dan c mihăilescu

EUL, ŢARA ŞI ISTORIA PRIN FEMEI

            Sună oarecum emfatic titlul acesta, dar el se vrea evident o replică a trifolierii din titlul cărţii lui Dan C. Mihăilescu Castelul, biblioteca şi puşcăria – Trei vămi ale feminităţii exemplare. Editura Humanitas, 2013. Cartea impune de la început o dificultate de abordare comentatorului: cum să scrii despre un text compus în cea mai mare parte din citate? Să citezi citatele, cum ne îndeamnă ludic autorul? Numai că eseul istorico-psihologic al lui Dan C. Mihăilescu are un nivel adânc de coerenţă, o construcţie „cu skepsis” care îl face să nu fie deloc o simplă însumare de portrete (fie ele şi creionate cu nedezminţit talent şi frenezie sym-phatetică) ale unor femei excepţionale cărora „trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii”, de la Regina Maria la Aniţa Nandriş. Miza majoră a cărţii e în altă parte. Cel mai confesiv dintre criticii şi istoricii noştri literari dintotdeauna are un şart aparte, alegând personajele, montând citatele şi cimentându-le cu abile comentarii contextuale, el ne oferă nu numai o altfel de istorie, ci un text palimpsestic în care toate nivelurile se scriu simultan. De ce a ales aceste Doamne ne-o spune limpede: pentru a ne oferi modele. „Acelaşi triptic – castelul, biblioteca, puşcăria – l-am păstrat pentru acest volum de glose care nu se vrea decât o suită de plecăciuni în faţa unor feminităţi de mai multe ori pilduitoare. Adică intens iradiante, sper eu, în cuprinsul neisprăvirii, nemerniciei şi netrebniciei postmoderne”. Dar meritul constă nu numai în a colecţiona aceste imagini, cât a le impune prin ardenţa descrierii. La sfârşitul lecturii, cititorul deduce cu uşurinţă care este modelul de feminitate la care aderă autorul. „Baie de afecte, capricii şi învolburări orgolioase, structurate de sagacitatea captării umanului” (despre Maruca), „…gingăşia, calmul imperial, puritatea simţirii şi nobleţea fiinţei” (despre Zoe Cămărăşescu); „Feminitatea nărăvaşă, nestăpânită şi întreprinzătoare, avidă de experienţe şi obsedată de libertate, aventură, mişcare….”(despre Pia Pillat). „Însă pentru cititorul obişnuit, ca mine, strălucitoarea, acaparanta ei feminitate imperială reprezintă în clipa de faţă, alături de Carol I, cel mai fecund (şi mai urgent de urmărit şi asimilat) model uman din istoria noastră (despre Regina Maria). Acesta este primul strat. Anima expusă cu fervoare şi precizie farmaceutică.

            Al doilea nivel este cel „etnosofic”, al înţelepciunii native, al portretului identitar, nu sunt doar portrete de femei, ci portrete ale românităţii prin femei. S-a spus că un popor este mare prin calitatea femeilor sale, mai degrabă decât prin cea a bărbaţilor. Cartea de faţă este o demonstraţie implicită. Femininul exprimă acest portret identitar mai acut, mai esenţializat, mai stabil în datele sale fundamentale. Şi astfel trecem la cel de-al treilea nivel: al sensului istoric. Plonjăm în plină meditaţie existenţială: cum afectează cicloanele istoriei nu „omul” abstract în general ci atotvulnerabila feminitate, în corporalul şi sufletescul ei?

            Dan C. Mihăilescu spune de mai multe ori că nu-l interesează aici în primul rând arcanele istoriei, ci nepătrunsul psihologic dezvăluit în textele confesive ale acestor personaje exemplare. Şi, mai ales, dibuirea unui fel de numitor comun, căci oricât de diferite ar fi Maria Cantacuzino Enescu şi Jeni Acterian, Pia Pillat şi Aniţa Nandriş,  Annie Bentoiu şi Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu ceva se insinuează a le fi tuturora în comun. Să fie aerul indicibil al acelei Românii din „vremurile apuse”, mereu evocată în scrierile acestui paseist neobosit şi insaţiabil în a descoperi, ca un Anteu livresc, noi şi noi motive de supravieţuire într-un trecut trăit nu doar la modul intelectual sau afectiv ci de-a dreptul senzorial. (senzorialitatea fiind o dimensiune cheie a aprecierii de care se bucură oamenii în viziunea cândva călătorului la Athos, unde tot pe acest aspect insista euforic). „Osmoza cultură-senzualitate-natură” (p.132) nu este doar o caracteristică a dinastiei Pillat, ci o amprentă a unei şlefuiri educative pe distanţa de generaţii, caracteristică oricărui om de calitate. Alice Voinescu spune amar, şi folosesc aici citatul pentru ultimele două cuvinte: „Atâta ratare mă face să cred că am fost totuşi o stofă bună” (p.98). Stofă bună sunt toate aceste suflete nobile, indiferent de extracţia socială, portretizate aici. Iată două citate ceva mai lungi care surprind toate aceste raze convergente: „Faţă de actuala domnie a vulgarităţii, prostiei, fărădelegii şi mârlăniei (post)comuniste, lumea Bucureştilor lui Carol I şi Ferdinand, al lui Claymoor, Frédéric Damé şi Ulysse de Marsillac, I.C. Bătianu şi Marghiloman, P.P.Carp şi Eugeniu Carada, Titu Maiorescu şi Mitiţă Sturdza, oraşul Expoziţiei de pe dealul Filaret din 1906, în România Peleşului, Cotrocenilor,  şi „trenurilor de plăcere” către Sinaia „anilor nebuni”, adică de pe la 1900 până la Marele Război – ne covârşeşte cu un peisaj (geografic, uman, istoric, economic, politic şi cultural) de-a dreptul zdrobitor prin firescul bunului-simţ, al eleganţei, rafinamentului hedonist, cultului slujirii şi ierarhiei bine chibzuite. Pe scurt: o Românie aristocratică, emanând înţelepciune, temeinicie statală, armonie socială (cel puţin până la 1907…) elan constructiv şi măsură în toate. Pentru o dată, în istoria noastră hărţuită şi hărtănită sistematic, aliajul de republicanism francez şi monarhism german a dat rezultate strălucitoare, aproape halucinante dacă le privim retrospectiv. În lumea presei şi artelor, sau în organizarea armatei, a transporturilor, a poştei şi serviciului meteorologic, în sfera financiară, academică, parlamentară, medicală, a sistemului legislativ, guvernamental şi electoral, în organizarea armatei, bisericii şi serviciului sanitar, în învăţământul liceal-universitar, ca şi în filatelie, viticultură, muzeografie, istoriografie, agricultură, aviaţie, arheologie, speologie ş.a.m.d. pretutindeni aliajul ideii germane cu ideea franceză (y compris la nivel masonic) a funcţionat stupefiant. Şi exemplar. Dincolo, fireşte, de multele, inerentele, derapaje în orice clivaj de civilizaţii, în speţă Orient-Occident….”(p.58) Şi, în altă parte, prezentând împlinirea prin eşec în cadrul Generaţiei `27, „Realizarea în social-politic impunea edificarea prealabilă, cu orgoliu dictatorial, a unei individualităţi cât mai pregnante. Biografia se întemeia pe experimentul livresc, iar cultura se forja la flacăra despotică a senzualităţii. Romantică în substanţă şi baroc-flamboaiantă în expresivitate, fibra intelectuală a generaţiei `27 nu se putea încorda altcum decât între paranteze contradictorii: idealismul reclama angajarea politică; pofta de erudiţie se degaja de pulsiunile carnale, fiziologia alimentând filozofia şi sexul mistica, după cum tentaţiile ereziei fecundau elanul religios; europenismul deriva din naţionalism ş.a.m.d. Până şi cele mai ascunse detalii se supun acestei logici contradictorii, întru care, deci, ratarea se trăieşte ca împlinire şi unde celebritatea poate foarte bine să fie sinonimă eşuării în frivolitate gazetărească, dar şi în sicitate academo-universitară. Lucrurile se vor lămuri şi etaja cumsecade atunci când toate aceste destine vor fi puse faţă în faţă, urmărite în trista, uneori tragica lor cronologie. […] Prinsă între euforia tulbure a ieşirii dintr-un război şi ameninţarea tot mai pregnantă a intrării în altul, generaţia `27 şi-a consumat utopiile într-o combustie delirantă. A trăit aproape isteric istoria, cu o lust of life pe cât de feeric-maniacală, pe atât de sumbru şi sinucigaş deschisă la armură. S-a cheltuit în zece ani cât alte generaţii în cincizeci, cu nepăsare şi turbare, arzând etape într-un soi de somnambulism, de turment luxuriant şi adamic: început de lume ce consună cu propriul său sfârşit. Nu e act, nu e pagină, nu e destin, în cazul ei, care să nu aibă întipărite, sub masca entuziastă a începutului de rai, grimasa căderii” (p.111)

             Cum să nu înţelegi mai bine meandrele şi complexele câte unui destin individual prin astfel de fascinante contextualizări! Cele două citate, alese înadins pentru că nu se referă nemijlocit la subiectele cărţii, dau seama şi despre ceva extrem de important în cazul autorului nostru. Dan C. Mihăilescu este un atlet al enumerării, nu cunosc în literatura noastră un alt autor care să o utilizeze mai insistent şi cu mai multă dibăcie în a obţine un efect de volumetrie, într-o frază arborescentă, în care enumeră orice, de la nume proprii sau titluri de opere la atribute sau complemente, strângându-le brusc în pumnul câte unei idei de forţă, care apare astfel gata înarmată cu toată argumentaţia faptică necesară. Este nota sa stilistică fundamentală. Exprimând cel mai direct insaţiabila sa bucurie cu care se apropie de subiectele sale. De altfel, ca să mă joc puţin cu etimologiile care atâta ne plac amândurora, ce înseamnă altceva euforia de care vorbeşte în atâtea rânduri în cărţile sale decât acest mod esenţial de a fi  purtător de bucurie?

