfâșierii sufletești a protagonistei. Mai sunt două amănunte, și cu asta am spus tot despre articulația epică: femeia este bolnavă de inimă și are o fată, deja adultă, care intervine la un moment dat decisiv în acțiune.

            Și de aici începe povestea. Este un roman pur psihologic, nu avem date despre contextul social și nici bărbatul nu apare decât ca obiect al dorinței și obiect (de)scris. Într-un singur loc ni se spune în treacăt că era absolvent al unei facultăți tehnice și, doritor să urmeze o facultate umanistă, are nevoie  de pregătire, prilej cu care ajunge  să fie meditat de ea. În felul acesta descoperim cea de-a doua temă a romanului, la fel de importantă ca prima. Femeia trăiește, conștient și cu sufletul rupt, această dragoste cu disperarea cu care un înecat soarbe ultimele guri de aer. E speriată de inadecvare și, evident, de suferințele implicate, de răul pe care i l-ar putea pricinui lui, sau pe care și l-ar asuma aruncându-se într-o aventură, dar și de darul neașteptat al frumuseții unei iubiri depline. Dar dragostea ei are multe fațete, nu e în principal erotică (târziu devine astfel, de altfel foarte puternic și delicat în același timp, mult timp, chiar după ce își începuseră lunga serie de peregrinări, cei doi își vorbesc la plural) ci și maternă. Nu neapărat din cauza diferenței de vârstă, ci pentru că ea îl naște pe el, introducându-l în cultură, nu numai ca bărbat, ci și ca om și ca personaj. O naștere triplă. E modul ei de a-și salva in extremis dragostea. „Personajul și creatorul său se pândesc, iar din lupta aceasta pe viață și pe moarte dintre mine și mine va ieși cineva învingător?”. Ea e un Pygmalion invers. Jurnalul, început firește ca o încercare de a se lămuri pe sine, de a scăpa de „spaima și cutremurul” experienței noi, de incertitudinea viitorului, de golul resimțit în urma „dislocării” din habitudinile ei de om singur, devine tot mai mult un scop în sine, e conceput să devină carte, ceea ce dă naștere la o nouă serie de frământări.  „Caietul acesta, singurul semn de nemoarte. Martorul tăcut. Prelungirea gândurilor mele, blândețea disperării și extazul unei lumi în care eu, cea adevărată, și eu, cea construită, ne dăm mâna și intrăm în dialogul acela al nuanțelor, al timpului infinitezimal în care și una, și cealaltă se caută reciproc, se împletesc și se despart, se iubesc și se detestă, își vorbesc și intră apoi într-o tăcere gravă în care cuvintele dispar refugiindu-se în zona aceea a unei liniști mai adânci decât toate mările lumii”. Dragostea îi naște pe cei doi protagoniști, dar naște și Cartea lor, simultan. „…ce caut eu în povestea asta, ce caut eu în povestea lui, dar, mai ales, ce caută el în povestea mea?”

Finețea analizei aduce aminte de vremuri în care sufletul era o dimensiune fundamentală a literaturii. Inima, vorba lui Finkielkraut, trebuie să fie inteligentă. Și asta îl învață femeia, devenită mentor, pe bărbat, construindu-l spiritual. („Ce avea el? O ingenuitate, o ignoranță delicată, o vârstă a zborului, o privire, o privire a adâncurilor, o delicatețe a gesturilor, o voce liniștitoare, o mare nevoie de a ști, o aprigă dorință de a fi în preajma ei. Pentru cât timp? Cât putea să dureze totul? Și până unde se putea ajunge?”). În nesfârșitele lor deambulări, cei doi nu numai se descoperă pe sine și unul pe altul, își descoperă cu infinită precauție (e un roman lent, și asta e altă calitate a lui) sentimentele, ci descoperă și tot felul de alte „lucruri”: ploaia, ninsoarea, un apus, copacii, păsările, marea, noaptea, muzica, un con de brad etc. etc. E un fel de luare în stăpânire a lumii, dragostea deschide lumea ca pe o carte și cei doi învață împreună să o citească, o cunoaștere aurorală sub semnul tragicului. Gesturile lor cele mai banale refac lumea, așa cum se petrece cu toți îndrăgostiții, de la începutul lumii. „…și atunci am întins mâna către el  și l-am mângâiat  simțind o explozie de bucurie în inima mea gata să se rupă în bucăți, îmi plimbam ușor degetele peste părul lui, peste obraz, având sentimentul că mâna îmi alunecă peste o întreagă lume, că în această atingere blândă stă un  grăunte de geneză, începutul, izvorul vieții care atunci se năștea umplând de liniște tot universul locuit de două inimi care-și armonizau bătăile cu cele ale Timpului etern”. De altfel, lacrimile și plânsul apar aproape în fiecare pagină, obsesiv, sunt un lait motiv al unui text impregnat de lirism tocmai pentru a-l face impenetrabil la urâtul din jur. Roman al delicateței, vulnerabilității, ezitării, răbdării, dantelăriei de nuanțe,  - toate convertite în forța sentimentului – se opune tocmai prin această sensibilitate și profunzime grobianismului ambiant. „Descopeream în mine femeia care năvălea în viață, anulând reprimările, simțeam focul acela ascuns pe care îl adăpostisem în zonele obscure ale ființei mele, ieșea din mine și intra în mine, recompunea, alături de el, nu numai dorința, dar și drumul către esență, părăsea corporalitatea îngustă a barierelor fizice, trecea peste pragul vaporos al aerului, străbătea căile cerului, lumea  intergalactică, vedeam ca prin ceață, dar VEDEAM, chipul zâmbitor al lui Dumnezeu, îmi întorceam de acolo, de sus, fața către bărbatul pe care-l lăsasem în căușul îmblânzit al patului și știam, simțeam că ie parte din Cel care mă ajuta să trăiesc, mă ajuta să înțeleg esența iubirii ca o contopire cu TOTUL, ca un geamăt cotropit de  taina lucrurilor și știam că iubirea aceasta uriașă și tragică este însuși răspunsul pe care Dumnezeu mi-l dădea la întrebarea atât de păcătoasă, dar omenească „Exiști?””.am în mine femeia care năvălea în viață, anulând reprimările, simțeam focul acela ascuns pe ca

