ZIUA ÎN CARE VIN PEŞTII
Meditaţii
La sugestia părintelui Bogdan,
încerc să vă spun cîteva lucruri despre scena pescuitului din Evanghelii. Vreau să precizez de la
început perspectiva, nu încerc o „interpretare”, o teologhisire a momentului
evanghelic, asta ar transforma discursul în predică şi mi-ar depăşi cu
siguranţă atribuţiile şi competenţele. Vreau să încerc doar o circum-scriere
despre un anume tip de relaţie divino umană, dar şi, urmînd modelul originar,
pur şi simplu umană. În esenţă e vorba de o singură replică a lui Iisus, care, umblînd
pe ţărmurile Mării Galileii şi văzîndu-i pe cei doi fraţi, Petru şi Andrei,
care îşi strîngeau şi curăţau năvoadele, la sfîrşitul unei zile total nerodnice
de muncă, le impune scurt: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni
(Matei 4.19). Ce este atît de important în această simplă rostire?
Îngăduiţi-mi să pornesc de undeva de
mai departe. Sunt un constant ascultător de Radio Actualităţi, ceea ce ţine de
o mare doză personală de masochism, postul fiind o relicvă care mă enervează
cotidian. Passons… Ascultam o emisiune în care cineva explica sensul
monumentelor brâncuşiene de la Tg. Jiu.
Să vedem
deci contextul întîmplării dezvoltat din Luca
5.1-11: „Pe cînd mulţimea Îl
îmbulzea, ca să asculte cuvîntul lui Dumnezeu, şi El şedea lîngă lacul
Ghenizaret, A văzut două corăbii oporite lîngă ţărm, iar pescarii, coborînd din
ele, spălau mrejele. Şi urcîndu-Se într-una din corăbii care era a lui Simon,
l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat. Şi, şezînd în corabie, învăţa, din
ea, mulţimile. Iar cînd a încetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: mînă la adînc
şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi. Şi, răspunzînd, Simon a zis:
Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după
cuvîntul Tău, voi arunca mrejele. Şi au făcut semn celor care erau în cealaltă
corabie, să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amîndouă corăbiile,
încît erau gata să se afunde. Iar Simon Petru, văzînd aceasta, a căzut la
genunchii lui Iisus, zicînd: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos. Căci
spaima îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuitul
peştilor pe care îi prinseseră. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui
Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme;
de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi trăgînd corăbiile la ţărm, au lăsat
totul şi au mers după El”. În celelalte Evanghelii scena este mai scurtă .
„Pe cînd umbla pe lîngă Marea Galileii, a
văzut doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei fratele lui, care
aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă
voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsînd mrejele, au mers după El”. (Matei
4.18-20) Aproape identică este relatarea
şi în Marcu 1.16-18). Momentul evanghelic te izbeşte mai întîi prin imediata
lui simplitate: e destul de clar ce vrea să spună Iisus. Eu v-am ales pe voi, vă transmit un mesaj pe
care voi, intermediarii mei, purtătorii mei de cuvînt, îl veţi transmite
umanităţii mai departe. Aş observa în trecere că sunt grosso modo două feluri
de momente evanghelice: unele care, aş spune oximoronic, se evidenţiază prin
obscuritate (lucrătorii nevrednici ai viei, iconomul înţelept, fiul risipitor
etc.) altele, precum aceasta, sunt
aparent lipsite de orice îngrijorare interpretativă. Ce poate fi mai simplu decît „pîinea noastră
cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”? O elementară prudenţă hermeneutică ne
face să bănuim că „simplitatea” aceasta nu este deloc simplă. Observaţia
importantă care se poate face este cea despre austeritatea maxim eficientă a
naratorului evanghelic. Iar ei, îndată
lăsînd mrejele, au mers după El este de o concizie exemplară şi semnificativă prin sine. Ca şi cazul vameşului Levi, ce urmează îndată
în Carte şi care, la fel, chemat, „a lăsat totul, s-a sculat, şi a mers după
El”.
Singurul care încadrează scena într-un
context epic mai larg, capabil să ne ofere indicaţii de interpretare este Luca.