            Avem deci în această suită de (auto)portrete feminine deopotrivă un autoportret, un portret al României esenţiale sau „cum ar trebui să fie”, un roman tragic al feminităţii în luptă cu vicleniile şi dezastrele istoriei. Trebuie să le vedem toate acestea simultan prin transparenţa acestor straturi pentru a înţelege miza unei cărţi care nu este doar nostalgic evocatoare a unor chipuri de altădată. Aş remarca în trecere coerenţa fundamentală a programului cultural al criticului, indiferent că dă un interviu-carte, că face o recenzie scrisă ori televizată, că scrie despre Athos sau mahalaua copilărei, el urmăreşte aceleaşi idei-forţă despre om şi locuirea sa în lume. Este o pedagogie implicită în tot ce scrie. Pedagogie prin modele. Cine sunt, deci, în această carte? Regina Maria, Maruca Enescu Cantacuzino, Zoe Cămărăşescu, Cella Delavrancea, Alice Voinescu, Jeni Acterian, Pia şi Cornelia Pillat, Annie Bentoiu, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, Lena Constante, Adriana Georgescu, Oana Orlea, Aniţa Nandriş. Aş extinde observaţia Monicăi Lovinescu, citată de autor apropo de Aniţa Nandriş: în faţa acestui catalog de aristocraţie esenţială a caracterului se cuvine să ne plecăm frunţile şi să ne exorcizăm complexele. Cartea este a unui moralist neadormit, mereu obsedat de firea omului şi a omului românesc în speţă, admiratorul lui Cioran are, ca şi acela, capacitatea de a reconstitui o epocă prin arta portretului. Dan C. Mihăilescu este unul dintre cei mai pătrunzători portretişti, alături de Andrei Pleşu, pe care-i are scrisul nostru tot mai pauper, dar aici se exersează totuşi cu economie, exerciţiile sale de admiraţie  sunt făcute însă printr-o smerită retragere în spatele citatului abundent, personajul este lăsat să vorbească el însuşi prin scrierile sale confesive. Conţinând fragmente publicate iniţial în alte circumstanţe, cartea este şi un implicit jurnal al receptării, pentru că autorul îşi analizează cu sagacitate dispoziţiile aperceptive în funcţie de contextul istoric în care a luat cunoştinţă de un text sau altul, care, în luminile schimbătoare ale istoriei şi psihologiei, îşi dezvăluie mereu alte faţete.

            Cititorul poate fi atras fie de galeria de portrete, fie de glosele istorice, pe mine unul m-a interesat tocmai ceea ce am cutezat a numi grundul metafizic, mozaicul Feminităţii majusculate, supusă timpurilor şi vitregiilor dar marianic biruitoare. Precum şi „humusul” etno-istoric din care s-au putut zămisli aceste exemplarităţi mişcătoare. Castelul, biblioteca, puşcăria sunt spaţii de elecţiune, spaţii istorificate, grădini în care au înflorit (sau au fost distruse pentru ultimul dintre ele) modele pentru o lume care astăzi execrează însăşi noţiunea normativă de model moral. Sunt vămi, cum pe dreptate le spune autorul, prin care s-a petrecut purificarea unor destine aparte. Iată un excerpt din capitolul despre Jeni Acterian: „Între frenezia trăirii, febricitatea experienţei, cultul autenticităţii, patosul narcisiac al exprimării nude şi patima faptei decisive – de-o parte, iar de cealaltă: spectacolul ratării „cu orice preţ”, al „căderii în timp” şi „realizării în eşec” – relaţia e departe de-a fi (fost)una antagonică. Era una de fatală complementaritate” (p.109) atrag atenţia cuvintele subliniate de autor, ele sunt borne ale acestor vămi, nu numai pentru generaţia blestemată, ci, într-un sens mai larg, pentru toate aceste destine excepţionale. Experienţă, trăire, autenticitate, faptă, exprimare….vămi. Plus „complementaritate”, termen cheie în opera DCM-ului, fiinţă prin excelenţă a lui „concordia discors”.

            O carte exemplară, parte dintr-un program nu numai estetic, mai cu seamă paidetic, a cărei urmare o aşteptăm, pentru că, din fericire, lista modelelor nu este epuizată. Una dintre cărţile de care te poţi agăţa pentru a rămâne cu nările deasupra mlaştinii care stă să ne înghită. Sau, cu vorbele autorului,: „Ce lume deplină s-a dus, ce nimic ne-a rămas”!

George Banu

UN  MISTIC  AL TEATRULUI

          Cartea de teatru face la noi figura unei cenuşărese. Rară în bibliografia generală, fără succes la public, arareori recenzată în revistele de cultură, se traduce puţin din afară, este căutată doar de cei de specialitate. Şi totuşi, avem câţiva dintre marii regizori de teatru din lume, avem actori competitivi, şi nivelul teoriei teatrale este acceptabil, chiar dacă rămâne o nişă foarte strâmtă. Când este bine scris, eseul despre teatru este la fel de incitant (de nu şi mai şi!) ca şi oricare alt tip de eseu literar. Ne lipseşte doar o educaţie a receptorilor.

            George Banu este un fenomen al teatrologiei noastre. Posesivul este oarecum inadecvat, stabilit în Franţa exact acum 40 de ani, de trei ori preşedinte al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, profesor la Sorbona şi în multe ale locuri, din Canada până în China, este omul care pare că a văzut totul şi că a consemnat tot ce s-a întâmplat în teatrul lumii în ultima jumătate de secol. Scrie sclipitor, găseşte mereu subiecte şi abordări care te iau prin surprindere; teatrul ca lume şi lumea ca teatru nu este pentru el o găselniţă teoretică, probează prin tot ce a scris că este, să zic aşa, o „metonimie ontologică”, scriind despre teatru, el scrie mereu despre condiţia umană în general. Acum ceva vreme, am vrut să fac un text despre Spatele omului, superbul eseu album dedicat hermeneuticii imaginii „din spate” în teatru, pictură, cinematografie. Mi se părea o temă surprinzătoare, o perspectivă excepţională pentru acest prag inter-milenar în care „omul” se îndepărtează (ireversibil?), îşi pierde chipul şi, deci, identitatea, devine o simplă siluetă, un contur, un receptacul de bănuieli. Nu a fost să fie. M-am concentrat acum, în schimb, pentru acest dulce-amar eseu despre Iubire şi neiubire de teatru (Polirom 2013). O profesiune de credinţă, un text care vrea să desfacă nodul oximoronic numit teatru, inextricabilă alcătuire de contrarii. De cele mai multe ori, motivele iubirii sunt aceleaşi cu cele ale neiubirii. Fiecare capitol surprinde o astfel de polaritate. Faptul însă că ultimul se numeşte De ce nu am devenit scriitor este un discret indiciu să citim cartea din această perspectivă. George Banu are o eleganţă şi o subtilitate a rostirii care îl apropie de modelul barthesian al decriptării semnelor. Probabil de aceea se simte atât de bine în teritoriul plin de ambiguităţi al teatrului, literarul „pur” este mult mai simplu. Povesteşte cum a ratat cele câteva experienţe de a scrie roman sau chiar teatru, cu siguranţă „lotul” său este această rafinată hermeneutică a umanului dezvăluit prin actul teatral.

            Spectacolul, Actorul, Regizorul, Spectatorul, Pictorul, Limbajul, Decorul sunt elementele acestui discurs îndrăgostit. Toate elemente polare, diurne şi nocturne, deopotrivă surse de iubire şi de neiubire. Uneori simultan, alteori consecutiv. Enumer câteva dintre cele peste 30 de capitole. Opoziţiile dintre scenă şi sală, dintre efemer (spectacol) şi durabil (textul), dintre actor şi omul obişnuit, dintre comanda tiranică a regizorului şi „libertatea” improvizaţiei, dintre scena încărcată şi scena goală, dintre artă şi divertisment, dintre şoaptă şi rostirea patetică, dintre ceremonie şi joc, dintre singurătate şi mulţime, dintre întunericul sălii şi lumina scenei, dintre iluzie şi realitate, dintre fidelitatea reproducerii textului şi maxima libertate faţă de el, dintre ieşirea la teatru şi rămânerea în fotoliul de lectură, dintre a face şi a reface un spectacol, dintre spaţiul ascuns şi spaţiul dezvăluit, autenticitate şi iluzie şamd. Am citat doar câteva dintre temele celor aproape 40 de scurte eseuri care cuprind fiecare câte o astfel de polaritate. Căci nu de alegere e vorba, frumuseţea şi indicibilul teatrului stau tocmai în faptul că iubirea şi neiubirea ni se impun simultan. Nicio altă artă, observă eseistul, nu suscită din partea admiratorului poziţii atât de divergente.

             Incertitudinea este esenţa acestei arte. Iar ceea ce într-o analiză sau într-o anume dispoziţie sufletească a spectatorului poate apărea ca un defect, din altă perspectivă poate fi cea mai incitantă dintre provocări. André Malraux are un eseu cu un titlu superb, Omul precar şi literatura. Teatrul îşi trage substanţa din…, este făcut de… şi se adresează în întregime acestui om precar, conştient de clipa rapidă şi iluzorie în care este luminat pe scenă. Meditaţia lui George Banu despre ambiguităţile constitutive ale teatrului este o meditaţie despre timp, căci în nicio altă artă amprenta timpului şi tema morţii nu apar mai vizibile. Prea-umanul este, în corporalitatea lui, ţinta căutării acestei sărbători de câteva ceasuri care este spectacolul teatral.