Motivul jurnalului (autoreferențial) e legat de cel al oglinzii: căutare de sine, dublu, cealaltă lume, semn al trecerii timpului, martor rece, și tot restul de conotații implicate. De altfel, femeia are un gest care se repetă obsesiv: întoarcerea capului. Ea își întoarce mereu fața, nu vrea să ni se arate, iar semnificația acestui gest matricial e multiplă. Nu doar pentru a-și ascunde lacrimile permanente, de bucurie fără speranță, sau pentru  a nu-și trăda trăirile pe care pudic le dorește ascunse. E un refuz al realității, un refugiu speriat al unei ființe profund vulnerabile și, din cauza asta, mereu bănuitoare, un refuz al prezentului, dar și al „chipului” care înseamnă materialitate, o fugă de confruntare, o neîncredere în sine însăși și în darul primit al dragostei, o fericire disperată și disperare a unei fericiri neașteptate, o repliere în imaginar și interogație tot mai acută. E un fel de a fugi de sine pentru a se regăsi pe sine într-o transfigurare nesperată prin iubire. De altfel, încă de la început vorbește despre întâlniri în viață care au loc prea târziu și întâlniri care au loc totuși totdeauna atunci când trebuie.

Avantajul epicului minimal este acela că gesturile se încarcă de bogății nebănuite (e una din trăsăturile discursului îndrăgostit, cum știm). Așa, într-una din plimbările lor, el se dedă unui straniu dans cu mașina, ca o declarație de dragoste și un semn al bucuriei. Răspunsul ei: „În noaptea aceea am înțeles pe propria-mi ființă ceea ce știam doar din teorie: că o femeie poate atinge extazul suprem DOAR stând alături de un bărbat, ascultându-l și urmărindu-i gesturile pe care el le face pentru ea”. În această pânză de păianjen în care din ce înaintăm spre sfârșitul romanului, cultura construiește tot mai mult bărbatul, ca și femeia îndrăgostită, apare, brusc, o turnură compozițională surprinzătoare. Fiica femeii, martor implicat al acestei iubiri devastatoare, îi aduce un plic, ajuns la ea prin hazard. Și care conține, probabil, (nu vom ști până la sfârșit) un jurnal al bărbatului sau scrisori în care, acum, Ea devine personaj. Joc de oglinzi, un complicat mise en abyme  dublu (din care însă noi nu putem citi decât paginile pare) în care, cum știm de la trubaduri, dacă dragostea nu e literatură, nu e dragoste. E, se pare, ultima lecție pe care ea i-a predat-o. Eliberându-l, cum îi cerea fiica ei, din eros spre cultură. „Câtă luptă e într-un suflet care ține totul în el, care nu poate și nu are cui să spună, care explodează doar în el însuși, care se lasă cuprins de toate deziluziile și disperările lumii, care întinde arcul neputinței și al vulnerabilității până ajunge în pragul sfârșitului sfârșitului! Am închis ochii aducând în inima  mea  toată grozăvia lumii, toate războaiele sufletelor dintotdeauna, toate patimile oamenilor care s-au născut, au trăit și au murit pe acest pământ”.

