George Banu

UN  MISTIC  AL TEATRULUI

          Cartea de teatru face la noi figura unei cenuşărese. Rară în bibliografia generală, fără succes la public, arareori recenzată în revistele de cultură, se traduce puţin din afară, este căutată doar de cei de specialitate. Şi totuşi, avem câţiva dintre marii regizori de teatru din lume, avem actori competitivi, şi nivelul teoriei teatrale este acceptabil, chiar dacă rămâne o nişă foarte strâmtă. Când este bine scris, eseul despre teatru este la fel de incitant (de nu şi mai şi!) ca şi oricare alt tip de eseu literar. Ne lipseşte doar o educaţie a receptorilor.

            George Banu este un fenomen al teatrologiei noastre. Posesivul este oarecum inadecvat, stabilit în Franţa exact acum 40 de ani, de trei ori preşedinte al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, profesor la Sorbona şi în multe ale locuri, din Canada până în China, este omul care pare că a văzut totul şi că a consemnat tot ce s-a întâmplat în teatrul lumii în ultima jumătate de secol. Scrie sclipitor, găseşte mereu subiecte şi abordări care te iau prin surprindere; teatrul ca lume şi lumea ca teatru nu este pentru el o găselniţă teoretică, probează prin tot ce a scris că este, să zic aşa, o „metonimie ontologică”, scriind despre teatru, el scrie mereu despre condiţia umană în general. Acum ceva vreme, am vrut să fac un text despre Spatele omului, superbul eseu album dedicat hermeneuticii imaginii „din spate” în teatru, pictură, cinematografie. Mi se părea o temă surprinzătoare, o perspectivă excepţională pentru acest prag inter-milenar în care „omul” se îndepărtează (ireversibil?), îşi pierde chipul şi, deci, identitatea, devine o simplă siluetă, un contur, un receptacul de bănuieli. Nu a fost să fie. M-am concentrat acum, în schimb, pentru acest dulce-amar eseu despre Iubire şi neiubire de teatru (Polirom 2013). O profesiune de credinţă, un text care vrea să desfacă nodul oximoronic numit teatru, inextricabilă alcătuire de contrarii. De cele mai multe ori, motivele iubirii sunt aceleaşi cu cele ale neiubirii. Fiecare capitol surprinde o astfel de polaritate. Faptul însă că ultimul se numeşte De ce nu am devenit scriitor este un discret indiciu să citim cartea din această perspectivă. George Banu are o eleganţă şi o subtilitate a rostirii care îl apropie de modelul barthesian al decriptării semnelor. Probabil de aceea se simte atât de bine în teritoriul plin de ambiguităţi al teatrului, literarul „pur” este mult mai simplu. Povesteşte cum a ratat cele câteva experienţe de a scrie roman sau chiar teatru, cu siguranţă „lotul” său este această rafinată hermeneutică a umanului dezvăluit prin actul teatral.

            Spectacolul, Actorul, Regizorul, Spectatorul, Pictorul, Limbajul, Decorul sunt elementele acestui discurs îndrăgostit. Toate elemente polare, diurne şi nocturne, deopotrivă surse de iubire şi de neiubire. Uneori simultan, alteori consecutiv. Enumer câteva dintre cele peste 30 de capitole. Opoziţiile dintre scenă şi sală, dintre efemer (spectacol) şi durabil (textul), dintre actor şi omul obişnuit, dintre comanda tiranică a regizorului şi „libertatea” improvizaţiei, dintre scena încărcată şi scena goală, dintre artă şi divertisment, dintre şoaptă şi rostirea patetică, dintre ceremonie şi joc, dintre singurătate şi mulţime, dintre întunericul sălii şi lumina scenei, dintre iluzie şi realitate, dintre fidelitatea reproducerii textului şi maxima libertate faţă de el, dintre ieşirea la teatru şi rămânerea în fotoliul de lectură, dintre a face şi a reface un spectacol, dintre spaţiul ascuns şi spaţiul dezvăluit, autenticitate şi iluzie şamd. Am citat doar câteva dintre temele celor aproape 40 de scurte eseuri care cuprind fiecare câte o astfel de polaritate. Căci nu de alegere e vorba, frumuseţea şi indicibilul teatrului stau tocmai în faptul că iubirea şi neiubirea ni se impun simultan. Nicio altă artă, observă eseistul, nu suscită din partea admiratorului poziţii atât de divergente.

             Incertitudinea este esenţa acestei arte. Iar ceea ce într-o analiză sau într-o anume dispoziţie sufletească a spectatorului poate apărea ca un defect, din altă perspectivă poate fi cea mai incitantă dintre provocări. André Malraux are un eseu cu un titlu superb, Omul precar şi literatura. Teatrul îşi trage substanţa din…, este făcut de… şi se adresează în întregime acestui om precar, conştient de clipa rapidă şi iluzorie în care este luminat pe scenă. Meditaţia lui George Banu despre ambiguităţile constitutive ale teatrului este o meditaţie despre timp, căci în nicio altă artă amprenta timpului şi tema morţii nu apar mai vizibile. Prea-umanul este, în corporalitatea lui, ţinta căutării acestei sărbători de câteva ceasuri care este spectacolul teatral.

            Teatrul este un „concentrat de viaţă”, valoarea lui sacrală vine şi din faptul că nu se repetă, nu este niciodată acelaşi. Unic. George Banu analizează într-un capitol „urmele” teatrului, opţiunile unor regizori de a şterge orice mărturie despre spectacolul lor, infidelitatea de principiu a acestor mărturii, dar şi necesitatea lor fără de care teatrul nu ar avea istorie. Eseul teatrologului nostru are o dimensiune de jurnal al acestui martor privilegiat care a văzut cam tot ce era de văzut în teatrul secolului, fără să ajungă la dezabuzare; consemnează experienţe, mărturii, discuţii, o seară petrecută într-o cafenea după un spectacol răvăşitor sau o atingere „divină” a trupului unui actor amestecat cu publicul. Este un fel de a elogia materia aceasta atât de evanescentă a spectacolului care este, dincolo de toate teoriile, trăire. De aici polarităţile în care se bifurcă (precum potecile din grădina borgesiană) la nesfârşit hermeneutica teatrală. Eseistul are ceva din fineţea „japoneză”, lucrează mult cu tăcerea, cu golul, cu nespusul în aceste crochiuri care nu depăşesc fiecare câteva pagini şi în care îşi recapitulează hedonist şi sceptic o viaţă de urmărit spectacole, cu bunele şi relele ei. A muta teatrul în cuvinte nu este o treabă lesnicioasă, la fel ca şi muzica de pildă. De altfel, cultura profesorului de teatru, de la muzică la artele plastice, cinematografie, literatură şi filozofie îl face să hermeneutizeze atât de profund despre artele spectacolului. A interpreta (în ambele sensuri majore ale cuvântului) este impulsul originar pentru acest tzunami de semne atât de diferite care este teatrul. „Dacă fac teatru, e pentru că iubesc oamenii”, citează cu insistenţă George Banu zisa lui Eugenio Barba. Într-adevăr, probabil că mizantropii, cei incapabili de a se livra total iluziei, ştiind că e iluzie dar iubind-o tocmai pentru asta, nu pot iubi teatrul. Îmi propusesem la un moment dat să intitulez aceste note „vena lui Caragiu”. În amintirea acelui neuitat rol al actorului din Azilul de noapte în regia lui Liviu Ciulei, jucat în sala de la Grădina Icoanei. Norocul a făcut să stau atunci în primele rânduri şi să pot observa acele amănunte care în mod obişnuit scapă spectatorului aflat la o sanitară distanţă. M-a fascinat, până la a nu o uita după patru decenii, vena de la gâtul lui Caragiu, se umflase, o vedeam cum pulsează, mă temeam instinctiv că tensiunea a atins valori de explozie. De atunci, acea pulsaţie la limita dintre viaţă şi moarte înseamnă pentru mine Actorul. Jocul periculos numit teatru.

            Alt aspect asupra căruia insistă eseistul este polaritatea dintre „spectatorul captiv şi cititorul liber”. Teatru are nevoie de prezenţă. Trebuie să te deplasezi până la teatru, să faci faţă tuturor convenţiilor sociale (avem un capitol şi despre raportul dintre massa socială aglutinată haotic şi publicul sălii de spectacol), să ai grijă să nu ratezi acea clipă unică pe care o reprezintă un anume spectacol, o întâlnire fericită. Lectura e mult mai liberă, întinzi uneori mâna la întâmplare spre bibliotecă, mâna ia o carte oarecare cu care te afunzi în fotoliu şi te pierzi în acest ritual singuratic. De aici comparaţia iubitorului de teatru cu un Don Juan căutând mereu femeia, adică Spectacolul. Socialmente, observă autorul, pe măsură ce am devenit tot mai afund prizonieri ai „societăţii spectacolului” după binecunoscuta formulă a lui Guy Debord, condiţia de spectator s-a degradat. Ritualizarea, sacralizarea raporturilor sociale fiind cvasi-depăşite, coborâte definitiv în planul profanului, magia sălii de teatru ca spaţiu sacru al acestei în-vestiri se pierde. Rămâne doar actorul, numai el este în lumină, ultim vestigiu al unei lumi ierarhic structurate. De und, poate, ceva din inexplicabilul său prestigiu, putere de fascinaţie. Poate că unul dintre rosturile de azi ale teatrului ar fi tocmai această rememorare, reînvăţare a artei de a fi singur într-o mulţime, a ad-mirării. Şi cu asta am numit tocmai unul dintre motivele pentru care iubesc scrisul lui George Banu; capacitatea lui niciodată dezabuzată de a admira, de a fi în căutare neobosită a marelui eveniment, a spectacolului absolut.

Teatrul este partea noastră nocturnă, misterioasă, mitică, jocul de-a ascuns-neascuns (cortina separatoare, lumină-întuneric, realitate-vis etc) care duce, după paradigma din Hamlet, la dez-văluirea adevărului prin punerea lui în abisul unui text „interpretat de…”. „…la teatru te duci doar dacă simţi nevoia arzătoare să o faci, dacă te-a cuprins un dor pe care doar el ţi-l poate alina, dacă scena te atrage în perspectiva unei împreunări dorite cu ardoare. În absenţa acestei dorinţe prealabile, în absenţa acestei aşteptări febrile, nu e cu putinţă nicio relaţie, niciun schimb între tine şi scenă! Dar când ai ajuns să-ţi spui „Am văzut toate spectacolele!”, când ai epuizat, rând pe rând, „toate speranţele”, nu te închizi oare în tine? Şi nu devii oare, din pricina acestei suprasaturaţii, un „rău spectator”?  aşa cum Mallarmé sfârşise şi el prin a fi un „rău cititor”? de ce te-ai mai duce la teatru… de ce-ai mai ieşi din casă? Reţinerile acestea, ezitările, îndoielile ucid dorinţa, iar temerea, de o (altă) inevitabilă decepţie îţi zăvoreşte uşa locuinţei. Şi totuşi, continui să mă îndrept spre aceste săli cufundate în întuneric în care mi-am petrecut viaţa, nu ca să-mi demonstrez că „sunt încă activ”, ci pentru că n-am renunţat să aştept „un miracol”. Nu mai sunt credincios, în schimb am devenit mistic. Acum caut Graalul evenimentului excepţional, neprevăzut şi neaşteptat, pe care doar un spectacol unic  mi-l va putea oferi….” (226)

Prestigiul tradiţional al artei este legat de indestructibilitatea ei. Nichita Stănescu a scris o excepţională parabolă lirică în Lecţia despre cub surprinzând această sete pentru perfecţiune. Teatrul, artă „străveche” totuşi, este construcţie a clipei. De aceea este atât de iubit de fiinţa conştientă că e trecătoare, încă de la tragedia greacă. „…iubesc tot ceea ce nu e dus până la capăt” mărturiseşte autorul. Exact acel colţ spart al cubului nichitian. În teatru se intersectează, de fapt, două eternităţi. „Fără mine, eternitatea operei e mută! Iar fără ea, sunt eu infirm! Avem nevoie unul de celălalt. Noi doi” (193). De aceea, cum mărturiseşte autorul acestui eseu îmbibat de profunde melancolii, poate visa în continuare teatru. Căci teatrul este făcut, se ştie, din plămada viselor şi sol de cultură (în sens biologic) al viselor.

Engramă a timpului, intersecţie a două eternităţi, teatrul, observă hermeneutul nostru, este mereu un miracol al învierii. Citând (are un deosebit rafinament al citatului, trebuie neapărat remarcat asta când vorbim de stilul lui George Banu) o frază a lui Strehler „Morţii se ridică din morminte”, el lansează această teribilă interogaţie asupra neperisabilităţii celei mai perisabile dintre arte. În treacăt, suntem îndemnaţi să reflectăm la faptul că sintagma „a juca teatru” este singura în care numele unei arte desemnează un context negativ. Purtând ideea de fals, prefăcătorie. Conotaţie la fel de veche ca şi teatrul însuşi, probabil. Şi totuşi… la capătul oricărui spectacol de teatru se dezvăluie un adevăr care este dincolo de noi. De aceea iubim şi neiubim teatrul, cum ne iubim şi neiubim oglinda. Îmi vine a spune, parafrazând o binecunoscută formulă, că George Banu scrie mereu despre căderea în teatru. Ca în Forma originară în care umanul se manifestă spre de-jucarea destinului. Nu teatrul oare a impus, de fapt, acest concept? Volumul se încheie cu o microantologie a neiubirii de teatru, de la Platon la moderni. Este un exerciţiu de introspecţie din care să înţelegem blocajele şi relansările acestei arte aparte.

„Pentru că am ratat literatura, m-am pomenit, izolat şi dezolat, pe ţărmul utopiei! Totuşi, m-am implicat şi am luptat cât şi cum am putut ca să-l abordez în felul meu, dar tare mi-ar mai fi plăcut să narez episoadele teatrului „trăit” seară de seară şi să schiţez, totodată, forma teatrului „visat”! pentru că nu am fost scriitor, n-am vorbit suficient văzut în dimensiunea lui umană, despre teatru ca fenomen cotidian, despre acest teatru cu care uneori vieţuieşti în deplină armonie şi care alteori te îngreţoşează de-a dreptul. Pentru că nu am fost regizor, nu am avut alte viziuni decât pe acelea realizate de altcineva pe o scenă. Aşadar, nici teatru „imediat”, nici teatrul utopic. Am trăit între teatrul iubirii şi cel al neiubirii strâns împletite, aidoma unei delte unde apa dulce şi apa sărată se amestecă până la indistincţie”. (142) Agua dulce, agua sala a eseului în care George Banu navighează, niciodată vindecat de rănile teatrului. O carte splendidă!