            Teatrul este un „concentrat de viaţă”, valoarea lui sacrală vine şi din faptul că nu se repetă, nu este niciodată acelaşi. Unic. George Banu analizează într-un capitol „urmele” teatrului, opţiunile unor regizori de a şterge orice mărturie despre spectacolul lor, infidelitatea de principiu a acestor mărturii, dar şi necesitatea lor fără de care teatrul nu ar avea istorie. Eseul teatrologului nostru are o dimensiune de jurnal al acestui martor privilegiat care a văzut cam tot ce era de văzut în teatrul secolului, fără să ajungă la dezabuzare; consemnează experienţe, mărturii, discuţii, o seară petrecută într-o cafenea după un spectacol răvăşitor sau o atingere „divină” a trupului unui actor amestecat cu publicul. Este un fel de a elogia materia aceasta atât de evanescentă a spectacolului care este, dincolo de toate teoriile, trăire. De aici polarităţile în care se bifurcă (precum potecile din grădina borgesiană) la nesfârşit hermeneutica teatrală. Eseistul are ceva din fineţea „japoneză”, lucrează mult cu tăcerea, cu golul, cu nespusul în aceste crochiuri care nu depăşesc fiecare câteva pagini şi în care îşi recapitulează hedonist şi sceptic o viaţă de urmărit spectacole, cu bunele şi relele ei. A muta teatrul în cuvinte nu este o treabă lesnicioasă, la fel ca şi muzica de pildă. De altfel, cultura profesorului de teatru, de la muzică la artele plastice, cinematografie, literatură şi filozofie îl face să hermeneutizeze atât de profund despre artele spectacolului. A interpreta (în ambele sensuri majore ale cuvântului) este impulsul originar pentru acest tzunami de semne atât de diferite care este teatrul. „Dacă fac teatru, e pentru că iubesc oamenii”, citează cu insistenţă George Banu zisa lui Eugenio Barba. Într-adevăr, probabil că mizantropii, cei incapabili de a se livra total iluziei, ştiind că e iluzie dar iubind-o tocmai pentru asta, nu pot iubi teatrul. Îmi propusesem la un moment dat să intitulez aceste note „vena lui Caragiu”. În amintirea acelui neuitat rol al actorului din Azilul de noapte în regia lui Liviu Ciulei, jucat în sala de la Grădina Icoanei. Norocul a făcut să stau atunci în primele rânduri şi să pot observa acele amănunte care în mod obişnuit scapă spectatorului aflat la o sanitară distanţă. M-a fascinat, până la a nu o uita după patru decenii, vena de la gâtul lui Caragiu, se umflase, o vedeam cum pulsează, mă temeam instinctiv că tensiunea a atins valori de explozie. De atunci, acea pulsaţie la limita dintre viaţă şi moarte înseamnă pentru mine Actorul. Jocul periculos numit teatru.

            Alt aspect asupra căruia insistă eseistul este polaritatea dintre „spectatorul captiv şi cititorul liber”. Teatru are nevoie de prezenţă. Trebuie să te deplasezi până la teatru, să faci faţă tuturor convenţiilor sociale (avem un capitol şi despre raportul dintre massa socială aglutinată haotic şi publicul sălii de spectacol), să ai grijă să nu ratezi acea clipă unică pe care o reprezintă un anume spectacol, o întâlnire fericită. Lectura e mult mai liberă, întinzi uneori mâna la întâmplare spre bibliotecă, mâna ia o carte oarecare cu care te afunzi în fotoliu şi te pierzi în acest ritual singuratic. De aici comparaţia iubitorului de teatru cu un Don Juan căutând mereu femeia, adică Spectacolul. Socialmente, observă autorul, pe măsură ce am devenit tot mai afund prizonieri ai „societăţii spectacolului” după binecunoscuta formulă a lui Guy Debord, condiţia de spectator s-a degradat. Ritualizarea, sacralizarea raporturilor sociale fiind cvasi-depăşite, coborâte definitiv în planul profanului, magia sălii de teatru ca spaţiu sacru al acestei în-vestiri se pierde. Rămâne doar actorul, numai el este în lumină, ultim vestigiu al unei lumi ierarhic structurate. De und, poate, ceva din inexplicabilul său prestigiu, putere de fascinaţie. Poate că unul dintre rosturile de azi ale teatrului ar fi tocmai această rememorare, reînvăţare a artei de a fi singur într-o mulţime, a ad-mirării. Şi cu asta am numit tocmai unul dintre motivele pentru care iubesc scrisul lui George Banu; capacitatea lui niciodată dezabuzată de a admira, de a fi în căutare neobosită a marelui eveniment, a spectacolului absolut.

Teatrul este partea noastră nocturnă, misterioasă, mitică, jocul de-a ascuns-neascuns (cortina separatoare, lumină-întuneric, realitate-vis etc) care duce, după paradigma din Hamlet, la dez-văluirea adevărului prin punerea lui în abisul unui text „interpretat de…”. „…la teatru te duci doar dacă simţi nevoia arzătoare să o faci, dacă te-a cuprins un dor pe care doar el ţi-l poate alina, dacă scena te atrage în perspectiva unei împreunări dorite cu ardoare. În absenţa acestei dorinţe prealabile, în absenţa acestei aşteptări febrile, nu e cu putinţă nicio relaţie, niciun schimb între tine şi scenă! Dar când ai ajuns să-ţi spui „Am văzut toate spectacolele!”, când ai epuizat, rând pe rând, „toate speranţele”, nu te închizi oare în tine? Şi nu devii oare, din pricina acestei suprasaturaţii, un „rău spectator”?  aşa cum Mallarmé sfârşise şi el prin a fi un „rău cititor”? de ce te-ai mai duce la teatru… de ce-ai mai ieşi din casă? Reţinerile acestea, ezitările, îndoielile ucid dorinţa, iar temerea, de o (altă) inevitabilă decepţie îţi zăvoreşte uşa locuinţei. Şi totuşi, continui să mă îndrept spre aceste săli cufundate în întuneric în care mi-am petrecut viaţa, nu ca să-mi demonstrez că „sunt încă activ”, ci pentru că n-am renunţat să aştept „un miracol”. Nu mai sunt credincios, în schimb am devenit mistic. Acum caut Graalul evenimentului excepţional, neprevăzut şi neaşteptat, pe care doar un spectacol unic  mi-l va putea oferi….” (226)

Prestigiul tradiţional al artei este legat de indestructibilitatea ei. Nichita Stănescu a scris o excepţională parabolă lirică în Lecţia despre cub surprinzând această sete pentru perfecţiune. Teatrul, artă „străveche” totuşi, este construcţie a clipei. De aceea este atât de iubit de fiinţa conştientă că e trecătoare, încă de la tragedia greacă. „…iubesc tot ceea ce nu e dus până la capăt” mărturiseşte autorul. Exact acel colţ spart al cubului nichitian. În teatru se intersectează, de fapt, două eternităţi. „Fără mine, eternitatea operei e mută! Iar fără ea, sunt eu infirm! Avem nevoie unul de celălalt. Noi doi” (193). De aceea, cum mărturiseşte autorul acestui eseu îmbibat de profunde melancolii, poate visa în continuare teatru. Căci teatrul este făcut, se ştie, din plămada viselor şi sol de cultură (în sens biologic) al viselor.

Engramă a timpului, intersecţie a două eternităţi, teatrul, observă hermeneutul nostru, este mereu un miracol al învierii. Citând (are un deosebit rafinament al citatului, trebuie neapărat remarcat asta când vorbim de stilul lui George Banu) o frază a lui Strehler „Morţii se ridică din morminte”, el lansează această teribilă interogaţie asupra neperisabilităţii celei mai perisabile dintre arte. În treacăt, suntem îndemnaţi să reflectăm la faptul că sintagma „a juca teatru” este singura în care numele unei arte desemnează un context negativ. Purtând ideea de fals, prefăcătorie. Conotaţie la fel de veche ca şi teatrul însuşi, probabil. Şi totuşi… la capătul oricărui spectacol de teatru se dezvăluie un adevăr care este dincolo de noi. De aceea iubim şi neiubim teatrul, cum ne iubim şi neiubim oglinda. Îmi vine a spune, parafrazând o binecunoscută formulă, că George Banu scrie mereu despre căderea în teatru. Ca în Forma originară în care umanul se manifestă spre de-jucarea destinului. Nu teatrul oare a impus, de fapt, acest concept? Volumul se încheie cu o microantologie a neiubirii de teatru, de la Platon la moderni. Este un exerciţiu de introspecţie din care să înţelegem blocajele şi relansările acestei arte aparte.