El ne relatează de fapt un miracol în
două trepte. Prima este, luată în sine,
o minune pur cantitativă: pescarii aflaţi
la sfîrşitul unei zile fără noroc repornesc pe mare la sfatul lui Iisus (dîndu-i
să spun aşa un cec în alb, pe încredere) şi adună o cantitate de peşte care abia încape în două vase. Suntem într-un basm, unde curge
lapte şi miere. Şi, deşi minunea aceasta are pentru Simon Petru funcţie de convertire, judecată izolat ea ar
sta, în alt context, şi în putinţa vrăjitorilor egipteni. Sensul ei adevărat nu
se vădeşte decît pe al doilea palier, în sintagma cheie de mai încolo: pescar
de oameni. Hermeneutica (Erminia scrie frumos un mare teolog grec de azi,
Matsoukas) ei ne duce spre o definiţie evanghelică a condiţiei umane pe care o
vom decoji de-a lungul acestui excurs. Sigur
că lotcile pline cu peşte sunt un fel de a sugera „altele mai mari decît
acestea vei vedea” (Ioan 1.51) . Este o smulgere din imperiul cantitativului, din „domnia
cantităţii” după expresia lui Guénon. Din acest punct de vedere, pescuirea
miraculoasă face pandant cu hrănirea miraculoasă a mulţimilor. Nici o explicaţie nu ni se oferă acolo: fie cei
doi peşti s-au înmulţit pînă la hrăni abundent mulţimile, fie o părticică
minusculă din fiecare a avut funcţii
euharistice de hrană totală. Aşa că Iisus le arată celor doi fraţi mai întîi Puterea,
pentru a le desluşi imediat scopul: mutarea pe alt palier existenţial. Această
ruptură de nivel mi se pare cheia episodului evanghelic în discuţie. Asistăm la
o învestire care este şi o
pre-vestire. Pe de o parte „vă voi face pe voi să deveniţi”, cum sună o traducere
literală. Devino ceea ce eşti! – cum sună un îndemn filozofic. Pe de altă parte, ce este
această trecere de la pescarul de peşti la pescarul de oameni altceva decît
Trecerea, Paştele, Tradiţia instaurată printr-o simplă frază care desenează
ferm conturul viitorului? Iisus le deschide pur şi simplu viitorul într-o
nebănuită perspectivă. Iisus transmite,
construieşte o legătură fără ruptură de la El , prin Apostoli, spre fiecare om care va fi în
năvod. Şi care va arunca năvodul mărturisindu-L. Astfel, Lumea devine un
continuum fără fisură. Instaurarea se face pe temeiul vechii meserii, se
presupune o continuitate tainică, aşa cum primele biserici erau construite pe
temeliile fostelor temple păgîne. Păstrare şi transfigurare. Este aici întreaga
dialectică lăuntrică a tradiţiei vii, lucrătoare. Dacă Nietzsche instaura
modernitatea sătulă de om, proclamînd că omul e ceva ce se cere depăşit, omul
cristic este ceva ce abia trebuie cucerit, „pescuit” din adîncuri. Prin
„imitatio Christi” (urmarea lui Christos, cum frumos s-a tălmăcit în româneasca
adevărată), căci pescarii asta fac din prima clipă, Îl urmează). Pescarii care
nu reuşiseră să adune nimic în năvoade primesc o însărcinare infinit mai
dificilă, să devină apostoli, să pescuiască oameni sau, altfel spus, omenitatea
din om, omenia din om (ce generoasă este limba română cu această familie de
cuvinte, vezi analiza semantico-etimologică în eseul lui Dumitru Cristian Amzăr
Omenia românească!). Ei fac legătura
dintre om şi speranţa lui în viitor. Ei instituie pînda existenţială pe care o
numim devenire. Omenescul, ne sugerează această frază, nu este ceva ce trebuie
strivit, anulat, distrus odată cu păcatul subsecvent, cum obligă o prea
literală interpretare a ascezei, ci ceva ce trebuie cucerit la un nivel mai profund (sau mai înalt) al adevărului său. Adevărul
vostru, le spune Iisus, nu este peştele apelor, ci omenirea. Sub îndrumarea
Lui, pescuitul cel dintîi se dovedeşte spornic. Dar, de îndată, din chiar acea
clipă începînd şi pînă acum, după două mii de ani, pescuitul de-al doilea? Demografic
vorbind, care alt fenomen istoric s-a dezvoltat mai rapid, mai extensiv şi mai
intensiv? Strict istoric, fraza Iisusiacă desemnează, sigur, instaurarea creştinismului,
începuturile propovăduirii noului adevăr. Dar, în simultaneitatea divină
trans-temporală, întru acest început se află totul.