Prin fiica ei se face oarecum legătura cu realitatea socială. Fata răspunde uneia dintre vocile ei interioare, îi cere imperativ să-i redea lui libertatea, pare a-i înțelege perfect și bucuria împlinirii ființei într-o minunată iubire tardivă și inhibițiile, dar, realistă, pare a-i impune să-și asume o suferință actuală pentru a evita una, mult mai gravă și inevitabilă, mai târziu. Și, în același timp, tocmai în numele acestei iubiri de neîmplinit în social, îi cere să-l elibereze pe el, îngăduindu-i să-și trăiască vârsta. Dar nu este orice iubire o formă de egoism, de acaparare a celuilalt? Să nu uităm însă că fata este singura care a citit ceea ce se află în plic, ea știe despre el lucruri pe care noi nu le știm, nici femeia. Dar îl poate ea, într-adevăr, elibera pe Celălalt? Din momentul în care el devine personaj, apoi și ea devine personaj în propriu jurnal dar și în textul lui secret, din acel moment cei doi își sunt reciproc prizonieri, dragostea lor devine inexpugnabilă, abia acum se împlinește și se rupe complet de contingențe, îngropându-i și eliberându-i, pe amândoi, în Carte. „Este oare scrisul o slăbiciune? Ne refugiem în noi pentru a uita? Pentru a ne crea o altă lume, paralelă, în care să fim altcineva decât suntem în realitate? Avem voie să modificăm realitatea? Se gândi că, totuși, scrisul e cea mai bună terapie, te vindecă de tine, te justifică, te creează, tu devii ce nu credeai niciodată că vei fi, oricum cartea bate viața, iar ea, autorul, își face drum printre personaje, iar ea, personajul, devine mai puternică decât modelul și, de ce nu, îți domină autorul luând-o pe drumul propriu, rupând lanțurile în care creatorul vrea să o țină. În carte, și ea și el își lasă în urmă autorul, ies din viață și intră în ficțiune, poate fără să dorească să mai iasă de acolo”.

E un roman al „educației sentimentale” în care drama se confundă cu fericirea și se topesc în aceeași lacrimă ascunsă printr-o elegantă întoarcere a capului. Autoarea ne-a dăruit o lume elegantă și nobilă prin rafinamentul trăirii, care m-a dus cu gândul la de neuitatul Aimez-vous Brahms? Insist pe asta pentru că un astfel de model de literatură (nu foarte bine reprezentat la noi) este mai actual decât cred spiritele superficial branșate la experiențe așa zicând moderne.

Goana ei după iubire este și o goană spre moarte, pasărea speriată a inimii se zbate tot mai tare, și cu atât mai presantă devine sarcina scrierii. Triunghiul eros-thanatos-scris oferă astfel armătura de rezistență a cărții. Întorcându-și chipul plâns de la realitate spre carte, femeia trece pragul, recunoscând că adevăratul personaj prins în colivia cuvintelor este Ea. Ea cealaltă.

Magda Marin ne-a oferit un excepțional roman de dragoste de care literatura noastră avea nevoie, subtil, profund, delicat și cu o sensibilitate teribilă la adevărurile etern umane. În acest sens, poate, acest imperativ eliberator: „părăsește-mă!” se poate traduce prin alt imperativ eliberator al iubirii „scrie-mă!”.



Christian Crăciun

28 iulie 2016





























în mine, recompunea, alături de el. Nu numai dorința, dar și drumul către esență, părăsea corporalitatea îngustă a barierelor fizice, trecea peste pragul vaporos al aerului, străbătea căile cerului, lumea intergalactică, vedeam ca prin ceață, dar VEDEAM, chipul zâmbitor al lui Dumnezeu, îmi întorceam de acolo de sus, fața către bărbatul pe care-l lăsasem în căușul îmblânzit al patului și știam, simțeam că e parte din Cel care mă ajuta să trăiesc, mă ajuta să înțeleg esența iubirii ca o contopire cu TOTUL, ca un geamăt cotropit de taina lucrurilor și știam că iubirea aceasta uriașă și tragică este însuși răspunsul pe care Dumnezeu mi-l dădea la întrebarea atât de păcătoasă, dar omenească „Descopeream în mine femeia care năvălea în viață, anulând reprimările, simțeam focul acela ascuns pe care îl adăpostisem în zonele obscure ale ființei mele, ieșea din mine și intra în mine, recompunea, alături de el. Nu numai dorința, dar și drumul către esență, părăsea corporalitatea îngustă a barierelor fizice, trecea peste pragul vaporos al aerului, străbătea căile cerului, lumea intergalactică, vedeam ca prin ceață, dar VEDEAM