„Pentru că am ratat literatura, m-am pomenit, izolat şi dezolat, pe ţărmul utopiei! Totuşi, m-am implicat şi am luptat cât şi cum am putut ca să-l abordez în felul meu, dar tare mi-ar mai fi plăcut să narez episoadele teatrului „trăit” seară de seară şi să schiţez, totodată, forma teatrului „visat”! pentru că nu am fost scriitor, n-am vorbit suficient văzut în dimensiunea lui umană, despre teatru ca fenomen cotidian, despre acest teatru cu care uneori vieţuieşti în deplină armonie şi care alteori te îngreţoşează de-a dreptul. Pentru că nu am fost regizor, nu am avut alte viziuni decât pe acelea realizate de altcineva pe o scenă. Aşadar, nici teatru „imediat”, nici teatrul utopic. Am trăit între teatrul iubirii şi cel al neiubirii strâns împletite, aidoma unei delte unde apa dulce şi apa sărată se amestecă până la indistincţie”. (142) Agua dulce, agua sala a eseului în care George Banu navighează, niciodată vindecat de rănile teatrului. O carte splendidă!

pescuitul divin

ZIUA  ÎN CARE VIN PEŞTII

Meditaţii

            La sugestia părintelui Bogdan, încerc să vă spun cîteva lucruri despre scena pescuitului din Evanghelii. Vreau să precizez de la început perspectiva, nu încerc o „interpretare”, o teologhisire a momentului evanghelic, asta ar transforma discursul în predică şi mi-ar depăşi cu siguranţă atribuţiile şi competenţele. Vreau să încerc doar o circum-scriere despre un anume tip de relaţie divino umană, dar şi, urmînd modelul originar, pur şi simplu umană. În esenţă e vorba de o singură replică a lui Iisus, care, umblînd pe ţărmurile Mării Galileii şi văzîndu-i pe cei doi fraţi, Petru şi Andrei, care îşi strîngeau şi curăţau năvoadele, la sfîrşitul unei zile total nerodnice de muncă, le impune scurt: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni (Matei 4.19). Ce este atît de important în această simplă rostire?

            Îngăduiţi-mi să pornesc de undeva de mai departe. Sunt un constant ascultător de Radio Actualităţi, ceea ce ţine de o mare doză personală de masochism, postul fiind o relicvă care mă enervează cotidian. Passons… Ascultam o emisiune în care cineva explica sensul monumentelor brâncuşiene de la Tg. Jiu. Ştim cu toţii că Ansamblul (subliniez cuvîntul) este una din cele mai complexe construcţii semantice ale artei dintotdeauna.  Ei bine, persoana care explica la radio susţinea la fiecare două fraze: Poarta Sărutului înseamnă … Prin Masa Tăcerii Brâncuşi  a vrut să spună că…. etc.  Nimic însă mai străin înţelegerii unei realităţi cu un grad de complexitate suficient de mare decît stilul acesta asertoric. Nu poţi şti ce înseamnă astfel de structuri complexe, poţi doar bănui, aproxima. Ca în fiecare moment al Evangheliilor (ca şi al Scripturii în genere) trebuie să ne mărturisim din capul locului o stare de smerenie în faţa înţelesului. A fi ( a deveni) pescar de oameni nu e ceva de ordinul primei evidenţe.

            Să vedem deci contextul întîmplării dezvoltat din Luca  5.1-11: „Pe cînd mulţimea Îl îmbulzea, ca să asculte cuvîntul lui Dumnezeu, şi El şedea lîngă lacul Ghenizaret, A văzut două corăbii oporite lîngă ţărm, iar pescarii, coborînd din ele, spălau mrejele. Şi urcîndu-Se într-una din corăbii care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat. Şi, şezînd în corabie, învăţa, din ea, mulţimile. Iar cînd a încetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: mînă la adînc şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi. Şi, răspunzînd, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvîntul Tău, voi arunca mrejele. Şi au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie, să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amîndouă corăbiile, încît erau gata să se afunde. Iar Simon Petru, văzînd aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicînd: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos. Căci spaima îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi trăgînd corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El”. În celelalte Evanghelii scena este mai scurtă . „Pe cînd umbla pe lîngă Marea Galileii, a văzut doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsînd mrejele, au mers după El”. (Matei 4.18-20)  Aproape identică este relatarea şi în Marcu 1.16-18). Momentul evanghelic te izbeşte mai întîi prin imediata lui simplitate: e destul de clar ce vrea să spună Iisus.  Eu v-am ales pe voi, vă transmit un mesaj pe care voi, intermediarii mei, purtătorii mei de cuvînt, îl veţi transmite umanităţii mai departe. Aş observa în trecere că sunt grosso modo două feluri de momente evanghelice: unele care, aş spune oximoronic, se evidenţiază prin obscuritate (lucrătorii nevrednici ai viei, iconomul înţelept, fiul risipitor etc.)  altele, precum aceasta, sunt aparent lipsite de orice îngrijorare interpretativă.  Ce poate fi mai simplu decît „pîinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”? O elementară prudenţă hermeneutică ne face să bănuim că „simplitatea” aceasta nu este deloc simplă. Observaţia importantă care se poate face este cea despre austeritatea maxim eficientă a naratorului evanghelic. Iar ei, îndată lăsînd mrejele, au mers după El este de o concizie exemplară  şi semnificativă prin sine.  Ca şi cazul vameşului Levi, ce urmează îndată în Carte şi care, la fel, chemat, „a lăsat totul, s-a sculat, şi a mers după El”.

Singurul care încadrează scena într-un context epic mai larg, capabil să ne ofere indicaţii de interpretare este Luca.  El ne relatează de fapt un miracol în două trepte.  Prima este, luată în sine, o minune pur cantitativă: pescarii  aflaţi la sfîrşitul unei zile fără noroc repornesc pe mare la sfatul lui Iisus (dîndu-i să spun aşa un cec în alb, pe încredere) şi  adună o cantitate de peşte care abia încape  în două vase. Suntem într-un basm, unde curge lapte şi miere. Şi, deşi minunea aceasta are pentru Simon Petru  funcţie de convertire, judecată izolat ea ar sta, în alt context, şi în putinţa vrăjitorilor egipteni. Sensul ei adevărat nu se vădeşte decît pe al doilea palier, în sintagma cheie de mai încolo: pescar de oameni. Hermeneutica (Erminia scrie frumos un mare teolog grec de azi, Matsoukas) ei ne duce spre o definiţie evanghelică a condiţiei umane pe care o vom decoji de-a lungul acestui excurs.  Sigur că lotcile pline cu peşte sunt un fel de a sugera „altele mai mari decît acestea vei vedea” (Ioan 1.51) . Este o smulgere  din imperiul cantitativului, din „domnia cantităţii” după expresia lui Guénon. Din acest punct de vedere, pescuirea miraculoasă face pandant cu hrănirea miraculoasă a mulţimilor.  Nici o explicaţie nu ni se oferă acolo: fie cei doi peşti s-au înmulţit pînă la hrăni abundent mulţimile, fie o părticică minusculă din  fiecare a avut funcţii euharistice de hrană totală. Aşa că Iisus  le arată celor doi fraţi mai întîi Puterea, pentru a le desluşi imediat scopul: mutarea pe alt palier existenţial. Această ruptură de nivel mi se pare cheia episodului evanghelic în discuţie. Asistăm la o învestire care este şi o pre-vestire. Pe de o parte „vă voi face pe voi să deveniţi”, cum sună o traducere literală. Devino ceea ce eşti! – cum sună  un îndemn filozofic. Pe de altă parte, ce este această trecere de la pescarul de peşti la pescarul de oameni altceva decît Trecerea, Paştele, Tradiţia instaurată printr-o simplă frază care desenează ferm conturul viitorului? Iisus le deschide pur şi simplu viitorul într-o nebănuită perspectivă. Iisus transmite, construieşte o legătură fără ruptură de la El, prin Apostoli, spre fiecare om care va fi în năvod. Şi care va arunca năvodul mărturisindu-L. Astfel, Lumea devine un continuum fără fisură. Instaurarea se face pe temeiul vechii meserii, se presupune o continuitate tainică, aşa cum primele biserici erau construite pe temeliile fostelor temple păgîne. Păstrare şi transfigurare. Este aici întreaga dialectică lăuntrică a tradiţiei vii, lucrătoare. Dacă Nietzsche instaura modernitatea sătulă de om, proclamînd că omul e ceva ce se cere depăşit, omul cristic este ceva ce abia trebuie cucerit, „pescuit” din adîncuri. Prin „imitatio Christi” (urmarea lui Christos, cum frumos s-a tălmăcit în româneasca adevărată), căci pescarii asta fac din prima clipă, Îl urmează). Pescarii care nu reuşiseră să adune nimic în năvoade primesc o însărcinare infinit mai dificilă, să devină apostoli, să pescuiască oameni sau, altfel spus, omenitatea din om, omenia din om (ce generoasă este limba română cu această familie de cuvinte, vezi analiza semantico-etimologică în eseul lui Dumitru Cristian Amzăr Omenia românească!). Ei fac legătura dintre om şi speranţa lui în viitor. Ei instituie pînda existenţială pe care o numim devenire. Omenescul, ne sugerează această frază, nu este ceva ce trebuie strivit, anulat, distrus odată cu păcatul subsecvent, cum obligă o prea literală interpretare a ascezei, ci ceva ce trebuie cucerit la un nivel mai profund (sau mai înalt) al adevărului său. Adevărul vostru, le spune Iisus, nu este peştele apelor, ci omenirea. Sub îndrumarea Lui, pescuitul cel dintîi se dovedeşte spornic. Dar, de îndată, din chiar acea clipă începînd şi pînă acum, după două mii de ani, pescuitul de-al doilea? Demografic vorbind, care alt fenomen istoric s-a dezvoltat mai rapid, mai extensiv şi mai intensiv? Strict istoric, fraza Iisusiacă desemnează, sigur, instaurarea creştinismului, începuturile propovăduirii noului adevăr. Dar, în simultaneitatea divină trans-temporală, întru acest început se află totul.

Ne aflăm deci la o origine, Iisus îşi pregăteşte lucrarea prin aceşti oameni simpli. Care după Patimi, Înălţare şi Pogorîrea Sfântului Duh vor lucra cu năvodul ceresc. Vor lucra cu spor la pescuitul antropologic, la umanizarea omului. Suntem, de la primul gest, sub semnul elecţiunii, cîţiva inşi sunt puşi deoparte. Criteriile ţin de taina divină sunt pilduitor inevidente, scandaloase, nu asupra extrem de riguroşilor farisei se îndreaptă opţiunea, ci asupra prea-simplilor pescari.  Staţiunile Duhului sunt pururi provizorii, el face ici şi colo popas după iconomia divină inaccesibilă, dar sigur este că el nu se opreşte, bîntuie liber mai departe. În felul acesta, fraza capătă o continuitate care este a vocaţiei: vă voi face pescari de oameni, care vor fi pescari de oameni care….pînă la plinirea vremii. Cu toată structura eliptică a enunţului scriptural, trei elemente tot putem desprinde: elecţiunea, meseria, năvodul. Încep analiza lor cu ultimul. Ne putem juca niţel hermeneutic observînd că năvodul este o reţea. Cei doi fraţi sunt primele noduri ale reţelei, sunt prinşi în propriul lor năvod. Azi vorbim de reţele de socializare, aş spune că în Evanghelie avem o reţea de dumnezeificare. Năvodul plin pînă la saturarea luntrilor (traducerea „corăbii” îmi pare niţel forţată) devine astfel o imagine escatologică. Iar pescuitul miraculos doar o pre-vizionare, o repetiţie generală înainte de marea piesă a istoriei universale spre mîntuire. „Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un năvod aruncat în mare, care prinde tot felul de peşti. După ce s-a umplut, pescarii îl scot la mal, şed jos, aleg în vase ce este bun, şi aruncă afară ce este rău. Tot aşa va fi şi la sfîrşitul veacului. Îngerii vor ieşi, vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor buni şi-i vor arunca  în cuptorul aprins; acolo va fi plînsul şi scrîşnirea dinţilor”. (Matei. 13.47-50).  Cele două momente trebuie evident citite în completare. Şi ţinînd desigur seama de valoarea spirituală, simbolică, extrem de complexă a plasei, năvodului în spaţiul oriental. Cele două chei permanent prezente: elecţiunea şi viitorul nu lipsesc din această lectură încrucişată. Semn că vestirea, chemarea lui Iisus către cei doi are un cert caracter de ancorare în viitorul mîntuirii. Iisus alege şi instituie astfel com-unitatea. Spre deosebire de nihilismele orientale, pescuirea divină instituie o cale pe care se merge numai împreună. Pentru asta, ca individ, îţi trebuie o dedicaţie absolută, o dăruire martirică dincolo de care, în plan strict mundan, nu mai rămîne nimic. Părinţii pustiei nu se dedică doar perfecţionării, mîntuirii personale, asceza lor îi transformă într-un fel de organe supra-sensibile, capabile să vibreze la adieri nouă insesizabile ale Duhului, exerciţiul lor spiritual are ca menire tocmai „să spună cuvînt de folos”, cum le cer ucenicii. Iar cuvîntul acesta de folos ce este alta decît o formă a năvodului, a pescuirii? Aidoma, la alt nivel, martirii. Să observăm că dedicaţia nu este unidirecţională, ci presupune reciprocitatea. Omul care este pescuit trebuie să se lase pescuit, să alerge spre năvod. Aici mă întorc o clipă spre un episod precedent, cel în care Simon şi Andrei se bucură de năvoadele pline. Nu ni se lămureşte dacă Iisus a spus sau a făcut ceva ca să cheme peştii. Ei pur şi simplu au venit, sigur că interpretarea alegorică ne trimite la creştinii care vin la chemarea Cuvîntului, dar aici tăcerea textului este profund semnificativă. Căile chemării, ale dăruirii rămîn în eternitate obscure. Dar să contextualizăm puţin pentru a percepe mai bine forţa acestei chemări. În Matei scena pescuirii minunate este între ispitirea în pustie şi predica de pe munte. Secvenţe poate mult mai încărcate teologic, legate prin această verigă de o simplitate intimidantă: veniţi după Mine! Să adăugăm amănuntul că Iisus nu face nici o făgăduială, nu pro-mite, el este imperativ. Răspunsul total, spontan, fără echivoc al apostolilor, „lăsînd mrejele”, „au lăsat totul”, este cu atît mai profund. Dacă sensul celălalt al cuvîntului mreajă, în special la plural, de iluzie, îl substituim planului atît de realist al poveştii de aici, totul se încarcă de semantici transfiguratoare, căci nu numai o meserie au lepădat pescarii, ci chiar plasa Mayei, cum se construieşte imaginea în cealaltă mare înţelepciune a lumii. Abandonînd năvoadele, ei au trecut în lumea nebruiată de iluzii. În lumea adevărului. Prinşi în plasa Mîntuitorilor, pescarii sunt cei dintîi oameni liberi întru Adevăr. Dar mai este un element esenţial al poveştii noastre: înainte ca primii doi aleşi să arunce năvoadele „… şezînd în corabie,  [Iisus] învăţa, din ea, mulţimile”. Să fie acesta motivul pentru care vin peştii? Despre semnificaţia distanţei pe care şi-o ia Iisus uneori faţă de mulţimi, nu numai în acest episod, a scris lămuritor Andrei Pleşu. Şi tot despre distanţă este vorba şi în reacţia, din punct de vedere psihologic excepţional surprinsă în text, lui Petru, care îl alungă pe Iisus. Nu bucuria „recoltei” miraculoase  îi covîrşeşte pe bieţii pescari, cît o cotropitoare, strivitoare spaimă. Este sentimentul copleşitor al tainei înfricoşătoare, mysterium tremendum,  pe care îl analizează cu atîta subtilitate Rudolf Otto, ca fiind esenţial întîlnirii cu sacrul, cu numinosul. Pescarii nu înţeleg, în această primă instanţă, decît că sunt martorii unei Prezenţe copleşitoare şi reacţia firească este de a evita să-şi ia asupra o asemenea povară. Recunoaşterea este directă: sunt om păcătos. Nu merit această cinste-povară insuportabilă! Hristos îl linişteşte cu vorba aceea care apare de atîtea ori în Evanghelii: nu te teme! El ştie ceea ce n-a apucat încă să vestească: faptul că El a venit să ridice povara, că năvodul se va transforma în cruce şi păcatul va fi depăşit prin crucificare. S-a observat că ordinea celor două secvenţe: este 1: predica lui Iisus, deci Cuvîntul şi 2. pescuirea, deci Raţiunea, realul material, dar şi el depăşit repede. Este un raport de succesiune ontologică, deci metafizic cauzală între cele două momente. Cuvîntul precede transfigurarea.

De ce tocmai peştele a devenit, din primele timpuri, engrama creştinilor? Nefăcînd aici un studiu de simbologie, mă mulţumesc să trimit doar la simbolistica apelor lustrale, a botezului, a scufundării, a fecundităţii, a tăcerii adîncite în sine.. Toate, de cucerit prin pescuirea antropologică. După Înviere, Iisus mănîncă peşte (Luca 24.42), semn că omul a devenit hrana divinului, pescuitul de oameni şi-a atins scopul. Abundenţa sub care stă apariţia Mîntuitorului (mulţimile care îl asaltează, pescuitul, hrana mulţimilor etc) ne învaţă probabil ceva despre felul în care se diseminează credinţa, despre cuvîntul-sămînţă, cuvîntul ca o păpădie purtată de vîntul duhului. Şi încolţind în cele mai nebănuite locuri.

Imperativul Mîntuitorului şi abandonul instantaneu al pescarilor în năvodul Său deschid deci un nou traseu al umanităţii. Această secundă dublă, timp absolut, poate fi însă socotită şi ca un fel de Urszene a atît de complicatului raport maestru – discipol în sensul tradiţional. Legătura aceasta, năvodul, reţeaua, mreaja, este un fel de pescuire reciprocă. Verticala pe care o instituie Iisus alegîndu-şi Apostolii şi trimiţîndu-i în lume să-I continue istoric lucrarea este completată de orizontala geografico-umană a acestei deambulări şi convertiri.  El le va cere să plece în lume complet lipsiţi de orice instrument exterior, de orice povară, mreaja trebuie să fie simpla lor prezenţă pilduitoare şi jertfitoare, cuvîntul inspirat după flăcările cincizecimii.  Precum şi o capacitate niciodată scăzută de a se lăsa ei înşişi pescuiţi. Arhetipul simbolic al acestei relaţii verticale este Iona, pescarul înghiţit de peşte într-o inversare a rolurilor care este cheia hermeneutică a multor parabole din pateric. În care cele de sus trebuie să se coboare pentru ca cele de jos să se înalţe. Un fel de scurtcircuit, de inversare a polilor care provoacă fulgerul revelaţiei. De altfel, limbajul fizicii elementare ne ajută să înţelegem intuitiv ce se întîmplă în cadrul acestei întîlniri originare între Hristos şi primii apostoli. Afirmam mai înainte că porunca indicativă „vă voi face pescari de oameni” este ca o smulgere de pe o orbită existenţială şi mutarea pe alta, în jurul aceluiaşi nucleu. Asta cere o mare energie, dar şi eliberează, explică fizica, o energie colosală. Este ceea ce se petrece prin această trans-mutaţie, iar energia harică respectivă lucrează de atunci neabătut în istorie. Şi se manifestă plenar la orice transmitere de învăţătură de la avva la ucenic. Este o chenoză reciprocă, ucenicul se goleşte de sine pentru a primi lecţia, avva se smereşte pînă la umilitatea firului de iarbă pentru a se resorbi întreg în înţelepciunea cuvîntului rostit sau doar a gestului tăcut. Şi amîndoi se umplu de substanţa non-substanţială a lucrării duhului. Cum visa Noica scenariul său paidetic după principiul: aici nu se ştie cine dă şi cine primeşte, căci nu avem de-a face cu un prea superficial do ut des. În raportul non-cantitativ între înghiţitorul Iona care este înghiţit de prada sa, văzut la modul simbolic ca o engramă a raportului maestru – discipol, ucenicul şi învăţătorul se „pescuiesc” unul pe altul. Iar uciderea rituală a maestrului de către discipol de care vorbesc atîtea tradiţii ne duce spre aceeaşi cuminecare, reciprocă pescuire în apele cerului divin.

Pentru a încheia aceste scurte meditaţii, îngăduiţi-mi o scurtă privire în planul istorico-psihologic al chestiunii. Sunt oameni care au vocaţia descoperirii celuilalt, pedagogi (în sensul absolut al cuvîntului), antrenori spirituali cum îi numea unul într-adevăr redutabil, Noica, capabili să scoată tot ce e mai bun în noi, lucruri nebănuite nici măcar de noi înşine. Lucian Blaga vorbea de culturi de tip „fii ca mine!” şi de altele de tip „fii ca tine!”. Evident că un pescar de oameni ar trebui să se încadreze în cea de-a doua tipologie, să te provoace la o decisivă introspecţie transfiguratoare.  Istoria noastră oferă cîteva splendide exemple. Să-l amintesc în primul rînd pe Eminescu, aproape necunoscut şi sub această dimensiune, extrem de rară la structurile psihice genialoide romantice de tipul său. Poetul avea însă o bucurie şi o generozitate în stîrnirea creativităţii semenilor pe care cel mai bun biograf al său, George Munteanu o numeşte chiar aşa: vînătoarea de oameni. Să ne gîndim că fără el nu l-am fi avut pe Creangă deloc, Slavici ar fi fost un fel de Victor Vlad Delamarina, ba eu cred că şi Caragiale ar fi arătat altfel. Dar nu numai scriitori, ci şi un violonist de mare talent ca Toma Micheru era recomandat cu elogii lui Maiorescu pentru ajutor. Iar poeziile Veronicăi Micle  au o cu totul altă greutate după ce legătura ei cu Eminescu a devenit mai profundă, decît romanţiozitatea superficială ce le caracteriza înainte. Marele întinzător de năvoade din epocă fusese însă Maiorescu, ar însemna un studiu special despre felul în care el folosea oamenii vînaţi pentru a justifica direcţia nouă pe care o prevăzuse. În perioada interbelică cel mai spectaculos prin metode şi prada culeasă pescar de oameni a fost, cu siguranţă, Nae Ionescu. Deşi s-a scris enorm în chestiune, un ce misterios continuă să fiinţeze asupra influenţei hipnotice pe care acesta a exercitat-o asupra celor mai strălucite minţi ale tinerei generaţii. Chiar cele mai sagace analize, cum este cea a Martei Petreu, care îl compară direct cu diavolul (şi el pescuieşte…..dar asta e o poveste separată) lasă un reziduu radiant de nedumerire asupra acestui adevărat mysterium fascinans a lumii intelectuale interbelice.

La cumpăna dintre cele două Ere, Pronia a vrut să apară acea mişcare unică, asupra istoriei căreia abia în anii din urmă se ridică unele văluri, numită Rugul Aprins. Nu întîmplător, părintele Scrima şi-a construit excepţionala analiză asupra înţelesurilor tainice ale acestei mişcări exact pe raportul maestru – discipol, accentuînd elecţiunea specială de care s-au bucurat toţi cei care au participat şi s-au martirizat în jurul acestei experienţe liminare. Acest exemplu istoric ne arată în plină lumină esenţa căutării ca dimensiune antropologică fundamentală. Omul este fiinţa care caută neîncetat. Nu ştim prea multe despre biografia bieţilor pescari de la Ghenezaret înainte de acea zi fatidică în care un om ciudat li s-a urcat în barcă şi i-a îndemnat să pescuiască împotriva firii în locul la care, ştiau ei bine, nu trage nici un peşte. Dar sigur este că Îl căutaseră, Îl aşteptaseră pe Cel acum venit, de aceea Îl întîmpină atît de firesc, Îl recunosc imediat După cum şi El îi căutase dinainte, precum îi vesteşte altuia imediat, uimindu-l, căci îl văzuse din vreme sub smochin. Peste veacuri, unul dintre cei care îi trăiseră cel mai puternic pînda divină, Pascal, avea să spună: nu m-ai fi căutat dacă nu m-ai fi găsit deja. A fi pescar de oameni înseamnă tocmai această căutare a lui este, din sine şi din ceilalţi. Scena de pe lacul Tiberiadei nu este doar un capăt de drum în istorie, este şi o re-cunoaştere, în sens chiar platonician. Pescarii Îl recunosc pe Cel căutat şi aşteptat din Tora, vestit de către profeţi şi apărut pe neaşteptate în sătucul lor sărman. Poate că această recunoaştere fără ezitări este întîia probă a elecţiunii divine a acestor 12 oameni. Căutarea aceasta de oameni înseamnă a fi treaz, deschis, (pilda fecioarelor) a vedea dincolo de aparenţe, ba chiar împotriva aparenţelor, cum ne învaţă Patericul.

În era roşie pescuitul acesta nu se mai putea face, în lipsa libertăţii. Avem însă exemplul uluitor al Şcolii de la Păltiniş, funcţionînd în plan strict laic exact după modelul pescuirii divine. Noica instaura un model vertical de asceză laică în care performanţa culturală era instituită drept soteriologie. Este cazul cel mai cunoscut şi bine instrumentalizat de pescuit al unor oameni, „cei 11 ai culturii de performanţă”, cu o eficienţă în istorie care îi desfide pe negatorii înverşunaţi ai unui astfel de model paidetic de funcţionare ierarhizată a societăţii. Prin extensie analogică putem susţine că Jurnalul de la Păltiniş este un jurnal al unei pescuiri miraculoase „in dürftiger zeit”. Dar, deşi cel mai cunoscut şi cu impactul istoric cel mai mare nu este, totuşi, singurul. Aş mai aminti astfel de legături informale despre care se ştiu mult mai puţine, cum ar fi cele avîndu-l ca radiant pe muzicologul George Bălan sau pe filozoful peripatetician Mihail Şora, sau pe Alexandru Dragomir. Personal, depun mărturie despre prezenţa care a pus indelebile amprente asupra noastră a unor oameni deţinători de miraculoase năvoade harismatice, cum erau doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga sau poetul mesianic Ioan Alexandru. Am dat astfel de fugare exemple pentru că, în planul acesta social, moral, istoric, individual psihologic modelul absolut al pescuitului divin funcţionează, de multe ori inobservabil, acoperit de zgomotul cotidian. Eficienţa lui „lucrînd pe dedesubt”, îşi are consecinţele undeva în depărtare. Între momentul în care se aruncă năvodul şi cel în care este ridicat cu divina recoltă trece un timp care ascunde cauzalitatea nemijlocită. Ne aflăm în plină durată lungă.

Aşadar, felul în care Iisus îşi selectează soliile inaugurează un tip de relaţie, în acelaşi timp teandrică şi socio-umană care descrie rostul, noima, rînduiala existenţei noastre, de la vînarea de vînt a Eccleziastului la vînarea Ihtiosului universal din centrul Crucii. Este un model de urmat în cursul pămînteştii noastre treceri. „Şi îndată, lăsînd mrejele, au mers după El”

Sf. Olga 2013, 11 iulie

.

DIMINEŢILE ŞEHEREZADEI

DIMINEŢILE  ŞEHEREZADEI

            În zori, Şeherezada tace. Odată cu primul semn că noaptea a obosit şi ziua e pe aproape. Dincolo de uşă, călăul şomer adoarme fără speranţă, sprijinit în bardă. Fecioarele cetăţii, care au înflorit peste noapte, se pregătesc să-şi împrăştie floarea şi aromele. Sultanul a plecat deja la război. Ea se trezeşte totdeauna singură, într-un labirint de încăperi faţă de care nu există Afară. Şeherezada este un personaj eminamente nocturn. Legat de flacără şi de misterul din jurul ei. Şi în Hanu Ancuţei, la fel, poveştile se încheie la al treilea cîntat al cocoşilor. Povestind, Şeherezada inversează sensul morţii şi al vieţii. Sau descoperă sensul lor cel adevărat, inaparent. Ca să trăiască, bobul trebuie să moară. Ca să trăiască, povestitorul se zideşte în poveste. Distrugînd „realitatea” (cuvînt mincinos  ambiguu) prin instituirea poveştii ca adevărată realitate trans-temporală, transformă claritatea diurnului în nemărginirea epică a nopţii. Cînd tace Şeherezada, se nasc muritorii.

            Povestea se zideşte diurn şi se povesteşte nocturn. Fapta se mută în cuvînt la adăpostul misterului care o îmbogăţeşte. Claritatea nu poate fi povestită. Nu ştim ce face Şeherezada în timpul zilei. Sigur nu bovarizează. Şeherezada este exact antiteza Doamnei Bovary. Tocmai pentru că nu fantazează, ci povesteşte. Nu stă melancolizînd la fereastră în aşteptarea Alesului. Ci construieşte (verb recurent, obligatoriu de asociat poveştii, prin care totul se întemeiază, vine la lumină în vederea Temeiului) aşa cum se cuvine, înţelepţeşte, sub ameninţarea Sfîrşitului diurn. Cum spune Jean Claude Carrière, Narcis nu povesteşte. Povestea presupune un soi de generozitate seminală care face lumea să rodească. Şeherezada este un fel de Cioran feminin, à rebours, vorbind torenţial cu luciditatea Călău în eternă aşteptare răbdătoare la uşă. Bovarysmul este blocajul imaginarului în simplă închipuire, specific modernismului burghez. Şeherezada este în centrul unui ritual sacru în care totul capătă această învestire, de la simpla vorbă la eros. Văzut de modernitate ca un scop, în sine, poate chiar Scopul, Fericirea majusculate, (termen mi-e teamă lipsă de-a lungul nopţilor povestite de fiica vizirului) erosul este aici un simplu mijloc, una dintre căile de accedere, exprimare a sacrului. De aceea sunt greu de găsit ediţii necenzurate ale Nopţilor. Acestea sunt poveşti deloc pentru copii. Ele nu presupun inocenţa ba, dimpotrivă, rafinamentul crepuscular. Duşmanul Madamei Bovary este plictisul modern (rutina, repetiţia, monotonia), favoritul ei Noul, construit imaginar după modele psihologice şi sociologice (de)formatoare. Aici seamănă cu un Don Quijote feminin. Duşmanul Şeherezadei este mult mai redutabil: Timpul. Fiind metafizic, nu i se poate răspunde decît cu o armă pe măsură, construind o strategie a amînării şi o pluralitate de universuri echivalente şi interşanjabile. Sunt cele două elemente fundamentale ale Epicului. Exact prin asta se poate traduce el teoretic: „amînare controlată” a deznodămîntului şi acceptarea unei realităţi ontologic multiple. Ca orice „om tradiţional”, Şeherezada nu are psihologie, are mituri în structura genetică. Structură indestructibilă în fragilitatea ei pur feminină. Povestind, ea nu numai că îşi salvează viaţa la modul simplist biologic, îşi salvează un trecut imemorial, vieţile, al căror capăt este. Şeherezada nu este decît un „homer” anonim sub numele căruia se adună toate poveştile veacului acestuia. Şi, în felul acesta, timpul capătă altă structură, altă consistenţă. Ceea ce numim didactic „rama” poveştii nu este altceva decît concentrarea energetică a unei infinităţi de poveşti.

            Dimineaţa, Şeherezada tace. Deocamdată pericolul a trecut, poate coborî garda. De fapt, povestea este totdeauna despre moarte. Viaţa nu este, în fond, decît o amînare mereu provizorie a morţii. Iar povestea o metodă infailibilă şi eficientă a acestei celebrări a provizoriului. Povestea ei este despre moarte, dragoste, mister. Cînd tace, Şeherezada nu dispare, ci se pregăteşte. E ca luna, ştim că e undeva „pe partea cealaltă a lumii” chiar şi cînd soarele e la amiază. Ea se refugiază pe timpul zilei într-un intermundiu pe care un mare specialist în spiritualitatea de care ţine Şeherezada îl numeşte imaginal. Mi se pare că teoria literară ar avea foarte mult de cîştigat dacă s-ar apropia de un asemenea  concept. Din păcate, teoria literară este numai despre literatură. Adică despre insuficient. Imaginalul nu este imaginaţie bezmetică, obsedată de nou, este un teritoriu intermediar unde imaginile au existenţă ontologic reală. Imaginile din acest intermundus nu sunt născociri, au o motivaţie significativă perfectă. Şeherezada nu fabulează, ci mută existenţa mai aproape de îngeri.  De aici lipsa ei de încrîncenare, nu scoate stiletul să-l ucidă în somn pe imprudentul ucigaş de fecioare. Dimpotrivă, îi furnizează Marele Tratat de Nemurire care este Povestea.

            Se crede că, povestind, Şeherezada îşi salvează viaţa, prelungind un provizorat la urma urmei insuportabil. În realitate, ea salvează viaţa sultanului, proiectînd-o într-un orizont nebănuit de el pînă atunci. Animal de pradă, ea vede numai noaptea. „În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă”. Să percepem Ziua ca timp al tăcerii. De fapt, cuvîntul cheie din fraza care încheie poveştile este „sfioasă”. Aidoma bufniţei la lumină sau albatrosului pe corabia marinarilor beţi, Şeherezada la lumina zilei este discretă, vulnerabilă, „sfioasă”. Noaptea este îndrăzneaţă, conduce. Povestirea este a stăpînului, a demiurgului. Povestind, eşti în condiţia celui care făureşte, prelucrează o materie care, în sine, este neutră valoric. „Viaţa mea e un roman” nu e numai o formulă de naivitate burgheză. E o recunoaştere involuntară a faptului că numai povestea este creatoare de sens.  E un interesant paradox: atît povestea cît şi tăcerea sunt legate de ideea de înţelepciune. Povestea ca parabolă este un adevărat precipitat alchimic de înţelepciune. Iar tăcerea, în infinitatea conţinută de înţelesuri, este chiar una dintre probele supreme ale liniştirii sinelui. Formula lui Andrei Pleşu, „adevărul ca poveste” vorbeşte despre o cale regală de a sur-prinde înţelesurile şi de a le transmite în fertila lor ambiguitate polisemantică. Fără a le sărăci cu nimic prin reducere la binarisme existenţiale de tip sau - sau. Povestind, eliberezi şi te eliberezi. Iarba fiarelor din poveste care sparge orice zăvoare este povestea însăşi. Sunt culturi pentru care povestea este instrumentul principal al cunoaşterii, zenul sau sufismul sunt exemplele cele mai la îndemînă. Nepreocupată de originalitate, ci numai de blitzul înţelesului, povestea este de fapt una singură, spartă de zeci de mii de nopţi ale milioanelor de existenţe umane.

            Citez iar din Carièrre: "O pildă persană străveche îl înfăţişează pe povestaş stînd singur pe ţărmul oceanului, pe o stîncă. Spune poveste după poveste, abia trăgîndu-şi răsuflarea şi bînd din cînd în cînd un pahar cu apă. Oceanul îl ascultă vrăjit. Iar autorul necunoscut adaugă. - Dacă într-o bună zi povestaşul tace ori este nevoit să tacă, nu poate spune nimeni ce va face oceanul". Oceanul este intim legat de poveste; ni se dă a înţelege în parabola persană că, nepovestit, el nici nu există, sau că se va revolta în moduri inimaginabile. Povestea înseamnă Ordine, căci ea rosteşte legătura dintre început şi sfîrşit, lumea însăşi începe din clipa în care este povestită: „la început….”. Descriind hanul Ancuţei, cea de acum şi mai ales cea de odinioară, povestaşul spune că avea zidurile groase „de ici pînă colea”. Nici o altă indicaţie. Această intempestivă vizualizare este secretul poveştii. E modul (in)direct de a ne învăţa să vedem invizibilul. Povestea e totdeauna despre alt tărîm. Chiar dacă (sau tocmai pentru că) avem adesea spaţii extrem de precis cartografiate. Doar că timpul trans-figurează spaţiul. Altfel spus, face din spaţiu o figură a textului. De ce este importantă povestea? Atît de importantă încît un filosof „reducţionist” (în sensul că pentru el totul era filozofie) cum era Noica spunea că nu este filozofie cea care nu poate fi povestită. Şi a şi povestit extraordinar cîteva sisteme, dintre cele mai improbabil „naratizabile”. Pentru că ea aduce în centru persoana povestaşului. Ghem, suveică, meliţă, război, spată... vocabularul textului, adică al ţesăturii este vocabularul naraţiunii. Compusă, cum zicea poetul, din noduri şi semne.  Compatrioţii Şeherezadei zburau pe covor, adică pe ţesătură, pe text. De aceea dinspre acolo ne vin poveştile.

            „În zilele acelea”, cum se spune la Fapte, este re-facerea timpului. Viaţa Şeherezadei este dedicată altor ceasuri, are o altă ordine a timpului decît cea profană. Zilele poveştii sunt zile liturgice, care încep la apus şi se termină în zori.  Povestea este, probabil, forma atavică de îmblînzire a nopţii, de evadare din spaţiul terorizant în care pîndeşte Duşmanul. Puterea fabulatorie este puterea de a evada şi de aici funcţia catarhică a poveştii. Ea are un ritm, şi cititorul de azi al poveştilor clasice tocmai acest ritm secret îl apreciază. Logica faptei eficiente îi este străină. Întrebat cum vrea să fie purtat de către fermecatul său cal, cu viteza vîntului sau a gîndului, Harap Alb răspunde, conform acestei înţelepciuni a non-eficienţei, că preferă viteza vîntului. Deşi „teleportarea” instantanee l-ar fi scutit de toate necazurile. Dar povestea nu înseamnă scutirea de încercări ci completarea lor. Şeherezada îşi trăieşte nopţile sub semnul securii, e o binară (diurn-nocturn) căci Şeherezada c’est moi! Totdeauna. Asta spune fiecare povestaş, povestind… Povestea ramă a Şeherezadei este una despre spaţiul închis-deschis, spaţiul benefic-malefic, despre libertatea cîştigată din interior. Rătăcind din poveste în poveste, Şeherezada se îndepărtează de camera nupţială, rămînînd permanent în Centru, care este locul povestitorului. În cercul de lumină al focului. Ni se spune în Povestirile hasidice redate de Buber că un rabin susţinea ceva de genul: există ceva care nu e de găsit nicăieri în lume, dar totuşi există un loc unde acel ceva e de găsit. Spre acel loc ne poartă poveştile Şeherezadei, ele au o dublă funcţiune, mai întîi ne trezesc dorul după acel locus amoenus poate nebănuit pînă atunci (sultanul oricum nu-l bănuia), apoi ne poartă pe mii de căi-poveşti spre el, fără să ajungem – evident – niciodată. Centrul acestui labirint care este palatul sultanului o transformă pe Şeherezada într-un personaj de o eclatantă ambiguitate: este, simultan, monstrul splendid din centrul labirintului, dar şi salvatoare Ariadnă, deţinătoare a Firului (epic). Şi ea ştie (Şeherezada este unul dintre marile personaje Ştiutoare ale literaturii universale) perfect să-şi folosească întreaga forţă a acestei ambiguităţi pentru a (ne) descoperi (sensul tranzitiv al verbului) Viaţa. Da, povestea este sinonimă cu viaţa. Şi fraza trebuie citită ad litteram, nu ca o metaforă.

            «„În loc să spui savant: „uite cum stau lucrurile!”, spui: „hai mai bine să-ţi spun o poveste”»,  tranşează decisiv chestiunea, într-o singură frază, Andrei Pleşu. Pentru că, la finalul oricărei bune poveşti, stă un adevăr. Sau la temelia ei. De aceea toate miturile sunt mituri ale în-temeierii. Ele nu despart, distrugător, înţelesurile de comunicare. Actul comunicării este înţelesul însuşi, în spornica (de la spori, o panspermie a poveştii despre care se poate scrie separat un eseu) sa redundanţă. Cum sunt zilele Şeherezadei? Probabil, ca în poemul cunoscut: „pustii ca nişte stepe”. „Iar nopţile de-un farmec sfînt, ce nu-l mai pot pricepe”. De aceea, dimineaţa, Şeherezada trece pe lîngă călău, fără ca măcar acesta s-o vadă. Ea a murit odată cu ultima poveste a nopţii precedente. Şi va reînvia odată cu prima poveste a viitoarei nopţi. „Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă”. Şi este poveste…

Rusalii 2013

anchetă R9

:ŢINUTE ŞI ŢINUTURI UNISEX

Pentru prima oară de când răspund la Anchetele Revistei Noi, (minunat că s-au reluat) regret că nu e locul unei analitici „ştiinţifice”, demersul eseistic mi se pare vădit insuficient în acest caz. Aş simţi nevoia unei etalări bibliografice edificatoare. De altfel, chiar formularea chestiunii de azi porneşte de la această pre-supoziţie: faptul că ar exista / sau nu elemente cuantificabile care să identifice fără rest un anume tip de scriitură. Premiza asta mi se pare în sine chestionabilă, o perpetuare a mitologiei scientiste a structuralismului de acum o jumătate de secol. De aceea mi se pare mai interesantă observaţia din preambul privind proliferarea atelierelor de „scriere creativă”, prin contrast cu o anume scădere a preocupărilor pentru teoria literaturii. Chestia asta conţine la o analiză atentă câteva dintre impasurile majore ale postmodernismului. Abolirea noţiunii de valoare, în primul rând. Sau ideea că „arta scrisului” se poate învăţa, reducând scrisul astfel la partea lui de meşteşug. Este şi asta, cu siguranţă, într-o măsură mai mare sau mai mică, după autor, dar nu este numai asta. Slova de foc şi slova făurită, zicea Arghezi, propunând o sexuală, alchimică, unire între cele două, sub cerul unei unice Poezii. Fericite vremi de sinteză…!Aici am o nelămurire, nu-mi dau seama dacă implacabila corectitudine politică mi-ar impune să susţin că există diferenţe de scriitură masculin/feminin (pentru încurajarea identităţii de gen), sau, dimpotrivă, că nu există o astfel de diferenţe (pentru apărarea egalităţii între genuri).

            În fond, ce ar trebui făcut? O analiză cantitativă (calculatorul, metodele matematice ale unui Mihai Dinu, de un  incredibil rafinament epistemologic….. ar fi neapărat necesare) pe un număr foarte mare de texte. Din literaturi diferite, din epoci diferite. Aici s-ar putea măsura nu numai diferenţe de gen, ci şi diferenţe de gen literar. Pentru că s-ar putea, dau un exemplu ipotetic, să avem o diferenţiere marcantă masculin/feminin în genul epic şi una mult mai mică în cel liric. Şi la ce nivel am situa măsurarea? Fonologic, morfologic, stilistic, tematic? Sau: presupunând că există indici de separare între scriitura masculină şi cea feminină, cum se schimbă ei în timp: să spunem de la romantism încoace, de când autoarele încep să aibă un cuvânt de spus. Dacă  se schimbă, presupun, într-un alt mod şi în alt ritm scriitura masculină de cea feminină. Cum vedeţi, am numai întrebări şi nici un răspuns. Mi se pare o capcană să ne situăm la nivelul psihologiei individuale sau psihologiei creaţiei. Psihologia e altceva decât stilistica, şi e departe de a fi o ştiinţă exactă. Aici e limpede că există diferenţe, dar e mult mai puţin clar cum se traduc acestea la nivelul textului. Sigur că există diferenţe de acuitate a observaţiei, de fineţe analitică, de curaj al abordării existenţiale, dar ţin ele de gen, sau pur şi simplu de individualitatea creatoare? E diferită Marguerite Yourcenar de Michel Houellbecq, ca să dau un exemplu la oarecare întâmplare, diferită pentru că e femeie sau pur şi simplu pentru că e altfel de scriitor? După ce s-ar face o evaluare cu metode matematice sofisticate a unui număr foarte mare de texte s-ar putea, eventual, stabili acei parametri cu o recurenţă semnificativă pentru a plasa un text în categoria M sau în categoria F.

            În fond, încercând să înţeleagă condiţia actuală a actului de a scrie literatură, preambulul anchetei noastre ridică o chestiune mult mai dificilă: cum se schimbă locul, situarea literarului în lumea contemporană? Pentru că aici mi se pare că, sub ochii noştri, se petrece ceva cu adevărat important, care tocmai pentru că este sub ochii noştri nu este uşor de sesizat. Se schimbă locul literaturii în formula condiţiei umane a fiinţei post-post-moderne. Asta înseamnă schimbarea literaturii înseşi, fireşte.  De aici, de exemplu, această contradicţie sesizată cu fineţe în introducerea acestei anchete:  faptul că proliferează atelierele de creative writing în absenţa evaluărilor axiologice. De altfel, axiologia a fost deja evacuată din preocupările omului recent, fiind o disciplină fascistă, discriminatorie, cam cum era genetica pentru miciurinişti. Mai frust spus: facem fără să ştim de ce şi cum facem. Nu ar fi un mare bai asta, sute şi mii de ani literatura mare s-a făcut în absenţa auto-teoretizării. Asta era însă din belşug compensat de acceptarea unei transcendenţe care „cobora”  blagian, într-un fel sau altul, în actul sacru şi misterios al inspiraţiei creatoare. Omul de azi refuză însă prezenţa oricărei transcendenţe, atât în cotidian cât şi, mai ales, în actul creaţiei, pe care îl vrea „controlat” raţional (vă amintiţi lecţiile despre Corbul lui Poe şi construcţia lui totalmente planificată?). Or, raţiunea nu are sex. Şi cu asta m-am întors la ţenchiul voroavei. Nu am dat, se vede lesne, nici un răspuns decis, nici pro nici contra, doar m-am învârtit în jurul cozii de gânduri. Nu ştiu, pur şi simplu, dacă există diferenţe identificabile şi reproductibile între o scriitură masculină şi una feminină. Asta nu înseamnă că literatura ar fi unisex, ea trădează însă ceea ce noi suntem pe cale să pierdem sub tăvălugul uniformizant al prezentului: individualitatea. Dacă mai complicăm şi jungian analiza, încercând să identificăm elementele de animus vs, anima dintr-un text, atunci chiar riscăm să ne rătăcim printre întrebări. Ce am face cu un text în care predomină elementele M, dar care în adâncime este bine irigat de (e)fluviile animei?

            În sfârşit, pentru a încheia acest periplu printre nedumeriri, aş mai pune şi chestiunea travestiului (mă gândesc inclusiv la cunoscutul titlu cărtărescian). Cu alte cuvinte, autorul are capacitatea de a-şi travesti scriitura?  De a mă înşela pe mine, ipocritul lector, vânzându-mi scriitura M drept F şi viceversa? Nu mă refer la moda stupidă a doamnelor care vor să scrie „bărbăteşte” („sunt o doamnă, ce p_ _a mea!”), nici a efeminaţilor metrosexuali, nici a literaturii „celui de-al treilea sex”, încă fără ecouri notabile la noi. E aici şi o chestie de simplu vocabular, nu numai de estetică, pentru care limba română nu pare suficient pregătită. Ci, pur şi simplu,  revin la obsesia mea: există un nucleu de adâncime, indiscernabil al textului, în care confuzia, masca dintr-un nivel de suprafaţă, să nu mai fie posibilă?

            Înţeleg din această enumerare pentru mine însumi că întrebarea despre două feluri – ipotetice – de scriitură duce, inevitabil, spre chestiunea insolubilă a condiţiei scrisului într-o lume tot mai refuznică a lecturii şi a valorii de orice fel. Utopist negru de felul meu, prevăd o lume în care cititorii şi scriitorii vor deveni, asemenea creştinilor din primele timpuri, locuitori ai catacombelor şi vânaţi fără milă ca foarte periculoşi duşmani ai ordinii sociale. Nu mai e mult până atunci, dar suficient ca noi cei de azi să n-o mai prindem. Departele e aproape.