Ne aflăm deci la o origine, Iisus îşi
pregăteşte lucrarea prin aceşti oameni simpli. Care după Patimi, Înălţare şi
Pogorîrea Sfântului Duh vor lucra cu năvodul ceresc. Vor lucra cu spor la
pescuitul antropologic, la umanizarea omului. Suntem, de la primul gest, sub
semnul elecţiunii, cîţiva inşi sunt puşi deoparte. Criteriile ţin de taina divină
sunt pilduitor inevidente, scandaloase, nu asupra extrem de riguroşilor farisei
se îndreaptă opţiunea, ci asupra prea-simplilor pescari. Staţiunile Duhului sunt pururi provizorii, el
face ici şi colo popas după iconomia divină inaccesibilă, dar sigur este că el
nu se opreşte, bîntuie liber mai departe. În felul acesta, fraza capătă o
continuitate care este a vocaţiei: vă voi face pescari de oameni, care vor fi
pescari de oameni care….pînă la plinirea vremii. Cu toată structura eliptică a
enunţului scriptural, trei elemente tot putem desprinde: elecţiunea, meseria,
năvodul. Încep analiza lor cu ultimul. Ne putem juca niţel hermeneutic
observînd că năvodul este o reţea. Cei doi fraţi sunt primele noduri ale
reţelei, sunt prinşi în propriul lor năvod. Azi vorbim de reţele de socializare,
aş spune că în Evanghelie avem o reţea de dumnezeificare. Năvodul plin pînă la
saturarea luntrilor (traducerea „corăbii” îmi pare niţel forţată) devine astfel
o imagine escatologică. Iar pescuitul miraculos doar o pre-vizionare, o repetiţie
generală înainte de marea piesă a istoriei universale spre mîntuire. „Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un
năvod aruncat în mare, care prinde tot felul de peşti. După ce s-a umplut,
pescarii îl scot la mal, şed jos, aleg în vase ce este bun, şi aruncă afară ce
este rău. Tot aşa va fi şi la sfîrşitul veacului. Îngerii vor ieşi, vor despărţi
pe cei răi din mijlocul celor buni şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plînsul şi
scrîşnirea dinţilor”. (Matei. 13.47-50). Cele două momente trebuie
evident citite în completare. Şi ţinînd desigur seama de valoarea spirituală,
simbolică, extrem de complexă a plasei, năvodului în spaţiul oriental. Cele
două chei permanent prezente: elecţiunea şi viitorul nu lipsesc din această
lectură încrucişată. Semn că vestirea, chemarea lui Iisus către cei doi are un
cert caracter de ancorare în viitorul mîntuirii. Iisus alege şi instituie
astfel com-unitatea. Spre deosebire de nihilismele orientale, pescuirea divină
instituie o cale pe care se merge numai împreună. Pentru asta, ca individ, îţi
trebuie o dedicaţie absolută, o
dăruire martirică dincolo de care, în plan strict mundan, nu mai rămîne nimic.
Părinţii pustiei nu se dedică doar perfecţionării, mîntuirii personale, asceza
lor îi transformă într-un fel de organe supra-sensibile, capabile să vibreze la
adieri nouă insesizabile ale Duhului, exerciţiul lor spiritual are ca menire
tocmai „să spună cuvînt de folos”, cum le cer ucenicii. Iar cuvîntul acesta de
folos ce este alta decît o formă a năvodului, a pescuirii? Aidoma, la alt
nivel, martirii. Să observăm că dedicaţia nu este unidirecţională, ci presupune
reciprocitatea. Omul care este pescuit trebuie să se lase pescuit, să alerge
spre năvod. Aici mă întorc o clipă spre un episod precedent, cel în care Simon
şi Andrei se bucură de năvoadele pline. Nu ni se lămureşte dacă Iisus a spus
sau a făcut ceva ca să cheme peştii. Ei pur şi simplu au venit, sigur că
interpretarea alegorică ne trimite la creştinii care vin la chemarea
Cuvîntului, dar aici tăcerea textului este profund semnificativă. Căile
chemării, ale dăruirii rămîn în eternitate obscure. Dar să contextualizăm puţin
pentru a percepe mai bine forţa acestei chemări. În Matei scena pescuirii
minunate este între ispitirea în pustie şi predica de pe munte. Secvenţe poate
mult mai încărcate teologic, legate prin această verigă de o simplitate intimidantă:
veniţi după Mine! Să adăugăm amănuntul că Iisus nu face nici o făgăduială, nu pro-mite, el este imperativ. Răspunsul
total, spontan, fără echivoc al apostolilor, „lăsînd mrejele”, „au lăsat
totul”, este cu atît mai profund. Dacă sensul celălalt al cuvîntului mreajă, în special la plural, de iluzie, îl substituim planului atît de
realist al poveştii de aici, totul se încarcă de semantici transfiguratoare,
căci nu numai o meserie au lepădat pescarii, ci chiar plasa Mayei, cum se
construieşte imaginea în cealaltă mare înţelepciune a lumii. Abandonînd
năvoadele, ei au trecut în lumea nebruiată de iluzii. În lumea adevărului.