a barierelor fizice, trecea peste pragul vaporos al aerului, străbătea căile cerului, lumea intergalactică, vedeam ca prin ceață, dar VEDEAM, chipul zâmbitor al lui Dumnezeu, îmi întorceam de acolo de sus, fața către bărbatul pe care-l lăsasem în căușul îmblânzit al patului și știam, simțeam că e parte din Cel care mă ajuta să trăiesc, mă ajuta să înțeleg esența iubirii ca o contopire cu TOTUL, ca un geamăt cotropit de taina lucrurilor și știam că iubirea aceasta uriașă și tragică este însuși răspunsul pe care Dumnezeu mi-l dădea la întrebarea atât de păcătoasă, dar omenească „Descopeream în mine femeia care năvălea în viață, anulând reprimările, simțeam focul acela ascuns pe care îl adăpostisem în zonele obscure ale ființei mele, ieșea din mine și intra în mine, recompunea, alături de el. Nu numai dorința, dar și drumul către esență, părăsea corporalitatea îngustă a barierelor fizice, trecea peste pragul vaporos al aerului, străbătea căile cerului, lumea intergalactică, vedeam ca prin ceață, dar VEDEAM, chipul zâmbitor al lui Dumnezeu, îmi întorceam de acolo de sus, fața către bărbatul pe care-l lăsasem în căușul îmblânzit al patului și știam, simțeam că e parte din Cel care mă ajuta să trăiesc, mă ajuta să înțeleg esența iubirii ca o contopire cu TOTUL, ca un geamăt cotropit de taina lucrurilor și știam că iubirea aceasta uriașă și tragică este însuși răspunsul pe care Dumnezeu mi-l dădea la întrebarea atât de păcătoasă, dar omenească „Exiști?””
 „Descopeream în mine femeia care năvălea în viață, anulând reprimările, simțeam focul acela ascuns pe care îl adăpostisem în zonele obscure ale ființei mele, ieșea din mine și intra în mine, recompunea, alături de el. Nu numai dorința, dar și drumul către esență, părăsea corporalitatea îngustă a barierelor fizice, trecea peste pragul vaporos al aerului, străbătea căile cerului, lumea intergalactică, vedeam ca prin ceață, dar VEDEAM, chipul zâmbitor al lui Dumnezeu, îmi întorceam de acolo de sus, fața către bărbatul pe care-l lăsasem în căușul îmblânzit al patului și știam, simțeam că e parte din Cel care mă ajuta să trăiesc, mă ajuta să înțeleg esența iubirii ca o contopire cu TOTUL, ca un geamăt cotropit de taina lucrurilor și știam că iubirea aceasta uriașă și tragică este însuși răspunsul pe care Dumnezeu mi-l dădea la întrebarea atât de păcătoasă, dar omenească „Exiști?””


sul pe care Dumnezeu mi-l dădea la întrebarea atât de păcătoasă, dar omenească „Descopeream în mine femeia care năvălea în viață, anulând reprimările, simțeam focul acela ascuns pe care îl adăpostisem în zonele obscure ale ființei mele, ieșea din mine și intra în mine, recompunea, alături de el. Nu numai dorința, dar și drumul către esență, părăsea corporalitatea îngustă a barierelor fizice, trecea peste pragul vaporos al aerului, străbătea căile cerului, lumea intergalactică, vedeam ca prin ceață, dar VEDEAM, chipul zâmbitor al lui Dumnezeu, îmi întorceam de acolo de sus, fața către bărbatul pe care-l lăsasem în căușul îmblânzit al patului și știam, simțeam că e parte din Cel care mă ajuta să trăiesc, mă ajuta să înțeleg esența iubirii ca o contopire cu TOTUL, ca un geamăt cotropit de taina lucrurilor și știam că iubirea aceasta uriașă și tragică este însuși răspunsul pe care Dumnezeu mi-l dădea la întrebarea atât de păcătoasă, dar omenească „Exiști?””