Prinşi în plasa Mîntuitorilor, pescarii sunt cei dintîi oameni liberi întru
Adevăr. Dar mai este un element esenţial al poveştii noastre: înainte ca primii
doi aleşi să arunce năvoadele „… şezînd
în corabie, [Iisus] învăţa, din ea, mulţimile”. Să
fie acesta motivul pentru care vin peştii? Despre semnificaţia distanţei pe
care şi-o ia Iisus uneori faţă de mulţimi, nu numai în acest episod, a scris lămuritor
Andrei Pleşu. Şi tot despre distanţă este vorba şi în reacţia, din punct de
vedere psihologic excepţional surprinsă în text, lui Petru, care îl alungă pe Iisus. Nu bucuria
„recoltei” miraculoase îi covîrşeşte pe
bieţii pescari, cît o cotropitoare, strivitoare spaimă. Este sentimentul copleşitor al tainei înfricoşătoare, mysterium tremendum, pe care îl analizează cu atîta subtilitate
Rudolf Otto, ca fiind esenţial întîlnirii cu sacrul, cu numinosul. Pescarii nu
înţeleg, în această primă instanţă, decît că sunt martorii unei Prezenţe
copleşitoare şi reacţia firească este de a evita să-şi ia asupra o asemenea
povară. Recunoaşterea este directă: sunt om păcătos. Nu merit această
cinste-povară insuportabilă! Hristos îl linişteşte cu vorba aceea care apare de
atîtea ori în Evanghelii: nu te teme!
El ştie ceea ce n-a apucat încă să vestească: faptul că El a venit să ridice
povara, că năvodul se va transforma în cruce şi păcatul va fi depăşit prin
crucificare. S-a observat că ordinea celor două secvenţe: este 1: predica lui
Iisus, deci Cuvîntul şi 2. pescuirea, deci Raţiunea, realul material, dar şi el
depăşit repede. Este un raport de succesiune ontologică, deci metafizic cauzală
între cele două momente. Cuvîntul precede transfigurarea.
De ce tocmai peştele a devenit, din
primele timpuri, engrama creştinilor? Nefăcînd aici un studiu de simbologie, mă
mulţumesc să trimit doar la simbolistica apelor lustrale, a botezului, a
scufundării, a fecundităţii, a tăcerii adîncite în sine.. Toate, de cucerit
prin pescuirea antropologică. După Înviere, Iisus mănîncă peşte (Luca 24.42),
semn că omul a devenit hrana divinului, pescuitul de oameni şi-a atins scopul. Abundenţa
sub care stă apariţia Mîntuitorului (mulţimile care îl asaltează, pescuitul,
hrana mulţimilor etc) ne învaţă probabil ceva despre felul în care se
diseminează credinţa, despre cuvîntul-sămînţă, cuvîntul ca o păpădie purtată de
vîntul duhului. Şi încolţind în cele mai nebănuite locuri.