 „Descopeream în mine femeia care năvălea în viață, anulând reprimările, simțeam focul acela ascuns pe care îl adăpostisem în zonele obscure ale ființei mele, ieșea din mine și intra în mine, recompunea, alături de el. Nu numai dorința, dar și drumul către esență, părăsea corporalitatea îngustă a barierelor fizice, trecea peste pragul vaporos al aerului, străbătea căile cerului, lumea intergalactică, vedeam ca prin ceață, dar VEDEAM, chipul zâmbitor al lui Dumnezeu, îmi întorceam de acolo de sus, fața către bărbatul pe care-l lăsasem în căușul îmblânzit al patului și știam, simțeam că e parte din Cel care mă ajuta să trăiesc, mă ajuta să înțeleg esența iubirii ca o contopire cu TOTUL, ca un geamăt cotropit de taina lucrurilor și știam că iubirea aceasta uriașă și tragică este însuși răspunsul pe care Dumnezeu mi-l dădea la întrebarea atât de păcătoasă, dar omenească „Exiști?””




drumul către esență, părăsea corporalitatea îngustă a barierelor fizice, trecea peste pragul vaporos al aerului, străbătea căile cerului, lumea intergalactică,
vedeam ca prin ceață, dar VEDEAM, chipul zâmbitor al lui Dumnezeu, îmi întorceam de acolo de sus, fața către bărbatul pe care-l lăsasem în căușul îmblânzit al patului și știam, simțeam că e parte din Cel care mă ajuta să trăiesc, mă ajuta să înțeleg esența iubirii ca o contopire cu TOTUL, ca un geamăt cotropit de taina lucrurilor și știam că iubirea aceasta uriașă și tragică este însuși răspunsul pe care Dumnezeu mi-l dădea la întrebarea atât de păcătoasă, dar omenească „Descopeream în mine femeia care năvălea în viață, anulând reprimările, simțeam focul acela ascuns pe care îl adăpostisem în zonele obscure ale ființei mele, ieșea din mine și intra în mine, recompunea, alături de el. Nu numai dorința, dar și drumul către esență, părăsea corporalitatea îngustă a barierelor fizice, trecea peste pragul vaporos al aerului, străbătea căile cerului, lumea intergalactică, vedeam ca prin ceață, dar VEDEAM, chipul zâmbitor al lui Dumnezeu, îmi întorceam de acolo de sus, fața către bărbatul pe care-l lăsasem în căușul îmblânzit al patului și știam, simțeam că e parte din
 „Descopeream în mine femeia care năvălea în viață, anulând reprimările, simțeam focul acela ascuns pe care îl adăpostisem în zonele obscure ale ființei mele, ieșea din mine și intra în mine, recompunea, alături de el. Nu numai dorința, dar și drumul către esență, părăsea corporalitatea îngustă a barierelor fizice, trecea peste pragul vaporos al aerului, străbătea căile cerului, lumea intergalactică, vedeam ca prin ceață, dar VEDEAM, chipul zâmbitor al lui Dumnezeu, îmi întorceam de acolo de sus, fața către bărbatul pe care-l lăsasem în căușul îmblânzit al patului și știam, simțeam că e parte din Cel care mă ajuta să trăiesc, mă ajuta să înțeleg esența iubirii ca o contopire cu TOTUL, ca un geamăt cotropit de taina lucrurilor și știam că iubirea aceasta uriașă și tragică este însuși răspunsul pe care Dumnezeu mi-l dădea la întrebarea atât de păcătoasă, dar omenească „Exiști?””



marți, 30 decembrie 2014

DANIEL TURCEA



CARTEA LUI DANIEL


Această carte[1] nu este doar o biografie a unui poet (excepțional!), ci o hagiografie. Adică mai mult și, în același timp, mai puțin. Ceea ce pune înainte de toate o interesantă chestiune de teorie literară. Separarea valorilor, puritatea artisticului au fost și sunt resimțite ca o axiomă, o cucerire de nepărăsit a maturizării noastre culturale. Când Maiorescu, precum un Moise estetician, a separat apele axiologice, proclamând autonomia esteticului, gestul a părut a întemeiere copernicană, o dezvăluire a unei structuri definitive a universului de valori. În teoria literaturii nimeni nu s-a încumetat să scrie un „laus Ptolemeai”, să propună adică o întoarcere, metaforică, la un status quo ante sincretic. Și dacă….totuși… Dacă există și alte platforme de pe care poate fi abordat textul literar, în afara acestei dogme separatiste? Dacă perspectiva monadic estetică ne oferă – după o dihotomie a lui Noica - exactitatea operei, dar adevărul ei se dezvăluie doar privit din altă parte? Mai de sus? Căci adevărul este infinit încăpător în Cuvânt. Cel puțin unele texte justifică o asemenea neliniște teoretică.
Am simțit nevoia acestei scurte introduceri pentru a situa prezenta carte, dificil de plasat în tabelele noastre pre-judecate. Din două motive: subiectul biografiei este unul dintre cei mai mari poeți ai generației sale și ai limbii române: Daniel Turcea, ignorat de mainstreamul canonului oficial(izat). Iar autoarea biografiei, al cărui nume nu apare pe copertă, trebuie să citești cu atenție ca să-ți dai seama dintr-un Prolog că este vorba despre sora poetului, doamna Lucia Turcea, își asumă misiunea ca pe un canon, în sensul religios al termenului. Și, de aici încolo, e nevoie de celălalt plan: cartea este scrisă cu smerenie, (concept fundamental, neapărat necesar pentru a o înțelege!); iconarul (autoarea are această calificare) se ascunde în spatele chipului, iar chipul este cel al fratelui iubit, plecat la numai 33 de ani. Cartea aceasta a fost scrisă, se simte, sub rânduiala și tensiunea gestului sacru. Singurul care îl poate proiecta pe poet în deplină lumină. Biografia sa este ilustrativă pentru generația boemă căreia i-a aparținut, dar și pentru contextul istoric. Destin care a cunoscut o fractură fundamentală, Daniel devenind din boemul obstinat să-și ardă viața cât mai repede și mai deplin pe rugul tuturor exceselor, un „nebun întru Hristos”, trăitor până la capăt al dimensiunii sacrifiale, cruciforme, a existenței. Dar rămânând în ambele ipostaze Poet cu majusculă. Sunt cele două etape marcate de cărțile antume: Entropia și Epifania. Poetul și-a renegat-o cu vehemență pe prima, din punct de vedere asumat religios nu putea face altfel, căci era sincer până la capăt. Pe măsură ce citeam biografia de față, mă gândisem să-i dau ca titlu acestei prezentări: Interzis literaților! Până când am dat la pagina 143 de citarea observațiilor Părintelui Stăniloae, referitoare la Epifania și la cele două fețe ale poetului : „Cartea nu este pentru scriitori. Diferența dintre Entropia și Epifania este ca o ascensiune din groapa Marianelor în vârful Everestului”. Da, nu este o carte pentru scriitori!
            De altfel, traversăm o perioadă editorială bună pentru poetul Daniel Turcea, care începe încet, încet să fie redescoperit și de noile generații. Amintesc ediția Epifania. Cele din urmă poeme de dragoste creștină, ed. Doxologia 2011 sau Cântarea treptelor. Poezii postume din arhiva Mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania, ed. Eikon 2014. Prima carte are și un studiu introductiv al Părintelui Dumitru Stăniloae care explicitează firesc, din punct de vedere teologic, psalmodierile acestui mare poet mistic.  Biografia de față este scrisă într-un stil de o precizie cristalină, cu o doză bine controlată de patetism, iubire creștin smerită, reușind în subtext să ofere un model. Ea însăși trăitoare într-o credință vie, sora poetului și-a dus cu abnegație la capăt misiunea. Chiar pentru cei sceptici se poate vedea că istoria literaturii noastre postbelice e mai diversă și mai complicată de cum o înfățișează uneori istoriile canonice.
            Se ivește deci din pagini un personaj fascinant prin haruri speciale, un om pasionat de adevăr și de a împinge lucrurile spre absolut. Un om care nu accepta jumătățile de măsură în orice a făcut. Fanatic al muncii și vizionar. Vădit inadecvat mediului social, profesional și istoric în care a trăit. Cu o expresie celebră, suferind de „exces asupra totului”. Fie că a fost vorba de bântuirile sale prin gândirile asiatice, și ezoterisme de tot felul, prin științele de top (fizica particulelor elementare, genetica), prin proiecte arhitecturale fantaste pentru timpul și locul date (o școală care să se învârtă, la propriu, după soare), fie, în final, în teologia și trăirea și mistica ortodoxă, prin asumarea lor fără rest (cum s-ar putea altfel?). Sigur, există această radicală Die Kehre – răsturnare – după care poetul își renegă radical prima parte a activității poetice, distrugând chiar o grămadă de manuscrise. Ca trăitoare ortodoxă, autoarea biografiei mărturisitoare nu poate decât să aprobe, să argumenteze această opțiune. Noi, ca scriitori banali, încercăm să integrăm cele două etape. Să admirăm poezia, ignorând rugul sfințeniei.
            Strămoșii paterni ai poetului veneau de prin zona Făgărașului, stabiliți în Pitești. Tatăl, supraviețuitor miraculos din război, era un spirit pozitivist, milităros, de o mare generozitate. Mama, dintr-o familie cu generații de preoți din Câmpina, profesoară de matematică, avea un talent la pictură și o memorie pe care fiul pare că le-a moștenit.  Și o trăire în rugăciune la care acesta va ajunge în cele din urmă. Copilul n-a vorbit (blagian) până pe la trei ani, când și-a dat drumul la un fel de glosolalie fără pauze. Este un copil genialoid, cu o memorie excepțională și un deosebit talent la desen încă de mic. Se îmbolnăvește însă grav de astm pe la 8 ani, ceea ce îi creează dificultăți cu urmarea școlii și pune chiar problema supraviețuirii. Dar la 15 ani, tot așa de brusc precum apăruse, astmul dispare. Poate tocmai de aceea începe lunga perioadă de „rătăcire”, căutarea disperată a unui Dumnezeu necunoscut, a „absolutului”, sentimentul acut al singularității și singurătății. Se conturează tot mai pregnant o personalitate de tip renascentist-romantic, luciferic pictor și poet, om de știință și arhitect, obsedat de cunoaștere, de creație, de totalitatea adevărului. Intră la Facultatea de Arhitectură, iar în 1970 îi apare Entropia, volum primit cu entuziasm de critica literară. Este stâlp al boemei scriitoricești, nerefuzându-și nici un exces. Dar neîncadrat și neîncadrabil, refuzând abil intrarea în partid, privit ciudat în facultate, fantast, într-o perpetuă căutare. Cu proiecte literare monumentale gen Prolegomene la o fizică viitoare sau Nirvane,  vorbind de pe atunci de un fel de „particulă a lui Dumnezeu” – neutrino. Ce căuta? Simplu, cunoașterea absolută.
            Sigur, perspectiva din care autoarea ne prezintă această etapă biografică este aceea a căderii, păcatului, rătăcirii. Sunt momente de „film”, precum cel în care este pur și simplu răpit și drogat de o scriitoare (???) fascinată de geniul său demonic (pleonasm?) și ținut prizonier mai multă vreme. Și, din ochiul acestui sorb al păcatului, vine trezirea. Nu dintr-o dată, nu ușor, însă cu aceeași intensitate necomună a trăirii. Are un „înger puternic” cum spune biograful, care îi dă darul revelației. Este dăruit cu „cealaltă respirație”, cea a Duhului, care îi arată duhovnicul și biserica. Pe care le caută frenetic, mânat de o „nemulțumire” caracteristică adevăratului creștin. Primul duhovnic i se pare prea îngăduitor, căci el se judecă mult mai aspru și momentul crucial este acela în care îl descoperă (printr-un concurs de împrejurări care ține de o altă ordine) la Mănăstirea Cernica pe marele duhovnic, părintele Arsenie Papacioc, puțin înainte ca Avva să plece la Techirghiol. Acesta are ceea ce tânărul căuta: răspunsurile. După prima întâlnire se întoarce pur și simplu iluminat. Își dă seama că nu de cunoaștere extensivă are nevoie, ci de iubire, în sensul creștin al termenului. De aici va urma un drum al unei „sfințenii laice”, o Imitatio Christi într-un cotidian social sumbru și sufocant. La care se va adăuga cumplita ispășire a bolii grele care îl va învinge la 33 de ani. O Golgotă a suferinței fizice pe care și-o va asuma creștinește ca pe un triumf. După cum, scrierea acestei biografii s-a desăvârșit la 33 de ani de la trecerea sa la cele sfinte. Lupta, luptele sale: pentru ispășire, pentru scrierea unui alt fel de poezie, pentru a face bine în sens de trăitor creștin nu pot fi repovestite aici. Ele trebuie citite așa cum sunt consemnate de martorul mărturisitor. „El m-a considerat întotdeauna mai bună decât eram, de aceea, la sfârșitul vieții, mi-a încredințat scrierile lui, deși, pentru păcatele mele, n-am fost demnă de cinstea aceasta. Dar le-am primit ca o slugă ce nu vrea să îngroape talantul primit!”. Mai sunt însă câteva întâmplări: foarte scurta perioadă în care a activat ca profesor de desen (legătura cu copiii), admiterea la teologie, invitația în Franța (la care răspunsul - negativ, firește – sosește, în nota sinistră a epocii, după moartea poetului), supărarea că este apreciat în Occident doar pentru Entropia, refuzul de a pleca în Germania la tratament, legăturile foarte succint consemnate cu lumea scriitoricească (prietenia cu Nichita Stănescu) care marchează această perioadă frenetică, marcată de efortul de a recupera întru rugăciune ce pierduse în prima parte a vieții.
            Ultima parte a vieții însă, descrisă cu detalii al căror rost este de înțeles pentru o lectură teologică, stă sub semnul bolii cumplite. Aici religiosul și misticul, trăirea ca un fel de „călugăr laic” întru facerea de bine, asumarea martirică a suferinței fizice, (într-un astfel de context nu există „cuvinte mari”, numai cuvinte precise!) se eliberează. Proporțional, această ultimă parte, deși scurtă cronologic, ocupă o secțiune importantă a cărții. Pentru că este vorba despre importanța existențială. Summa existențială. De aceea tonul relatării nu este nici un moment a jelanie, ci apologetic. Exemplificator. Ne prezintă nu un învins de boală, ci un biruitor întru Hristos. Stă sub versul acela extraordinar: Știu, voi muri, dar câtă splendoare!
            Cartea are – ca o anticipare, poate, a unei necesare serii de Opere ce ar marca maturizarea unei culturi – și o deschidere spre postumitatea poetului, prin povestea manuscriselor și o secțiune iconografică foarte bogată, prezentând desenele poetului, dar și multe documente, acte, scrisori. Această biografie este, sigur, scrisă din perspectiva religiosului. O minimă consultanță de istorie literară ar fi fost însă foarte utilă pentru acuratețea informațiilor: avem astfel un Alexandru Breban, care este desigur romancierul Nicolae Breban, o enumerare destul de laxă a scriitorilor oniriști sau o atribuire a romanului Craii de Curtea Veche al lui Mateiu Caragiale lui Ion-Marin Sadoveanu. Asta nu scade cu nimic valoarea lucrării, a cărei miză este în altă parte. Când, în 1982, a apărut la Cartea Românească, în seria Hyperion, acel volum care punea laolaltă Entropia și Epifania postfața i-a fost făcută (cine știe de ce?) de criticul Artur Silvestri. Vădit inadecvat prin barochismul său egocentric cu stilul poeziei analizate. De altfel, cu maximum de delicatețe, doamna Lucia Turcea își arată în vreo două rânduri consternarea față de unele afirmații ale criticului. Bănuiesc, la atâta timp, că a fost prețul ideologic plătit de editură pentru apariția cărții. Care ar fi trebuit să-l clasicizeze încă de pe atunci pe Daniel Turcea, dar contextul istoric a făcut ca postumitatea sa să fie mai degrabă tăcută. Iar în confuzia „bătăliilor canonice” de după 1990 un poet mistic care scria în România anilor 1970 părea o apariție dintr-o altă lume. Și, cu toate acestea, exclamația lui Nichita Stănescu (bun prieten și bun înțelegător al lui Daniel) că Daniel Turcea este cel mai mare poet de după Eminescu nu trebuie luată ca o hiperbolă. Ci mai degrabă ca o rușinare a cecității istoriei noastre literare. Daniel Turcea este un extraordinar poet mistic. Poet al luminii neapropiate, al slăvirii imnice și rugăciunii inimii. De aici trebuie începută reconsiderarea sa. Biografia de față oferă un excepțional material de pornire. Literarul, pornind de la logos, e suficient de încăpător pentru a include și astfel de texte. Imnografia lui Ioan Alexandru, transfigurările lui Vasile Voiculescu, coborârea lui Iisus în istoria neagră la Radu Gyr ori Nichifor Crainic își găsesc o neașteptată împlinire prin poezia iubirii pătimitoare a Epifaniilor. În acest sens trebuie înțeles mesajul acestei biografii, care nu prezintă un destin tragic, retezat în plină tinerețe, cum s-ar spune în mod formal, ci un destin împlinit. De poet și de rugător. Să-i lăsăm deci cuvântul de încheiere: „Dar, comuniune poezia e binecuvântare. Pentru că poezia se naște din dragoste. E jertfă. Jertfa de laudă adusă – acel gust al eternității ce nu se poate stinge – de inima-ngenuncheată înaintea Tainei, a Iubirii. Descrierea adevărată a lumii - căci numai iubirea creează – a sufletului, a sacrului, nu poate fi făcută decât prin versete, pentru că toate sunt:măsură, ritm, proporție în taina ce le cuprinde. Dar cine poate fi atât de curat, atât de fără de vină, încât să le vadă, așa cum sunt natură și har? De aceea, poetul se aduce pe sine ardere de tot. Trupul să fie ca rugul aprins.  Cerurile, lacurile sunt litere ale acestei veșnice, sublime Cărți ce descrie revărsarea Luminii, a negrăitei Lumini. Frumusețea e ascunsă. Arhetip. Căci ea, în esență, Frumusețea și Adevărul sunt una în Lumină, dar numai harul descriu până la acele imnuri negrăite din apropierea Slavei, Iubirii și Tainei. Adevărata poezie e gest sacru. Cuvintele însă sunt vase pentru acea taină negrăită de care nu te poți apropia decât trăind-o în desăvârșita Iubire” (Cântarea Treptelor p.190)

Crăciun Christian
30 dec 2014
Sf. Mucenică Anisia
           
           


[1] Urme în veșnicie DANIEL-ILIE TURCEA, volum biografic; ed. Doxologia 2013;