Imperativul Mîntuitorului şi abandonul
instantaneu al pescarilor în năvodul Său deschid deci un nou traseu al
umanităţii. Această secundă dublă, timp absolut, poate fi însă socotită şi ca
un fel de Urszene a atît de
complicatului raport maestru – discipol în sensul tradiţional. Legătura
aceasta, năvodul, reţeaua, mreaja, este un fel de pescuire reciprocă. Verticala
pe care o instituie Iisus alegîndu-şi Apostolii şi trimiţîndu-i în lume să-I
continue istoric lucrarea este completată de orizontala geografico-umană a
acestei deambulări şi convertiri. El le
va cere să plece în lume complet lipsiţi de orice instrument exterior, de orice
povară, mreaja trebuie să fie simpla lor prezenţă pilduitoare şi jertfitoare,
cuvîntul inspirat după flăcările cincizecimii. Precum şi o capacitate niciodată scăzută de a
se lăsa ei înşişi pescuiţi. Arhetipul simbolic al acestei relaţii verticale
este Iona, pescarul înghiţit de peşte într-o inversare a rolurilor care este
cheia hermeneutică a multor parabole din pateric. În care cele de sus trebuie
să se coboare pentru ca cele de jos să se înalţe. Un fel de scurtcircuit, de
inversare a polilor care provoacă fulgerul revelaţiei. De altfel, limbajul
fizicii elementare ne ajută să înţelegem intuitiv ce se întîmplă în cadrul
acestei întîlniri originare între Hristos şi primii apostoli. Afirmam mai
înainte că porunca indicativă „vă voi face pescari de oameni” este ca o
smulgere de pe o orbită existenţială şi mutarea pe alta, în jurul aceluiaşi
nucleu. Asta cere o mare energie, dar şi eliberează, explică fizica, o energie
colosală. Este ceea ce se petrece prin această trans-mutaţie, iar energia harică
respectivă lucrează de atunci neabătut în istorie. Şi se manifestă plenar la
orice transmitere de învăţătură de la avva la ucenic. Este o chenoză reciprocă,
ucenicul se goleşte de sine pentru a primi lecţia, avva se smereşte pînă la umilitatea
firului de iarbă pentru a se resorbi întreg în înţelepciunea cuvîntului rostit
sau doar a gestului tăcut. Şi amîndoi se umplu de substanţa non-substanţială a
lucrării duhului. Cum visa Noica scenariul său paidetic după principiul: aici
nu se ştie cine dă şi cine primeşte, căci nu avem de-a face cu un prea
superficial do ut des. În raportul
non-cantitativ între înghiţitorul Iona care este înghiţit de prada sa, văzut la
modul simbolic ca o engramă a raportului maestru – discipol, ucenicul şi
învăţătorul se „pescuiesc” unul pe altul. Iar uciderea rituală a maestrului de
către discipol de care vorbesc atîtea tradiţii ne duce spre aceeaşi cuminecare,
reciprocă pescuire în apele cerului divin.
Pentru a încheia aceste scurte
meditaţii, îngăduiţi-mi o scurtă privire în planul istorico-psihologic al
chestiunii. Sunt oameni care au vocaţia descoperirii celuilalt, pedagogi (în
sensul absolut al cuvîntului), antrenori spirituali cum îi numea unul
într-adevăr redutabil, Noica, capabili să scoată tot ce e mai bun în noi,
lucruri nebănuite nici măcar de noi înşine. Lucian Blaga vorbea de culturi de
tip „fii ca mine!” şi de altele de tip „fii ca tine!”. Evident că un pescar de
oameni ar trebui să se încadreze în cea de-a doua tipologie, să te provoace la
o decisivă introspecţie transfiguratoare.
Istoria noastră oferă cîteva splendide exemple. Să-l amintesc în primul
rînd pe Eminescu, aproape necunoscut şi sub această dimensiune, extrem de rară
la structurile psihice genialoide romantice de tipul său. Poetul avea însă o
bucurie şi o generozitate în stîrnirea creativităţii semenilor pe care cel mai
bun biograf al său, George Munteanu o numeşte chiar aşa: vînătoarea de oameni.
Să ne gîndim că fără el nu l-am fi avut pe Creangă deloc, Slavici ar fi fost un
fel de Victor Vlad Delamarina, ba eu cred că şi Caragiale ar fi arătat altfel. Dar
nu numai scriitori, ci şi un violonist de mare talent ca Toma Micheru era
recomandat cu elogii lui Maiorescu pentru ajutor. Iar poeziile Veronicăi
Micle au o cu totul altă greutate după
ce legătura ei cu Eminescu a devenit mai profundă, decît romanţiozitatea
superficială ce le caracteriza înainte. Marele întinzător de năvoade din epocă
fusese însă Maiorescu, ar însemna un studiu special despre felul în care el folosea oamenii vînaţi pentru a
justifica direcţia nouă pe care o prevăzuse. În perioada interbelică cel mai
spectaculos prin metode şi prada culeasă pescar de oameni a fost, cu siguranţă,
Nae Ionescu. Deşi s-a scris enorm în chestiune, un ce misterios continuă să fiinţeze asupra influenţei hipnotice pe
care acesta a exercitat-o asupra celor mai strălucite minţi ale tinerei
generaţii. Chiar cele mai sagace analize, cum este cea a Martei Petreu, care îl
compară direct cu diavolul (şi el pescuieşte…..dar asta e o poveste separată)
lasă un reziduu radiant de nedumerire asupra acestui adevărat mysterium
fascinans a lumii intelectuale interbelice.
La cumpăna dintre cele două Ere, Pronia
a vrut să apară acea mişcare unică, asupra istoriei căreia abia în anii din
urmă se ridică unele văluri, numită Rugul Aprins. Nu întîmplător, părintele
Scrima şi-a construit excepţionala analiză asupra înţelesurilor tainice ale
acestei mişcări exact pe raportul maestru – discipol, accentuînd elecţiunea
specială de care s-au bucurat toţi cei care au participat şi s-au martirizat în
jurul acestei experienţe liminare. Acest exemplu istoric ne arată în plină
lumină esenţa căutării ca dimensiune
antropologică fundamentală. Omul este fiinţa care caută neîncetat. Nu ştim prea
multe despre biografia bieţilor pescari de la Ghenezaret înainte de
acea zi fatidică în care un om ciudat li s-a urcat în barcă şi i-a îndemnat să
pescuiască împotriva firii în locul la care, ştiau ei bine, nu trage nici un
peşte. Dar sigur este că Îl căutaseră, Îl aşteptaseră pe Cel acum venit, de
aceea Îl întîmpină atît de firesc, Îl recunosc imediat După cum şi El îi
căutase dinainte, precum îi vesteşte altuia imediat, uimindu-l, căci îl văzuse
din vreme sub smochin. Peste veacuri, unul dintre cei care îi trăiseră cel mai
puternic pînda divină, Pascal, avea să spună: nu m-ai fi căutat dacă nu m-ai fi
găsit deja. A fi pescar de oameni înseamnă tocmai această căutare a lui este, din sine şi din ceilalţi. Scena de
pe lacul Tiberiadei nu este doar un capăt de drum în istorie, este şi o
re-cunoaştere, în sens chiar platonician. Pescarii Îl recunosc pe Cel căutat şi
aşteptat din Tora, vestit de către profeţi şi apărut pe neaşteptate în sătucul
lor sărman. Poate că această recunoaştere fără ezitări este întîia probă a elecţiunii
divine a acestor 12 oameni. Căutarea aceasta de oameni înseamnă a fi treaz,
deschis, (pilda fecioarelor) a vedea dincolo de aparenţe, ba chiar împotriva
aparenţelor, cum ne învaţă Patericul.
În era roşie pescuitul acesta nu se mai
putea face, în lipsa libertăţii. Avem însă exemplul uluitor al Şcolii de la Păltiniş , funcţionînd în
plan strict laic exact după modelul pescuirii divine. Noica instaura un model
vertical de asceză laică în care performanţa culturală era instituită drept soteriologie.
Este cazul cel mai cunoscut şi bine instrumentalizat de pescuit al unor oameni,
„cei 11 ai culturii de performanţă”, cu o eficienţă în istorie care îi desfide
pe negatorii înverşunaţi ai unui astfel de model paidetic de funcţionare
ierarhizată a societăţii. Prin extensie analogică putem susţine că Jurnalul de la Păltiniş este un
jurnal al unei pescuiri miraculoase „in dürftiger zeit”. Dar, deşi cel mai
cunoscut şi cu impactul istoric cel mai mare nu este, totuşi, singurul. Aş mai
aminti astfel de legături informale despre care se ştiu mult mai puţine, cum ar
fi cele avîndu-l ca radiant pe muzicologul George Bălan sau pe filozoful peripatetician
Mihail Şora, sau pe Alexandru Dragomir. Personal, depun mărturie despre prezenţa
care a pus indelebile amprente asupra noastră a unor oameni deţinători de
miraculoase năvoade harismatice, cum erau doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga sau
poetul mesianic Ioan Alexandru. Am dat astfel de fugare exemple pentru că, în
planul acesta social, moral, istoric, individual psihologic modelul absolut al
pescuitului divin funcţionează, de multe ori inobservabil, acoperit de zgomotul
cotidian. Eficienţa lui „lucrînd pe dedesubt”, îşi are consecinţele undeva în
depărtare. Între momentul în care se aruncă năvodul şi cel în care este ridicat
cu divina recoltă trece un timp care ascunde cauzalitatea nemijlocită. Ne aflăm
în plină durată lungă.
Aşadar, felul în care Iisus îşi
selectează soliile inaugurează un tip de relaţie, în acelaşi timp teandrică şi
socio-umană care descrie rostul, noima, rînduiala existenţei noastre, de la
vînarea de vînt a Eccleziastului la vînarea Ihtiosului universal din centrul
Crucii. Este un model de urmat în cursul pămînteştii noastre treceri. „Şi îndată, lăsînd mrejele, au mers după El”
Sf. Olga 2013, 11 iulie
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentați