marți, 18 septembrie 2007

apofatice

EXERCIŢII APOFATICE

1. Problema etică nu există decît în măsura în care între Dumnezeu şi om se instituie un raport de libertate deplină. Dacă omul nu ar fi liber, responsabilitatea actelor sale ar cădea exclusiv în sarcina lui Dumnezeu.. Dumnezeu se face om pentru a împlini cele două capete ale libertăţii.
2. Rugăciunea nu-L obligă cu nimic pe Dumnezeu, nu e un mod de a-I forţa mîna, limitîndu-I libertatea. Rugăciunea construieşte în interiorul libertăţii infinite a propriei mele persoane.
3. Viaţa nu poate fi doar o haltă între două abisuri. „Ceva” se opreşte, întîrzie o vreme în acest decor şi asta e suficient să acorde un sens înaintării. Căci nu te poţi opri decît dintr-o înaintare.
4. A crea nu ţine de normalitatea existenţei umane, ci este a-normal, dincolo de normă. Te afli în afara unui perimetru de siguranţă, Dumnezeu s-a jucat cu tine şi te-a înţărcat, adică te-a introdus într-un ţarc uriaş, un lumen, în care „slobod ca un mînz într-o grădină” te poţi bucura.
5. Fără interdict, libertatea n-ar avea nici un sens.
6. Ce înseamnă această goană nebună după fericire? Trebuie să te opreşti (Aristotel) şi atunci fericirea vine singură la tine.
7. Triumful lui NU în istorie (Nietzsche) eliberează omul nu de un Dumnezeu asupritor, stăpînul care face sluga hoaţă, ci de servituţi mult mai viclene. Poate că marea viclenie a Ispititorului nu este luciferismul negator şi orgolios, ci DA-ul călduţ împăciuitor pe care şi Evanghelia îl condamnă.
8. Marginalitatea artistului recuperează un alt fel de centralitate, neapărat teleologică. „Tu în colţ petreci cu tine” fixează exact locul artistului, acea piatră „…pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului” (Matei 21.42)
9. Elogiu insignifiantului. Pămîntul cel bun în care poate încolţi sămînţa. Frunza moartă a toamnei care, în marea ei modestie, şi ea putrezeşte ca şi sămînţa cea bună din parabolă. Dar nici măcar nu putrezeşte pentru sine, ci doar spre a fi pat fertil al Vieţii ce va să vină.
10. Logica şi raţiunea nu sunt totuşi acelaşi lucru. Logica îmi impune să găsesc o entitate căreia îi dau numele de Dumnezeu, raţiunea caută zadarnic, fără să o poată găsi. Iar acest joc sublim de-a v-aţi ascunselea îmi vine a crede că este însuşi Dumnezeu.
11. Omul este funciarmente trişor. Adam se ascunde ca un copil care a făcut o poznă şi vrea să evite pedeapsa, iar Dumnezeu îi strigă mustrător: „Adame, unde eşti?”, ca un părinte îngrijorat dar blînd. Grozăvia păcatului originar nu stă în alungarea din Rai , căderea în timp, cunoştinţa morţii, ci în această relaţie paternă pe care rugăciunea supremă o reaminteşte şi o întăreşte: „Tatăl nostru…şi nu ne duce pe noi în ispită”.
12. Distrugerea totală a Pămîntului de către om. Dumnezeu este capabil să accepte şi asta.
13. Adam şi Eva nu se iubeau. Iubirea dintre bărbat şi femeie nu poate fi o nostalgie a Paradisului, cum se crede, ea este un urcuş, o pornire de la zero, o reconstituire în plan strict omenesc a ceva ce tocmai am uitat. Măreţia dragostei se află în acest caracter prospectiv şi nu în cel retrospectiv.
14. A vedea în etică doar o chestiune de opţiune este excesiv de limitativ. În fond, omului i se interzice în Rai tocmai să mănînce din pomul cunoaşterii binelui şi răului. Adică opţiunea. Din momentul în care interdictul este călcat începe spaţiul eticii care este o grădinărire, o „inginerie genetică”, o încercare de a opţine aici, pe pămînt, fructul miraculos, mărul al cărui gust l-am simţit odată şi vrem să-l regăsim mereu în cerul gurii.
15. Calendarul. Cîţi dintre noi, privind automatic catalogul impresionant pe care-l reprezintă un calendar creştin, realizează că el este cel mai impresionant op de etică? În felul acesta timpul nu mai este o neutră coordonată fizică, el se populează, revine la adevărata sa funcţie: sînge viu în arterele universului.
16. Minunat lucru la credinţă (raportul meu cu Dumnezeu) este că ea nu devine posibilă decît pornind de la încredere (raportul meu cu semenul). Etica nu e doar orizontala încrederii, ea apare pe cruce: la întîlnirea acesteia cu verticala credinţei.
17. Ezitarea este gestul întemeietor sau amurgul eticii? A nu se confunda totuşi ezitarea cu neîncrederea în tine însuţi. Puterea ezitării unui Hamlet.
18. Dez-orientarea, moartea stelei polare, scufundarea în noaptea fără de început şi de sfîrşit a sufletului. Lumina din adîncul întunericului, iată adevărata, bazala chestiune a eticii.
19. Din punct de vedere atic, declasatul, tîlharul, ucigaşul, vameşul pun mult mai multe şi mai dificile probleme decît sfîntul. Primii n-au nimic de pierdut şi au totul de cîştigat, sfîntul poate pierde într-o secundă totul (textele sapienţiale sînt pline de astfel de pilde) pentru a cîştiga ce? Pentru că el a reuşit să abolească însăşi ideea de „cîştig”.
20. Relaţiile orizontale („iubeşte-l pe aproapele tău”) sînt de fapt corpul relaţiei verticale, singura ei consistenţă. „Iartă-ne…cum şi noi iertăm” este dialectica acestui chiasm. Piatra de încercare, inima care pulsează în centrul fiinţei, viaţa din mijlocul morţii.
21. Dacă nu te înspăimîntă cuvintele pentru că ele fixează, au ceva cadaveric, atunci nu eşti scriitor. În faţa acestui mort care este cuvîntul (mai degrabă strigoi, corespondentul francez „revenant” mi se pare extrem de sugestiv) nu poţi simţi decît spaimă şi cutremurare (Kierkegaard) sau mysterium tremendum (Rudolf Otto) pentru că este suficient să îl strigi cu destulă putere şi acest cuvînt învie. Iar tu nu înţelegi prea bine cum s-a petrecut aceasta.
22. Frumuseţea nu este un reziduu radioactiv, iradiind încă dinspre neştiute origini, chiar dacă ea păstrează amintirea paradisului. Ea este mai degrabă o adeverire că paradisul nu ne-a părăsit, chiar dacă noi l-am părăsit pe el.
23. Secolul XX a experimentat atît de profund răul, toate formele crimei şi ale abjecţiei, încît te întrebi: ce mai poate fi inventat, ce va urma? Este posibil să înaintăm pe acest drum, să trăim experienţe încă neimaginate ale Răului? Întrebare care se reduce la a lămuri dacă Răul are o limită. E prea simplistă soluţia de a ne concepe ca mărunţi pioni, albi sau negri, în mîna şi după capriciile unui Destinant care (ne) joacă marele joc. Coincidentia oppositorum: niciodată mîntuirea n-a fost mai sproape.
24. Răul trebuie spus, expectorat? Ar fi ca un fel de spori care l-ar ajuta să se propage? Mai degrabă răul interiorizat, secretizat, transformat în complex e mai rezistent, se uzează mai greu. Dar dacă am şti cum se propagă răul, l-am putea stîrpi cu uşurinţă?
25. Cine, pînă la urmă, este responsabil pentru tot răul din lume? Pusă astfel, întrebarea are ceva naiv — adolescentin, o voinţă de a reduce imediat totul (tot răul) la un singur numitor. Dar la fel de naiv este a-I cere lui Dumnezeu să intervină, reducîndu-L la ridicola funcţie a lui deus ex machina. Dumnezeu ca un „superman”, zburînd în mantie peste zgîrie-nori! Deşi, poate, rizibilul acestei imagini are şi el înţelepciunea lui modestă şi copilărească.
26. Flacăra mi se pare cel mai aproape de înţelegerea directă, tactilă, a dumnezeirii. Ea care „este şi nu este”, se hrăneşte din sine şi nu poate fi stăpînită, te obligă la o anume distanţă pentru a fi prietenoasă. Fascinaţia flăcării, mysterium tremendum.

2000

limbaj

AGONIA OGLINZII

În numărul 4/2000 al CRONICII am publicat eseul Săgeata şi ţinta în care porneam de la întrebarea: ce urmează după epoca limbajului? Observam că preocuparea excesivă a secolului XX pentru limbaj/limbaje (jocul singular/plural nu este în cazul acesta deloc inocent, în jurul lui se poate bănui o întreagă filozofie) nu îşi are corespondentul într-o sporire proporţională a înţelegerii, a capacităţii noastre de comunicare. Ne rătăcim într-un univers caracterizat de inflaţia limbajelor, de narcisica lor autoreflexivitate, referentul este în mare suferinţă. Oglinda a fost spartă. Sau este într-o perpetuă agonie pînă la sfîrşitul lumii.
Un sentiment de panică se insinuează totuşi, o alarmă interioară, ca în faţa unui dezastru anunţat şi inevitabil: oare nu se mai poate face nimic? De fapt, este oarecum abuziv să vorbim despre limbaj, de vreme ce timpurile predominanţei certe a unui singur limbaj (teologic, poetic, ştiinţific, psihanalitic) au trecut. Tocmai babilonia, lupta între limbaje, războaiele ierarhice, autoritarismul imperialist al unora au făcut farmecul epistemelor de la Renaştere şi Luminism încoace. De aceea şi privirea noastră, obligatoriu retro-spectivă, se vede îndreptată vertical, încearcă să se descurce în jocul acesta de presiuni ierarhice. Şi forţele interne ale limbajului ne călăuzesc spre o regăsire, spre o (horribile dictu) democratizare, în care limbajele vor învăţa să dialogheze (şi) între ele. Agonia (lupta) internă şi lupta cu referentul vor fi, probabil, mult mai puţin importante. Impasul evident în care se află limbajul matematic şi cel al microfizicii, incredibil de rapida expansiune a informaticii prin care virtualul devine mult mai prezent şi mai important decît realul, recenta descifrare integrală a genomului uman (acest enorm dicţionar cu ajutorul căruia vom învăţa probabil destul de curînd să facem şi fraze), disputele în jurul (id est în interiorul) psihanalizei…sînt doar cîteva exemple despre impasul epistemologic pe care-l trăiesc (ar trebui subliniat cuvîntul, căci despre trăire este vorba) limbajele foste predominante. Într-un singur cuvînt, era superiorităţii indiscutabile a „limbajului ştiinţific”, a pozitivismului sub diferite ambalaje filozofice, pare să fie în amurg.. Socotite pînă mai an periferice, ieşite din uz, nevalorificabile, limbajul teologic, acela poetic, metafora în general îşi recîştigă dreptul în cetate. Un tratat actual de cosmografie este mai plin de metafore decît multe volume de poezie. Criteriul formal devine astfel mai greu operant în separarea „genurilor”. Limbajul îşi redescoperă bucuria originară de a numi, jocurile infinite ale de-scrierii, bogăţia fără de seamăn a referinţelor, impactul transcendental.
Fără contact în absolut, orice limbaj se desemantizează, îşi pierde în timp referinţele, nu mai are substanţă vitală. Avem o zicere în limba română: a vorbi cu miez. Bineînţeles, o splendidă imagine poetică. „Cojile” şi „miezul” vorbirii, ce hermeneutică plină de semnificaţii majore poate fi construită pornind de la această pereche! A vorbi cu miez înseamnă în primul rînd că miezul există. După ce s-a plimbat vreme de secole pe contur, încercînd să epuizeze extensiv lumea, limbajul se întoarce la condiţia sa de săgeată care trebuie să străpungă vălul, să spargă crusta , să fie direct, să poarte cu sine toată încordarea arcaşului, să lege prezentul cu viitorul. Pozitivitatea se baza pe iluzia unor universalii, adică, în final, a (măcar) unui limbaj care nu este supus Timpului. Redescoperim acum că, fără transcendenţă, nu mai putem comunica. Ne întoarcem la rugăciune, forma absolută a comunicării. Tocmai pentru că proiectează Răspunsul pe o altă curbă a existenţei.
Marca scrisului era pînă recent o anume întîrziere, faţă de vorbire, scrisul avea avantajul/dezavantajul unei rupturi temporale, el era un apoi al textului. De aici, de pildă, farmecul discret şi desuet al genului epistolar ori al jurnalului. Acum, prin Imperiul Internet (cel mai puternic imperiu din istoria omenirii, depăşind cu mult ceea ce au visat marii conducători ai unor părţi din pămînt „între hotarele cărora soarele nu apunea niciodată”) scrisul îşi schimbă, pentru prima oară de la invenţia tiparului, funcţiile şi regimul ontologic. El devine o „realitate” cvasiinstantanee, defazarea faţă de „oralitate” dispare, cuvîntul capătă un alt fel de trup. În vremurile aurorale ale Scribilor şi Evangheliştilor scrisul era o îndeletnicire secretă, sacră, însemna a deţine o incredibilă Putere, poate cea mai importantă dintre toate. Îşi redescoperă el acum ceva din această pierdută putere? Într-o lume secularizată sigur că nu mai poate fi vorba despre sacralizare, deşi o mitologie a Internetului există cu siguranţă. Dar ceva din prestigiul intangibil al magului a renăscut surprinzător în persoana navigatorului faţă de profanul care-l priveşte cu uimire pianotînd cu o misterioasă graţie pe claviatura care-l transportă instantaneu la conducerea Imperiului. Un sentiment general de opacitate ne bîntuie, mai toată lumea are senzaţia că înoată într-o apă tulbure, viitorul nu mai are pertinenţă, totul se reduce la un prezent incolor, aseptic. Dar această mahmureală globală îşi are cauza tocmai în schimbarea statului limbajului. Cîtă vreme aveam un limbaj dominant, el era o călăuză, oferea o certitudine. Cînd totul ne părăsea (vezi Iov, Ecclesiastul, Noaptea din grădina Ghetsemani, dar şi mare parte din literatura lumii, de la tragedia greacă la Shakespeare şi Kafka) ne rămînea apelul la cuvinte, golul putea fi umplut (ca într-o cunoscută Elegie nichitiană) imediat de „materialitatea” cuvintelor. Se năşteau Plîngeri, Rugăciuni, Imprecaţii profetice. Ştiinţa a crezut o vreme că poate suplini fără probleme toate acestea. Dar, în vreme ce textul sacru se îndreaptă ireversibil spre Centru, ştiinţa profană este un domeniu al marginilor, ea tinde constant să lărgească nişte frontiere, ceea ce este în interiorul acestora îi scapă cel mai adesea. Ştiinţa se construieşte pe o continuă confruntare cu limitele. Şi a venit un moment al „rupturii epistemologice” în care — filozofi ai limbajului, fizicieni sau matematicieni sau biologi — au descoperit că, dincolo de o anume limită, nu mai pot înainta din cauza limitelor limbajului însuşi (vezi teorema lui Gődel), trebuie să se întoarcă spre centru, ceea ce echivalează cu o radicală transformare a limbajului.
Agonia referenţialităţii pare a se apropia de sfîrşit. Oglinda spartă odată cu Turnul Babel (vezi CRONICA nr.5/2000, p.19) este recompusă din bucăţi şi ne poate oferi din nou iluzia unei imagini totalizatoare, unice. Joc temporal în jurul unei fraze celebre: Dumnezeu a murit; Dumnezeu e mort; sau Dumnezeu moare ? Prezentul acesta mi se pare mult mai plin de sens. Pentru că mă transformă instantaneu dintr-o simplă gîndire care constată un fapt petrecut în afara ei, într-un martor, responsabil de ceva ce se petrece tocmai acum, în prezenţa mea şi — poate — din cauza mea. Dumnezeu moare, printre altele, şi pentru că nu (se) mai comunică. Dumnezeu e o chestiune de limbaj, înainte chiar de a fi una de credinţă. Pentru că Dumnezeu trebuie mai întîi să Se vestească, el nu poate fi văzut (chiar interzice expres asta), dar vorbeşte. Mai tîrziu şi scrie: „Cînd a isprăvit Domnul de vorbit cu Moise pe muntele Sinai, i-a dat cele două table ale mărturiei, table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu” (Exodul 31.18) Între a vorbi cu miez şi a scrie în piatră joacă toată filozofia limbajului. Aici sînt de aflat puterile lui ştiute şi neştiute.
Într-o lume coruptă, căzută în istorie, limbajul este singurul care îşi mai pune problema adevărului. Trezorierul comoarei nu a dezertat de la datorie, chiar dacă, precum într-o poveste japoneză, a fost nevoit să ia cele mai diferite înfăţisări şi să treacă.prin cele mai grele încercări. Cine deţine limbajul, se ştie de mult, deţine puterea. De aceea proliferarea bacteriană a limbajelor a dus la o nesănătoasă fărîmiţare a puterii, în cele din urmă la scăderea ei, deşi pentru noi ea apare ca infinit mai apăsătoare. Nostalgia unui limbaj tare este greu de ocolit. El presupune, fireşte, o gîndire fondată pe adevăruri solide, pe sisteme axiomatice indiscutabile. Dar voinţa lui de totalitate (limbajul este lichid sau, mai degrabă, gazos; el tinde să ocupe instantaneu tot spaţiul care-i stă la dispoziţie) Mă întreb dacă medievala ipoteză a flogisticului nu descrie în ridicolul imageriei sale privită dintr-un punct de vedere „ştiinţific” tocmai această tendinţă infinit expansivă a limbajului. Prea grei de limbaje, preocupaţi (prea — ocupaţi) de jocul infinit dintre ele, atenţi doar la spectacolul autoreflexivităţii, am pierdut tocmai spectacolul celălalt, simplu şi măreţ al Lumii. Revenirea limbajelor pierdute este ca întoarcerea Fiului Risipitor. Ea ne cere să jertfim viţelul cel gras. Să reflectăm la drumurile noastre întortocheate printr-o realitate care nu mai încape în cuvintele „de acasă”. Ne întoarcem spre demnitatea de nomothet platonician?
Scriu pentru a fixa imaginea unei rătăciri care dă sens lui Acasă. Modernitatea (care cunoaşte după mine două etape: prima conţinînd Renaşterea şi Luminismul, a doua Romantismul şi urmaşii săi) se sfîrşeşte odată cu al doilea război mondial care (prin Şoah şi comunism, eritierii săi istorici) a schimbat fundamental ceea ce ştiam şi gîndeam despre om. Postmodernitatea începe odată cu învăţămintele acestei aşteptări a întoarcerii limbajelor refulate. Postmodernitatea este, fatalmente, tot o chestiune de limbaje. Cărora le schimbă statutul, renunţînd la mitul insidios al oglinzii unice. Cuvîntul cheie pluralism nu are numai o semnificaţie politică (nici măcar în primul rînd politică), ci şi una estetic — literară. Scriu fără graniţe, fără să fiu prizonierul unor anume limbaje, indiferent cît de atrăgătoare, pline de promisiuni ar fi acestea. Romanticii privilegiau poezia, o socoteau limbajul originar al omenirii. Vom redescoperi limbajul poetic, acum la sfîrşit de ciclu istoric?
Agonia oglinzii ne oferă un peisaj multiplu fragmentat, imposibil de reconstituit în presupusa lui „unitate” originară. Dumnezeu moare în zgomotul unor rugăciuni intraductibile. O mare şi obositoare pace se lasă peste omenire. Noi, singuri pe scenă dar spectatori, asistăm la acest timp al unei noi cunoaşteri. Niciodată omul nu a fost mai pasiv şi mai agitat. Tot mai multe pare că i se întîmplă dar el face tot mai puţine. Se schimbă raporturile dintre interioritate şi exterioritate. Priorităţile sînt altele, noi nu ne mai găsim locul. Ce rol mai are în toată această polifonie literatura? Este întrebarea care vine totdeauna la urmă. Ea a avut desigur un rol principal în amintita subminare a limbajelor totalizante, în păstrarea logo-diversităţii (dacă mi se îngăduie acest calc). Mitul oglinzii îi aparţine în întregime. Se pare că ea a cîştigat pînă la urmă surda sau violenta bătălie. Este agonia învingătorilor. Limitele formalizării au fost atinse, biografia individului a rămas în modul cel mai firesc mai bogată.

2005

vineri, 14 septembrie 2007

Nichita Stănescu

GLONŢUL ŞI ÎNGERUL

„N-a făcut în urma lui curat/Daimonul plecând/m-a luat şi m-a lăsat/pradă unui gând/care îmi întărâta/toată creierimea mea”.

Ce se întâmplă cu poetul când îl părăseşte daimonul? Este o întrebare pe care opera nichitiană o pune acut. Operă idolatrizată excesiv, dar şi supusă unor de-mitizări – dublu proces care abia el, în complet, identifică o creaţie majoră. S-a spus că există multă zgură, bolboroseală fără sens în textele din ultima parte a existenţei poetului. Şi, probabil, cu dreptate. Unde încetează dreptatea este în interpretarea acestor derapaje. Profeţii înşişi practicau bâiguiala ininteligibilă, dincolo de sintaxă şi logică. Şi mai ales dincolo de frumuseţe. Era ceva mult mai grav în fulgerele lor sintagmatice. Pentru că limbajul lor era obligat să ne vorbească despre altceva. Sigur, asta este o comparaţie fără nici o valoare euristică, nu am nicidecum intenţia de a face din Nichita un iluminat. Vreau doar să spun că în toate aceste detritusuri poetice se poate la o adică iscodi un sens. Şi deloc unul minor. O gravitate ceţoasă. S-a spus, cu o intenţie puternic peiorativă: poezii făcute la beţie! Se poate, numai că… Beţia asta are cu totul alte conotaţii decât cele comune. Nu vreau să fac erudiţie enumerând opere majore date la iveală sub „cutremurul nervilor” (vorbă eminesciană, scuzaţi) provocat de alcool ori droguri. Interesează doar că Nichita era poet şi în aceste bâlbâieli din care îşi dădea singur seama că daimonul plecase. Cu nimic mai prejos decât textele nebuniei lui Hölderlin. Nu este riscantă paralela; pentru cel care vrea să înţeleagă situarea faţă de însăilarea de cuvinte fără sens aparent trebuie să fie similară. Daimonul pleacă uneori, pe anumite perioade sau definitiv. Şi poetul simte asta înaintea tuturor. Mai ales înaintea criticilor. O şi spune, le-o şi spune celorlalţi. Dacă ştiu să citească. De mult descoperise poetul că îngerului său îi crescuseră pene de gâscă. Tocmai de aceea asemenea texte se cuvin citite cu altfel de atenţie decât cea care se îndreaptă îndeobşte spre un text poetic. Ele au alt referent, ca să folosesc un termen pedant. Poezia lui Nichita e prea plină de îngeri, până la un insuportabil manierism, după gustul unora. Numai că aici nu e vorba de gust, nici măcar de o modă rapid răspândită printre poeţi şi poetese de folosire intensivă a îngerelilor, de care Nichita nu poate fi făcut vinovat. Poezia, după o frază răspicată spusă de I. P. Culianu, nu se face cu idei, nici măcar cu ale tribului cuvinte, ci cu fantasme. Îngerul ori daimonul nichitian este un astfel de arhetip trimiţând la puritate originară şi la o actuală stare de spulberare. Daimonul din această scurtă poemă ocazională (La plecarea daimonului) se grăbeşte, este pe fugă, s-a dat alarma generală şi gata este de a-l părăsi definitiv pe bietul spirit gazdă. A lăsat însă urme, „n-a făcut curat” pentru el nu există obligatoria trecere a Lethei. Părăsirea sinelui este traumatică. Tocmai pentru că el îşi aduce aminte.
De aici cealaltă fantasmă, asociată îngerului, şi care în aparenţă are foarte puţin de-a face cu acesta: glonţul. Artefact ucigător, zboară cu aceeaşi viteză ca şi îngerul. La capătul lui se află moartea. Ca şi după vorbirea în dodii a îngerului. „Se tocea de mine glonţul” este o imagine nu a penetrării, cum ne-am aştepta, ci a lentei eroziuni erotice, repetitiv mângâietoare. Exprimare a dublului esenţial pierdut, daimonul este prins în obsesia gândului încremenit mortuar. „Creierimea” este, sigur, unul dintre acele cuvinte cu care poetul se juca cu bucurie infantilă neostoită. Nu ştiu dacă este un cuvânt fericit ales, dar oricum el provocă o întrebare: de ce a simţit nevoia poetul să inventeze acest substantiv colectiv? Poate glonţul să treacă prin „creierime”? Nu. E un fel de a te salva prin scyziparitate infinită. Iar plecarea daimonului hipertrofiază gândul unic. Obsesia.
În NOD 28 avem traseul invers: „Daimonul meu vine de departe/în gazda făpturii mele”. Gazda este, spune ultimul vers, „bărbat ţeapăn şi zâmbit”. Rigidizarea pe care o remarcam şi în poema precedentă, şi pe care o asociem metaforei obsedante a pietrei, poate cea mai insistentă din toată lirica nichitiană, este aici prinsă într-un singur epitet, „ţeapăn”. Să-l lăsăm deocamdată pe „zâmbit” ca fiind lămurit de ulterioara desfăşurare a gândului poetic. „şi uită să spună de ce a venit” este versul care marchează cealaltă pantă a poemului. Nodul acesta este mai elaborat, desenează ambele mişcări ale daimonului. Prima: „Eu ştiu când vine căci mă izbeşte/cu ploi de stele..”. Urmează descompunerea anatomică a fiinţei: umflă gleznele, dă palpitaţii, usucă limba, spulberă ochii „ca pe două spurcăciuni ale vederii”, „îşi pune el cuvântul lui în creierul meu”. Regăsim cu exactitate aceeaşi funcţie a arhetipului sfâşierii dionisiace. Cu gândirea noastră terestră observăm că atât sosirea, cât şi plecarea daimonului produc aceleaşi efecte. Identitate esenţială, mesaj pe care ni-l propune spre descifrare textul deşirat. Iar imolarea aceasta nu este decât pregătirea pentru metanoia, marea transfigurare, moartea înviere. E greu de purtat daimonul, distrugător de fiinţă. Avem de-a face cu o posedare descrisă aproape didactic, am spune cu un cuvânt atât de la modă o clonă, poetul este locuit („gazdă”) de către daimon. Ce vedem noi este doar o (car)casă de carne şi oase care scrie şi se comportă precum poetul. Dar nu (mai) este el. Este un alien (alienat, fireşte, multiplu alienat, cum să eviţi acest joc dintre cuvinte?). Cu atât mai dureroasă va fi părăsirea carcasei de către spirit. Şi zâmbetul acestei carapace ţestoase îi aparţine, acestui superficiu, ca un biet semn al obşteştii vieţuiri.
„Şi pleacă mai falnic decât tot universul/şi mie îmi lasă ca amintire doar versul”. E atât de clar, că nu mai necesită nici un comentariu. Lămurim prin această lectură încrucişată şi de ce n-a făcut daimonul curăţenie la locul de muncă. Mai bine zis ce este cereasca murdărie care a rămas în urma lui: versuri. Se ştie că biografic Nichita căpătase o ciudată aversiune faţă de actul scrisului, îşi dicta inspiraţiile sau le notau ocazionalii companioni din vorbirea-i pythică, şi că dintotdeauna practicase o puţin comună printre poeţi indiferenţă faţă de rodul trudei sale (ori a daimonului?), risipind-o cu o generozitate mitologizată încă din timpul vieţii. Putem aplica de aceea nu o hermeneutică a textului pur, ci una care să includă şi biografeme esenţiale, deşi, sau tocmai pentru că „poetul nu are viaţă personală”. Dar fără această minimă contextualizare ceva din aceste texte dezarticulate se pierde spre paguba interpretului. Textele nichitiene au aspectul unei magme care curge pe panta vulcanului şi se solidifică aleatoriu ici şi acolo în reliefeuri/exprimări surprinzătoare. Importantă este temperatura. Am senzaţia că pe Nichita nu-l mai interesa „poezia”: se identificase atât de profund cu ea, încât nu se mai putea distinge el însuşi pe sine. Nu-l mai interesa „să producă” poezie, cuvinte potrivite, ci să scape din magma în solidificare. Rândurile sale sunt ultrasunete inaudibile de ajutor. Într-o viaţă devenită o continuă, înspăimântătoare trecere prin tunelul oranj. „Fără de arme fiind, Doamne,/cum de-am putut să stârnesc/atâta groază?”


2007

miercuri, 12 septembrie 2007

Bookfest

ÎN TÎRG
UN EPILOG?

Tîrgul de carte BOOKAREST, (cum s-a numit o vreme) este mai mult decât un eveniment culturalo-comercial. El s-a alcătuit în timp până la dimensiunile unui mit sui generis. Pentru că totul îi stătea împotrivă după legile marketingului: spaţiul exterior (circulaţie infernală în plin centru, fără locuri de parcare) spaţiul interior (de la an la an tot mai înghesuit, lume care se calcă în picioare, fără spaţii pentru conferinţe, pentru lansări, cu o sonorizare imposibilă), timpul (la începutul lui iunie, de multe ori pe o căldură insuportabilă, cu lumea îndurînd cu stoicism ani de zile lipsa aerului condiţionat sau oricum incapacitatea instalaţiei de a face faţă aglomeraţiei), sabotajele discrete (într-un an o mare adunare scriitoricească a fost convocată la Neptun exact în perioada Tîrgului), lipsa unei mediatizări inteligente, criza din ultimii ani a sistemului editorial etc. şi iar etc. În ciuda tuturor acestor inconveniente, Tîrgul a supravieţuit, a crescut, a devenit marele eveniment cultural al anului, reper, loc anual de întîlnire obligatorie pentru toţi iubitorii de carte. Chiar şi după apariţia fratelui mai mic, tîrgul din toamnă Gaudeamus, mult mai bine dotat, mai înlesnit, cu spaţii mult mai generoase, tîrgul de vară a rămas un loc magic. Inexplicabil numai prin criterii strict comerciale. Lumea îşi dădea rendez-vous pentru anul următor, se ştiau locurile standurilor principale, Paul Daian anunţa cu trompeta sa evenimentele şi-şi purta triumfător cocoşelul din creştet, lifturile gemeau de lume şi te puteai înghesui lîngă nu ştiu ce scriitor celebru, în alte condiţii ai fi dat nu ştiu cît să-l vezi atît de aproape, se aştepta cu răbdare mai mult de un ceas la coadă la autografe, terasa La Motoare intrase şi ea în acest circuit sacru. Iar în ultimii ani devenise ea însăşi un spaţiu complementar prin expoziţiile de anticariat, antichităţi, gadgeturi, şi un spaţiu excelent de comunicare între oameni care altminteri nu-şi vorbesc un an întreg.
Această aură pe care nu ştiu dacă marile tîrguri europene o au (nu cred, după ce am citit impresiile unora care au avut norocul să-şi poarte paşii pe acolo) provine pesemne şi din actul însuşi de naştere al Tîrgului. El venea după deceniile de secetă intelectuală, în plin clocot politic şi civic al începutului anilor 90, marca boomul editorial al acelei perioade şi arăta pe scurt ca o ploaie în deşert. Ceva din magia acestei naşteri s-a păstrat pînă la ediţia de anul acesta. Se pare ultima din acest loc (urăsc cuvântul „locaţie”) şi în această formulă. Şi anul acesta (ediţia 13 pentru superstiţioşi) ritualurile s-au păstrat neschimbate, chiar dacă uşor fanate, parcă fără splendoarea de altă dată, iar evenimentele n-au avut parcă anvergura din precedentele ediţii. Un fel de „farmec discret al burgheziei”, de lampeduziană decadenţă şi oboseală se insinua parcă printr-o sensibilă dezordine. Dl. Oroveanu, factotumul tîrgului, părea în interviurile care au precedat evenimentul să fi depus şi el armele. N-a explicat, de pildă, de ce a dispărut sigla „Bookarest”, de ce au fost mai puţine edituri, de ce prezenţa internaţională a fost mai redusă. În schimb, a propus un proiect foarte interesant. Un tîrg în aer liber. Probabil în Herăstrău. Ar fi foarte multe avantaje, dar nu ştiu dacă magia tîrgului înghesuit în sălile Teatrului naţional va mai continua. Probabil va deveni ceva, normal, „trendy”, comercial, un strict raport între editori, librari, cititori. Sau poate nu? Anul acesta am văzut, două zile la rînd, un orb, însoţit fireşte de cineva, care întîrzia la fiecare stand şi i se descria exact ce este acolo, se interesa de fiecare carte. El poate fi emblema acestei aure a Bookarestului. Poate că atmosfera din bătrînul parc se va molipsi şi ea de vraja indicibilă a culoarelor înguste dintre standurile Galeriei de la etajele 3/4. Unul dintre paradoxurile nesfîrşite ale lumii noastre de pe Dîmboviţa este că, pe măsură ce producţia editorială scădea, se vorbea tot mai îngrijorat despre criza lecturii, tineretul fugea de carte ca de salahorie, în acelaşi timp zic, tîrgul creştea spectaculos de la un an la altul şi tineretul era o prezenţă surprinzătoare pentru sceptici. Inexplicabil, ca şi durabilitatea însăşi a evenimentului. Căci, într-o ţară suferind acut de lipsa unor evenimente culturale de amploare, Bookarest era una dintre puţine excepţii reuşite.
Una dintre cele mai stupide discuţii care a dezbinat lumea noastră intelectuală în ultimii ani a fost aşa zisa ruptură dintre „mase” şi „elite”. Un fel de reîncălzire cu un vocabular de ultimă oră a vechii teme a luptei de clasă. Ei bine, tîrgul de carte mi s-a părut o dovadă cît se poate de palpabilă a falsităţii acestei fracturi descoperite de unii din birouri. Aglomeraţia, autocarele speciale cu care profesori obsedaţi la modul sublim din îndepărtate oraşe îşi aduceau elevii la acest festin intelectual, cifrele de vînzări, arătau că falia, de nu este inventată cu totul, are în orice caz un cu totul alt traseu. Nu ştiu dacă de la anul Bucureştiul va mai avea un Tîrg de carte la începutul vacanţei. Dar lipsa lui ar echivala cu una din cele mai grele pierderi ale mitologiei noastre culturale.

2005

G. Călinescu

CĂLINESCU A ALES…


În România Literară nr. 11, Lavinia Betea publică stenograma audienţei acordate de Gh.Gheorghiu Dej lui G.Călinescu din 2 martie 1960. Textul a mai fost publicat, nu am acum răgazul să verific dacă exact în aceeaşi formă, cred că în A.L.A. Din păcate, în nota de prezentare nu se face nici o referire la asta. Se pare că întrevederea a avut loc la cererea lui Călinescu, şi lucrul acesta este foarte important de ştiut pentru a descifra „situaţia de comunicare”. Documentul este excepţional, fără să spună ceva neapărat inedit pentru cunoscătorii epocii. Este excepţional pentru că este vorba despre Călinescu şi nu de un arivist oarecare şi pentru că devoalează fără rest, perfect, raporturile intelectual – partid din această perioadă. Ar trebui introdus ca material de studiu şi analiză pe text în facultăţile de politologie, de istorie şi, poate, chiar în cele de litere. Tehnicile de manipulare – intimidare sunt aici la vedere, umilirea cărturarului deplină. Pe cît de sigur de el, mieros şi ameninţător este liderul de partid, pe atît de umil şi gata să pupe mîna care-l ameninţă este ilustrul critic. O lecţie despre lipsa de demnitate în act. Sigur că vorbind despre morală te situezi într-o poziţie dificilă, ţi se poate reproşa imediat: dar tu ce ai fi făcut în locul lui, crezi că ai fi fost mai breaz? Întîmpinarea este însă logic lipsită de relevanţă, eu nu sunt Călinescu şi atunci cînd eşti Călinescu nu te poţi comporta oricum. Slugărnicia, temeneaua, osanaua, delaţiunea subţire, pupatul poalei stau cu atît mai rău viforosului critic. Pentru intelectualii prea grăbiţi să se supună „indicaţiilor de partid” un asemenea document ar putea funcţiona ca un edificator avertisment despre ceea ce-i aşteaptă într-un regim care n-are nevoie de intelectuali decît ca temporari tovarăşi de drum. De altfel, ne aflăm în faţa unei dileme de ordin pur logic: de vreme ce partidul apriori ştie tot, ce nevoie ar mai avea el de cel a cărui misiune este să ştie doar după un examen critic şi ştiinţific, recte intelectualul? Este exact fundătura în care intră şi această discuţie.
Textul merită însă o analiză în detaliile lui semantice. Începutul este abrupt, Dej vorbind despre „neajunsurile materiale” care ar fi cauza solicitării audienţei, capcană pe care criticul încearcă să o evite, străduindu-se să mute discuţia spre ceea ce îl interesează de fapt, împotmolirea la cenzură a romanului Scrinul Negru. Dej însă, la rîndu-i, se arată mai preocupat de Bietul Ioanide, din care mărturiseşte cu incredibilă candoare că nu a citit decît prima parte şi din care evident că nu-l interesează decît problematica legionară. Este şi un raport pur cantitativ între replici, Dej ţine adevărate tirade, lecţii de învăţămînt politic, Călinescu abia apucă să răspundă cu cîte o jumătate de scurtă propoziţie. Neantrenat ideologic, nemulţumit de întîrzierea romanului la cenzură, nu ştie că prima infracţiune într-un astfel de context este una de limbaj, şi îi scapă porumbelul cu arta care trebuie respectată fără compromis. Dej nu iartă şi îi atrage atenţia că partidul nu face compromisuri, obligîndu-l pe critic să retracteze: „Eu m-am exprimat greşit”. Fraza sună colosal în gura lui Călinescu. Obligat să supraliciteze „recitînd” cuminte lozinci de partid „Să introducem un spirit nou. Buna mea convingere în acest punct de vedere este foarte bună”. Exprimare gramatical şi semantic deficitară, arătînd impasul de comunicare între un mînuitor extrem de abil al limbii de lemn şi unul care abia o silabiseşte de nevoie, încercînd ca un elev cuminte să-şi încînte profesorul demonstrîndu-i cît de bine şi-a învăţat lecţia. Nu lipseşte nici momeala insultător de grosolană: „…trebuie să ştii că te bucuri de o apreciere foarte înaltă din partea Direcţiei de Propagandă şi din partea conducerii partidului nostru şi a guvernului”. Să observăm că Dej vorbeşte tot timpul la persoana a doua singular, şi această tutuire spune foarte multe, e jignire, e obrăznicie partinică, în vreme ce Călinescu evită adresarea directă, şi atunci cînd este obligat s-o folosească utilizează totuşi pluralul. Ce manual de înjosire se ascunde în acest simplu joc de aparenţe gramaticale! Toată esenţa nivelatoare a socialismului răzbate din acest schimb de replici. Apoi secretarul de partid se arată nemulţumit de cărţile groase, pentru oamenii muncii trebuie cărţi mai subţiri. La care savantul îşi înghite cuvintele: „Sunt de acord cu acest lucru. În cazul de faţă nu este acesta”. Reproşul de căpătîi, general pentru această epocă a trogloditismului oficial, este însă acela „că cartea” („Mi-a plăcut că cartea are o orientare politică…” zice Dej) este greu de citit. Pentru cei mai tineri, în special, care nu mai cunosc „deliciile” unui asemenea limbaj, merită un citat mai in extenso ”Nu trebuie să le reproşăm oamenilor că nu s-au ridicat la nivelul scriitorului Călinescu. Noi trebuie să ne coborîm la oameni fără să vulgarizăm. Trebuie să ştim că burghezia nu renunţă la poziţiile ei. Spiritul ei este opus coexistenţei paşnice. Din punct de vedere ideologic nu există coexistenţă paşnică. Partidul nostru a fost printre primele partide, alături de PCUS, care a dat o formulare clară în ceea ce priveşte frontul ideologic. […]. Să ajutăm oamenii de cultură, de artă, de ştiinţă în această privinţă. Este însăşi (sic!) în interesul lor. Eu consider o greşeală a noastră atunci cînd ei fac greşeli. De ce să nu ne ducem la ei să le spunem părerea noastră”. La care docilul neştiutor profesor universitar solicită cu lacrimi în ochi ajutorul: „Sunt lucruri pe care nu le putem pătrunde şi de aceea este bine ca partidul să ne dea ajutor”. În felul acesta se subliniază şi mai apăsat poziţia în care se află cei doi interlocutori: unul magnanim care oferă – dar cu ce condiţii?– şi altul umil, cu căciula în mînă, venit să cerşească o favoare. Ştiind bine că e vorba de un schimb, că este un pact faustic în joc. Cine pierde şi cine cîştigă? Mi-e teamă că partidul nu cîştigă nimic, dar Călinescu a pierdut totul.
Fraza cheie a întregii discuţii, condensînd toată „filozofia” rolului intelectualului în socialism îmi pare următoarea: „Uite aşa, tovarăşe Răutu, tovarăşul Călinescu trebuie ajutat să-şi termine lucrarea. Să fie (probabil să-i fie n.m.) explicat ce anume trebuie scris (s.m.) Aşa văd eu lucrarea, tov. Călinescu”. Să-i explici lui Călinescu ce trebuie scris! Şi el să accepte cu bucurie, încercînd „să scape” de Bietul Ioanide pentru a reveni la Scrinul…! „Este limpede acest lucru. Repet, aici nu este vorba despre Bietul Ioanide, aceasta mai pe urmă. Însă trebuie să mi se dea explicaţii, pe puncte, pe pagini, în editură, permanent”. Acum, spre sfîrşitul discuţiei, profesorul reuşeşte să-şi plaseze cîteva dintre doleanţe, îl apără pe Răutu, care era de faţă, acuzat că nu l-a îndrumat, solicită grăbirea răspunsurilor din partea forurilor de control ideologic, şi „prinde” şi problema catedrei, probabil ceea ce-l durea cel mai tare, a posibilităţilor de a se exprima public în conferinţe sau în MAN. „Divinul critic” se angajează să devină un propagandist credincios, apăsînd pe nevoia de lucru cu tinerii pe care i-ar putea forma. Cu subtilitate ameninţă că nu se vrea aşezat în postura de victimă a regimului „…nu-mi place acest lucru. Eu sunt un om modest”, şi nu se dă în lături de la o discretă delaţiune: „Nu este onorabil cauzei noastre (superb acest plural al incluziunii! n.m) de a fi îndepărtat de la catedră cînd acolo sunt mulţi legionari”. Propoziţiile capătă un ton de-a dreptul mesianic: „Cu toate că sunt fără partid, eu mă socotesc membru de partid. DEJ:Aşa să te socoteşti, că cine merge spre partid merge spre lumină, cine fuge de el orbîcîie (sic!) în întuneric”. Iar Dej, cu aceeaşi subtilitate de activist hîrşit, îi arată pisica disidenţei, prevenindu-l că de la tribună nu se poate spune orice: „Avem şi noi destui care sunt ca Pasternac. Important este să nu li se dea tribună de unde să-şi expună lucrările lor. Tribuna să fie dată adevăraţilor patrioţi…”.
Epoca în care s-a petrecut această memorabilă întîlnire a fost una în care era de ales, cum s-a spus, „între puşcărie şi Academie”. Călinescu a ales! (nu mi-am putut stăvili semnele de exclamare de-a lungul întregului text). Lectura îţi lasă un gust amar, de care nu şti cum să te lepezi. Călinescu promiţînd că va trece cuminte pe la forurile ideologice spre a le cere ajutorul ori de cîte ori va avea vreo nelămurire despre cum să scrie, este un spectacol degradant. Nu poţi acuza, nu poţi ierta. Şi dacă am fi avut şi noi un Pasternac? – te întrebi. Cumplite vremi în care o asemenea personalitate este mototolită într-un asemenea hal. În care se lasă călcată în picioare pentru cine ştie ce iluzorii avantaje. Cum ar fi publicarea unui roman îndoielnic, şi devenit şi mai îndoielnic prin măcelărirea ideologică liber consimţită. Să te duci la călău, să-l implori să-ţi taie capul, cam asta face criticul. N-are coloană vertebrală, s-a spus. N-a avut niciodată, şi Regimul ştie să speculeze perfect asta. În cazul lui, ca şi al multor altora. Între un roman şi un model moral, Călinescu a crezut că e mai important romanul. Astăzi se vede cu ochiul liber că ar fi fost mult mai important modelul. Pe care compromisul care compromite ni l-a furat definitiv. Marx spunea că singurul lucru pe care-l are de vîndut proletarul este forţa de muncă. Intelectualul are de vîndut doar prestigiul. Cel puţin la început, cît Partidul are nevoie de o asemenea acoperire, legitimizare; după o generaţie îşi va inventa propria legiune de pseudo-intelectuali şi va avea din ce în ce mai puţină nevoie să cumpere nume, pe care le va plăti de altfel din ce în ce mai prost (vezi ultimul deceniu de domnie ceuşistă). Iar Călinescu iese cu taraba în piaţă şi se vinde mai pe nimic. Ne dă un roman, ne fură un critic şi un profesor. Spectacolul ultimilor săi ani de viaţă şi de profesorat, care mai are încă destui martori direcţi, a fost unul de poltronerie, de neseriozitate ludică, în total contrast cu ceea ce se întîmpla în ţară. Repet, lucrurile se cuvin judecate cu asprime tocmai pentru că este vorba despre Călinescu, şi nu despre un profesoraş oarecare. Nu este vorba despre o dărîmare de statui, cum se tot spune, de vreme ce statuile s-au dărîmat singure. În puritatea abjecţiei sale, acest document ar putea fi redus aproape algebric, am putea să nu cunoaştem cele două personaje, a şi b, romanul x şamd. El rămîne în chiar această epură ilustrativ pentru rolul pe care un partid „revoluţionar” „al celor ce muncesc” îl rezervă gîndirii critice (un pleonasm, în fond). Nu avem în această stenogramă un simplu act de istorie culturală sau politică, este, cred, un revelator. O foaie pe care se văd foarte bine cel puţin cîteva lucruri: ce este un regim socialist, care este locul intelectualului într-un astfel de regim, cum funcţiona cenzura ideologică, care era structura morală a criticului etc. Călinescu a ales. Şi nu se poate să nu ne întrebăm din cîte astfel de nefericite alegeri se compune istoria culturii române din a doua jumătate a veacului XX?

2003

Humanitas

LINIŞTEA


Cred că era prin 1991-1992 (memoria nu mai fixează exact momentul) când s-a deschis prima librărie Humanitas, undeva într-un gang pe Calea Victoriei, în apropiere de Piaţa Amzei. La ceva vreme, spaţiul acela mult prea îngust a fost părăsit pentru cel care adăposteşte şi azi „librăria din fundul curţii”. Şi mai tîrziu, fosta librarie Dacia de lîngă biserica Kreţulescu s-a adăugat cu eleganţă acestui circuit. Este foarte greu de explicat celor mai tineri, care nu au experienţa tunelului întunecat de până în ’89, senzaţia de tulburare cvasi-mistică (îmi controlez bine cuvintele) pe care am trăit-o în acel spaţiu. Nu era vorba doar despre avalanşa de titluri, autori, teme sub care orice om de carte care nu avusese cum să iasă din ţară pînă atunci se simţea pur şi simplu asfixiat de încîntare. Editura-librărie devenise repede nu un simplu spaţiu de comerţ (fie el şi de carte), ci o instituţie culturală, o atmosferă. Tocmai atmosfera făcea inenarabilul expediţiilor în acest spaţiu privilegiat. Pe stradă erau vremuri tulburi şi mai ales extrem de zgomotoase. Faţă de ele, insula Humanitas aducea o linişte cu care noi nu eram obişnuiţi. Se vorbea în şoaptă, vînzătorii erau de o amabilitate complice, se crea repede senzaţia că participi la un ritual. După 15 ani îmi aduc aminte cum, la un moment dat, doi domni, prinşi într-o dispută mai aprinsă, cum multe încingeau spiritele pe atunci, au ridicat puţin vocea. Nu era o ceartă, ci doar o dispută puţin mai apăsată. Foarte amabilă, vînzătoarea le-a cerut să coboare tonul şi cei doi domni au tăcut ruşinaţi. Mi-a rămas în minte această întîmplare banală ca un însemn al acelor vremuri şi ca un „brand”, cum se spune acum, al ceea ce a fost numit „spiritul humanitas”. Urmăriţi ce scriu şi cum vorbesc în apariţiile lor publice oamenii care ţin, într-un fel sau altul, de acest spirit, chiar atunci cînd este vorba despre polemici vehemente: de la Andrei Pleşu şi Patapievici la, să zicem, Vlad Zograffi sau Sorin Lavric. Chiar şi o ureche neatentă surprinde un calm, o linişte a acestor apariţii care contrastează violent cu vacarmul cotidian. De altfel, chiar din acei ani un critic literar cu harul formulărilor memorabile a numit tînăra generaţie care se forma în acel spirit „generaţia humanitas”. Şi mare parte din acei tineri sunt astăzi printre vîrfurile „României active”, cea dintre 30 şi 50 de ani. Sigur că între timp spaţiile acelea şi-au pierdut aura. Au devenit spaţii comerciale funcţionale, elegante, construite după principii de marketing modern. Dar nu mai au fascinaţia acelor momente de la începuturi. Nu mai emană liniştea interioară. Sigur că s-au mutat accentele şi, de pildă, ceaiul de la Cărtureşti e mai aproape acum de freamătul interior cu care descopeream atunci avalanşa de titluri care au construit o vîrstă a României recente.
Îmi rememoram aceste lucruri colindînd pe culoarele ediţiei de toamnă a tîrgului de carte. Normal, aici atmosfera este cu totul alta, mai aproape de sensul curent al cuvîntului „tîrg” (nici sinonimul bîlci nu-i departe), mai pestriţă, mult mai gălăgioasă, mai preocupată de partea comercială decât de cea strict culturală. Sunt şi multe amănunte care limitează plăcerea tactilă a primului contact cu cartea. Aici nu ai timp şi spaţiu să răsfoieşti, să deguşti o carte, lumea vine în genere deja avizată asupra lucrurilor de interes, surprizele nu deţin un loc în arhitectura tîrgului şi se caută mai mult reducerile de preţ şi lansările cu aspectul lor de mondenitate. Spre regretul meu au dispărut spaţiul central de lansări, dar şi instalaţiile de la care puteai bea un pahar cu apă rece, foarte bine venită în căldura sufocantă din incintă. Editorii se declară mulţumiţi de cifrele de vînzări şi de vizitatori. Dar este limpede pentru toată lumea că şi acest tîrg şi-a cam atins limitele creşterii şi trebuie inventat ceva care să-l revigoreze. Nici strigările lui Daianu n-au mai avut parcă farmecul d`autre fois. Sau am fost eu într-o dispoziţie proastă? Sunt moduri diferite de a consuma cartea, tăcerea aceea de la începuturi nu era doar o simplă chestiune de bună cuviinţă, cum ar fi părut unui vizitator de pe alte meridiane. Noi percepeam atunci, în clocotul anilor 90, freamătul tăcut al cititorilor din librărie ca pe un fel de complicitate subliminară; oamenii care treceau pragul se recunoşteau ca făcînd parte dintr-o confrerie secretă ce nu avea altă putere de opus vacarmului public decât obstinata reculegere în faţa cărţilor.
Lumea noastră culturală se dă de ceasul morţii invocînd o aşa-numită criză a lecturii. Dacă te iei după afluxul din tîrg, încă stăm bine. Criza răzbate însă în altă parte, nu este pur şi simplu un indicator al numărului tot mai mic de oameni (tineri) care mai deschid o carte. Este o criză al unui comportament. Al unui mod de solidaritate anonimă în jurul unor valori. Care există chiar fără a fi formulate. În nebunia miilor de titluri din tîrgul de carte, a ofertelor care de care mai atrăgătoare, mi-am amintit pentru o clipă tăcerea cu adevărat „culturală” a începuturilor.

2007

standarde

„STANDARDE”

Visam la un moment dat să fac o rubrică de „cuvinte care mă enervează”. Acele cuvinte care prin repetare aberantă, fără gând şi fără măsură, anulează practic funcţia de comunicare a limbajului. Precum aiuritorul locaţie, iremplasabilul de excepţie care l-a ucis pe bătrânul excepţional, juvenilul adrenalină, vulgarul a face sex (atenţie nu sex e vulgar aici!), politicul panaceu proceduri, şi dicţionarul rămâne deschis. Din lipsă de timp şi de chef nu am purces la o muncă ordonată. Dar asta nu înseamnă că urechea nu-mi tresaltă în fiecare zi la auzul câte unui asemenea non-cuvânt rostit cu emfază, iar ochiul se-ncruntă când îl vede scris tot mai des şi cu aerul că el rezolvă toate problemele. Nimic mai fals. Nici un cuvânt nu rezolvă cu adevărat vreo problemă. Doar ne poate da iluzia. Unul din aceşti ţânţari lexicali este şi acest pretenţios „standarde”. Ca toate cuvintele şi acesta, luat direct din dicţionar, este perfect nevinovat săracul, doar folosirea lui abuzivă îl face sâcâitor până la nevroză.
Să dăm un citat, deloc ales la întâmplare, dintr-o revistă care se vrea fanionul alinierii noastre la standardele (ptiu, drace!) europene. E vorba de un comentariu la o carte recentă care chiar n-are nici o importanţă în discuţia noastră. „Criticând ceea ce se întâmplă în România nu doar din perspectiva standardelor culturilor occidentale, ci şi, uneori, din perspectiva unor standarde ideale…”. Să fiu iertat, dar mi se pare că în cazul acestei năstruşnice sintagme „standarde occidentale” (să observaţi că nu există niciodată standarde orientale sau africane) vidul de sens este total. Ea nu spune literalmente nimic. Am învăţat la şcoală că treburile culturii sunt altfel decât cele ale şurubului şi că nu prea poţi să umbli la ea cu şublerul şi echerul. Că standardele merg la Mercedes şi nu la Goethe. Sau, de e să rămânem între cele ale spiritului, o fi dreptul roman un astfel de standard? Hai să-i întrebăm pe irakieni. Că pe chinezi n-are nimeni curaj să-i întrebe. De aceea invocarea religioasă a „standardelor (culturale) occidentale” şi bătaia la palmă a tuturor celor care nu le respectă este o simplă formulă primită de-a gata, după cum spunea demodatul Flaubert. Ba, în fragmentul citat, se merge şi mai departe, se vorbeşte despre standarde ideale. Iată cum cădem în atât de combătutul platonism, de fapt un esenţialism de gândire leneşă. Leneşă de tot.
În construcţia aplicarea standardelor... accentul cade nu, cum ne-am aştepta, pe substantiv ci pe verb. Important nu este punctul de plecare (standardul), ci punctul de sosire (aplicarea). E o chestie elementară pe care o ştiau de pildă nişte tipi de acum mai bine de un secol, crescuţi şi educaţi în respectarea strictă a acestor „standarde”, pe care s-au obstinat să le „implementeze” (neologismele lor au rămas, credeţi că astea ale noastre au vreo şansă?) şi la noi, dar întrebându-se cu patos şi aplicaţie: cum? Îşi spuneau junimişti, erau un solid grup de presiune intelectuală şi politică, şi realizau că standardul cultural sau civilizatoriu ca atare nu înseamnă mare lucru dacă nu funcţionează. Erau nişte pragmatici (alt cuvânt enervant!). Noi azi am spune că este o grefă respinsă de organismul primitor. Ei aveau insomnii convinşi de necesitatea însuşirii acestor valori instituţionale (hai să le spunem şi aşa!) dar şi de faptul că ele trebuie adaptate unor realităţi autohtone ca să dea roade. În domeniul culturii este de umblat uşor cu pianul pe scări, imuabilul nu există, ci doar modelul. Care înseamnă cu totul altceva decât standardul. Modelul presupune modelare, deci adaptare. Standardul se execută, ne se discută. Mai târziu, un continuator al junilor conservatori a lansat teoria, la fel de nuanţată, a imperativului sincronizării. Acelaşi pentru care militează, în fond, dar cu o gândire carentă de nuanţe cei pe care i-am numit cu un cuvânt barbar „standardişti”. Obişnuiţi să privească numai bibliografia anglo-americană, cunoscători după ureche ai literaturii autohtone pe care o consideră o biată slugă săracă şi provincială, atleţii „standardelor” primesc o lecţie de gândire corectă de la oameni pentru care cultura europeană nu era doar un ideal, ci un aer pe care-l respirau firesc şi fără complexe.
De altfel, partizanii introducerii tale quale a „standardelor” se află într-un spectaculos impas logic şi moral. Pe de o parte, una dintre primele porunci ale decalogului „standardiştilor” este aceea a multiculturalismului, a păstrării identităţii culturale. Or, aceasta intră într-o evidentă contradicţie cu funcţia nivelatoare a standardului. În lunile din urmă, de exemplu, a avut loc în câteva reviste culturale o dezbatere foarte interesantă despre standardele muncii universitare. Una dintre rarele polemici fără contondenţe din presa noastră. Toţi combatanţii fiind, fireşte, de acord că exigenţele academice occidentale trebuie urmate şi la noi. Diferenţele de abordare interveneau tocmai la acel buclucaş cum. Profesorul Andrei Cornea – şi nu numai el – arăta că absolutizarea criteriului ISI (un alt nume aici pentru standarde) nu este deocamdată posibilă. Nu vreau să se înţeleagă din cele de mai sus că aş susţine vreo teorie rizibilă de genul „democraţiei originale”. Dar trebuie să recunoaştem că democraţia are un anume aspect instituţional în SUA, altul în Japonia, unul în Suedia şi altul în Grecia. Pe de altă parte, această buclucaşă sintagmă este imprecisă şi prin al doilea termen: ce înseamnă – aici – occidentale? Căci, dincolo de dimensiunile piuliţei, eventual ale cartofului, e greu de găsit o uniformitate în celelalte domenii. De unde un munte de legi de compatibilizare. Şi e firesc să fie aşa. Trebuie, într-adevăr, să ne forjăm propriile standarde care să fie compatibile cu cele din vestul admirat. De pildă, dacă ar fi să schimbăm într-adevăr din rădăcini sistemul de învăţământ falimentar românesc eu aş merge spre un model american, mai degrabă decât spre cel francez după care este prost copiat în prezent? Nu e loc aici de o lungă şi profundă dezbatere? Să nu uităm apoi că orice standard se întâlneşte cu oamenii şi am văzut cu toţii destule exemple în care ceea ce arăta foarte frumos şi strict pe hârtie, aplicat după modelul românesc al lui „merge şi aşa”, a devenit pur şi simplu de nerecunoscut.
La sfârşitul acestor rânduri supărate de caniculă rog şi eu pe cineva să-mi explice pe puncte, rar şi pe înţelesul tuturor, care sunt standardele culturilor occidentale? Pe care jur să le aplic de aici înainte neabătut spre binele patriei şi al poporului român. Amin.

2006

Crăciunul

SPIRITUL SĂRBĂTORII


În aceste zile aud agasant din toate sursele slogane de tipul: să trăim spiritul Crăciunului, să regăsim spiritul sărbătorilor, marea bucurie a Moşului care aduce daruri, frumuseţea unică a colindelor tradiţionale, să fim mai buni şi mai generoşi decât în restul anului şamd. Dacă n-ar fi atît de obositor insistente, aceste îndemnuri ar fi poate utile. Aşa, ele se confundă cu reclama la detergenţi şi banalizează tocmai ceea ce voiau să lumineze. E un fel de spirit cazon: ordin să fim toţi fericiţi la ora exactă. Ei bine, eu nu am chef să dănţuiesc şi sunt profund depresiv, cu riscul ca toate radiourile şi televiziunile să mă declare duşman al poporului. Ceea ce le scapă strategilor de marketing, este că o sărbătoare ­propagată, nu mai este o sărbătoare, ci o contradicţie în termeni, un simplu şi vulgar schoping. Sărbătoare este ceea ce vine din interior. Isteria asta dionisiacă a cumpărăturilor, preparativelor, fericirea comandată şi gregară, sunt semne ale degradării şi nu ale regăsirii sărbătorii.
Pentru că ne mişcăm într-un teritoriu al truismelor trebuie să repetăm că toate aceste fenomene sunt semne clare ale unei lumi desacralizate, mercantilizate, în care pregătirea spirituală (horribile dictu) pentru sărbătoare nu mai are nici un rol. Pur şi simplu din cauză că nu mai avem timp, iar supermarketul nu este un loc unde să te regăseşti în stare de sărbătoare. Spectacolul e jalnic, nu stîrneşte nici măcar buna dispoziţie a unui simplu recital de circ. Cum ne-am putea salva din această agresiune a kitschului mai mult moral decât estetic? Cred că mai întîi prin puţină linişte. Opreşte-te cîteva clipe, încearcă să rămîi singur şi gîndeşte-te indiferent la ce. Numai să fie ceva de cu totul alt ordin decât lucrurile la care te gîndeşti cotidian. Nu e nevoie nici de post, nici de biserică, fi-vor acestea pentru cei care într-adevăr cred. Pentru cei mulţi, e suficientă o clipă de singurătate cu tine însuţi. Nici măcar un bilanţ (iar un cuvînt idiot care se repetă obsedant în media agresoare): ce mi-a adus anul trecut, ce vreau să-mi aducă viitorul, nu trebuie să faci. Doar opreşte-te. În mijlocul unei lumi care aleargă ebrietant sfîşiindu-şi hainele şi sufletele, a te opri este suficient pentru a regăsi sacrul.
Ce înseamnă, în fond, „spiritul sărbătorii”? Linişte sufletească? Generozitate? Reunirea întregii familii? Belşug alimentar şi bahic de neregăsit în alte vremi ale anului? Gîndul la frumoasele poveşti cu Moş Crăciun? Zile libere de la serviciu? Cadouri? Brad? Festivităţi? Cred că toate acestea nu sunt decât un schelet descărnat, o colosală manipulare, o tenace, irepresibilă, voinţă de a ne auto-minţi. Pornim de la premiza falsă că ne putem antrena pentru sărbătoare precum îşi antrenează culturiştii diferitele grupuri de muşchi. E o vinovată confuzie semantică: a te antrena nu este deloc acelaşi lucru cu a te pregăti. Pregătirea presupune un alt sentiment al duratei, un timp mai lung, o vreme, precum cea fixată de Eccleziast pentru fiecare lucru. Ea nu poate fi grăbită, pentru că este, în fond, permanentă. Frenezia ajunului îmi pare, de aceea, prin excelenţă, falsă. Moş Crăciun, devenit agent publicitar pentru practic orice produs (fiindcă avem mai nou, corect politic, şi Crăciuniţe aştept cu încredere ca ele să facă reclamă la tampoane) distruge orice mister al sărbătorii. Şi cu asta am atins un alt punct dureros: adevărata sărbătoare implică o invizibilă dar persistentă aură de taină, o impregnare de acest mesaj venit dintr-un dincolo de care lumea noastră este irevocabil despărţit.
Există, desigur, şi adjuvante: colindele în primul rînd. Îmi amintesc, înainte de 1989, o casetă cu colinde „adevărate” pe care o ascultam cu o bucurie indescriptibilă şi irecuperabilă. O mai am şi azi. Dar nu mai am nevoie de ea. Pentru că suntem completamente intoxicaţi, colindatul a ieşit din contextul ritual şi a devenit un spectacol inflaţionist în care chiar vocile candide sau versurile excepţionale se pierd într-o hărmălaie indescriptibilă. Între cutare ceată din Maramureş venită pe la domnii din ministere sau companii internaţionale şi homleşii din metrou cu obsedantele lor litanii nu mai există, din păcate, posibilitatea de a discerne. Ba chiar, aflaţi în mediul lor şi creîndu-şi pentru împrejurare un folclor specific, aş spune că cei din urmă sunt chiar mai autentici decât primii care, transplantîndu-se într-un mediu străin, devin fatalmente falşi, oricît de vechi ar fi costumele ori textele. În plus, fiecare televiziune şi radio, fiecare cîntăreţ, de la cei cu notorietate la farfuzele siliconate se simt datori să ne ofere în aceste săptămîni adevărate Niagare de colinde. Cum să mai găseşti în aceste condiţii picătura de trăire autentică? Unde, în ce vîrf de munte să te izolezi pentru a scăpa de aceasta agresiune?
Nu ar fi, mă gîndesc, mai corect faţă de noi înşine, să aceptăm pur şi simplu că nu mai există sărbători cu dată fixă şi că singura bucurie care ne mai este dată de Dumnezeu vine atunci cînd vrea ea? Milităm pentru impunerea valorilor individualismului, împotriva celor ale gregarităţii, dar asta înseamnă şi renunţarea la a fi împreună, definiţie minimală a sărbătorii celei de obşte. Sociologic vorbind, sărbătoarea Crăciunului înseamnă în România de azi cam următoarele: beţie, petarde, mîncăruri grele, nevroza aglomeraţiei, cheltuieli nesăbuite, bătrîni amanetîndu-şi verigheta pentru 2 kg. de carne… Şi, ca şi cum toate astea n-ar fi fost de ajuns, anul acesta sărbătorile s-au suprapus cu balamucul electoral. Nici nu se putea o mai potrivită demitizare a unei ipocrite religiozităţi decât spectacolul jalnic care ne-a fixat în faţa televizoarelor (dac-ar fi avut televizor Caragiale n-ar fi scris un rînd şi s-ar fi sinucis din disperare) cum numai în decembrie 89 s-a mai întîmplat. Cui să-i mai pese, în aceste împrejurări, de naiva poveste a pruncului născut în iesle? Despre el n-am scris nimic în cele de mai sus, pentru că n-are nici o legătură. Între Moş Crăciun şi Isus este diferenţa dintre Coca Cola şi apa sfinţită.
Negăsind, la capătul acestui periplu, nimic din spiritul sărbătorii închei cu un sceptic SĂ FIE UN AN MAI BUN!

2004

sfârşit de secol

SFÎRŞIT DE SECOL

Noi, cei care am trecut de secolul XX suntem obligaţi să ne punem întrebări recapitulative. Istorici şi filosofi au gîndit că secolul XIX s-a terminat, ca viziune existenţială, psihologic, odată cu dislocările de cataclism ale primului război mondial. Oare cînd s-a sfîrşit cu adevărat secolul XX­? Odată cu prăbuşirea Zidului Berlinului şi căderea sistemului comunist din 1989? Odată cu atacul terorist de la 11 septembrie 2001? Sunt doar două date care au fost mereu invocate. Dar dacă, din perspectiva timpului ele nu se vor dovedi, totuşi, a fi cele mai relevante?
Ca „absolvenţi”, cel puţin cronologic, ai defunctului veac, suntem datori să ne asumăm şi bunele şi relele sale. Recitesc o propoziţie a uneia dintre cele mai incisive conştiinţe scriitoriceşti (chiar dacă unii tocmai pe aceasta o neagă) a României ultimei jumătăţi de veac: Marin Preda. În Convorbirile cu Florin Mugur (carte ce ar trebui recitită, este surprinzător de actuală!) acesta lansează la un moment dat o teribilă judecată acuzatoare. „Ştiu însă că secolul nostru e vinovat, şi-l acuz că a strecurat în conştiinţa omenească îndoiala faţă de om”. (1973, pp.128-129) Or, în momentul în care omul încetează de a mai fi valoarea absolută, orice aberaţie îşi poate găsi justificarea. Recitiţi Demonii ori Crimă şi pedeapsă, unde această prăbuşire a reperelor şi consecinţele sale sunt anticipate. Opera lui Preda iese din această mirare în faţa miracolului cît de jos şi cît de repede putem să cădem. Nu cred că e timpul să ne desprindem de această mirare, de trei decenii de cînd a scris Preda aceste rînduri, şi cînd părea că nimic nu ne poate surprinde în domeniul lui homo homini lupus, s-a dovedit că inventivitatea răului este inepuizabilă. Modulaţiile felului în care s-a insinuat îndoiala faţă de om au atins culmi ale subtilităţii greu de bănuit în anii ’70. Umanismul tradiţional a murit. Nu întîmplător cîteva dintre cele mai incitante cărţi ale ultimelor decenii sunt cărţii de etică. Trăim într-un „amurg al datoriei” în care toate reperele etice au fost relativizate, de nu s-au estompat cu totul. Nu întîmplător, gîndirea secolului deja trecut (cîţi ne-am obişnuit de fapt cu ideea?) a stat sub semnul „maeştrilor suspiciunii”, cum îi numea Foucault,: Nietzsche, Marx, Freud. Fiecare în felul său are o contribuţie esenţială în destrămarea ideii de om. Luaţi aproape la întîmplare 10-20 de romane de ultimă oră din cele traduse la Polirom sau Humanitas, şi veţi găsi acolo un chip de om aflat la o mare distanţă de cel căruia noi îi atribuim trăsăturile omului din secolul XX. Descompunerea continuă, ea nu mai este provocată de mari confruntări armate, ci mai degrabă de evenimente „mărunte”: epidemia de SIDA, acceptarea căsătoriei între homosexuali, comunicarea pe NET, gaura din stratul de ozon, filosofiile relativiste, fundamentalismele politico-religioase, creşterea exponenţială a cantităţii de timp liber, cultura de consum, schimbarea structurii muncii, diversele forme ale teoriei despre „sfîrşitul istoriei”, împingerea corectitudinii politice spre limite aberante, mondializarea, impactul televiziunilor şamd. Nu întîmplător, cartea care în România a stîrnit cele mai aprinse polemici în deceniul din urmă a fost Omul recent, o critică inclementă a acestui tip de om pe care îl doare undeva de ideea unei umanităţi generice. Nu ştiu dacă Preda avea ştiinţă de formula bine ştiută a Hannah-ei Arendt despre banalizarea răului în secolul XX. Oricum, cel două afirmaţii sunt consonante.
„Cunoaştem însă şi forme mai subtile, împrejurări în care însăşi fibra umană este pusă în condiţii atît de infame, încît se degradează, se deteriorează, iar artistul, om destinat unei acţiuni spirituale nobile, ajunge să nu mai ştie nici ce e arta, nici care e misiunea ei, să contribuie el însuşi în mod direct şi activ la dispariţia artei ca noţiune şi a sa ca artist. E cazul să ne întrebăm ce nu putem noi ierta secolului nostru, ce învinuiri grave îi aducem. Cred că una dintre cele mai grave învinuiri este tocmai aceasta: a dovedit că lucruri pe care noi le socoteam de neimaginat, dincolo de limitele răutăţii omeneşti, sunt totuşi posibile. S-a creat pe mari porţiuni din suprafaţa pămîntului un climat de o extremă nocivitate care, acţionînd cu forţă asupra omului, l-a determinat să dea la iveală tot ce avea mai urît în el, pornirile cele mai josnice. Am văzut ci ochii noştri uluiţi că e posibil să se creeze asemenea structuri sociale şi asemenea norme de convieţuire, încît indivizii, ca şi cum ar fi fost drogaţi sau ca şi cum ar fi fost otrăviţi cu o otravă lentă, să nu se mai comporte ca oameni şi nu atît să se înstrăineze de natura lor, cum spunea Marx, ci mult mia rău, să se modifice unii pe alţii şi să capete nişte înfăţişări mai monstruoase chiar şi decît cele pe care le-ar putea scorni imaginaţia diavolului” (1973, p.128) „Două chestiuni rezultă” din acest rechizitoriu de cîteva rînduri. Mai întîi, obsedaţi să punem totul în cîrca puternicilor zilei, a politicienilor, să observăm că Preda este preocupat de răspunderea ce revine artistului în acest proces ireversibil (?) al degradării ideii de om. O temă cumplit de demodată, pe care, dacă o aduci în discuţie, primeşti cele mai violente replici de reacţionar sau cel puţin demodat. În al doilea rînd, formulările sale au (dacă le plasăm cum se cuvine în contextul epocii) suficientă ambiguitate sau generalitate pentru a nu acuza numai unul singur dintre cele două sisteme care au alterat iremediabil umanul în trecutul secol, ci pe amîndouă deopotrivă. Este, încă odată, un act de conştiinţă peste care nu se cuvine să trecem cu uşurinţă.
Sub aceste întunecate auspicii noi am trecut, fără să băgăm măcar de seamă, într-un alt secol. Şi într-o altă structură a mentalităţii. Cu toate acestea, cred că judecata (în toate sensurile cuvîntului) lui Preda rămîne să ne bîntuie cugetele. Ca să-l parafrazăm pe Dostoievski cel nu foarte iubit de romancierul nostru, dacă ni s-a insinuat în suflet îndoiala faţă de om., atunci totul este posibil.

2004

scriitor & capitalism

TRECEREA PE ROŞU

Există vreun subiect mai (anti)cultural decât televiziunea? Prin forţa ei de impact, televiziunea depăşeşte orice alt vehicul de cultură. Şi orice alt creator de contra/sub-cultură. De aceea s-a simţit nevoia unei instituţii care să controleze puterea monstrului. La noi se cheamă CNA. Faţă de asemenea instituţii de reglementare există cum grano salis două atitudini: una de tip liberal (sau chiar libertarian) care se opune oricărei intervenţii din afară în procesul cererii şi ofertei, absolutizând libertatea de exprimare; a doua, de tip centralist, care apără moralitatea şi interesul public printr-o instituţie a statului, prezumat a şti mai bine decât individul care-i sunt acestuia interesele. Fireşte că legiuitorul român a adoptat cu surle şi tobe această a doua filozofie. Astfel s-a născut încă o instituţie fără fond din multele care dau iluzia democraţiei funcţionale în România.
Pentru că la noi lipseşte în primul rînd instituţia analistului profesionist de televiziune. Care ar fi trebuit să preceadă cu mult constituirea unui for specializat de analiză şi decizie. Avem numai cronicaştrii care vânează vreo bâlbă sau vreo emisiune plină de vulgarităţi. În ordinea înţelegerii fenomenului numit televiziune, asemenea „analize” sunt perfect irelevante. Şi dintr-o asemenea magmă n-a putut ieşi decât o instituţie care a luat o mulţime de decizii controversate, incoerente, minate politic, şi cîteva hilare. Problema este că orice decizie a CNA ar trebui să se întemeieze nu pe un păienjeniş de legi, cum se justifică ei întotdeauna, ci, mai profund, pe filozofia luministă a libertăţii de expresie. Totdeauna se pune problema: în numele cărui principiu poate fi interzisă o anumită secvenţă, un spot, o emisiune, o parte din vocabular? Oamenii situaţi de cealaltă parte a baricadei, realizatorii Tv, se justifică simplu cu vorba: asta cere publicul, zeul nostru este ratingul; aparent un argument beton, dar perfect găunos în sine. Alţi nemulţumiţi de hotărîrile CNA vin cu replica, iarăşi greu de contrazis prin fapte: de ce nu sunt interzise orori de tipul Ceao Darwin, sau chiar un post întreg, cum este OTV? E limpede pentru oricine că zilnic vedem la televiziuni chestii infinit mai periculoase decât Loganul trecînd pe roşu. Tocmai cantonîndu-se (Mircea, fă-te că lucrezi!) în asemenea chestii derizorii, CNA-ul şi-a dat singur un vot de blam. Trebuie să fii culmea stupizeniei ca să crezi că cineva care traversa pînă atunci corect se apucă să treacă pe roşu după ce văzut spotul. Pe cîtă vreme o mulţime de persoane mai mult sau mai puţin publice se perindă cotidian pe toate canalele picurînd în urechea telespectatorului idei infinit mai pernicioase, fără ca nici o autoritate de reglementare să poată opri avalanşa. Nici n-ar fi de dorit, şi ar fi imposibil practic. Din acest impas nu ne poate scoate nici cel stufos cod de reglementări.
Nu ader nici la perspectivele intelectualiste care vor să facă din televiziune ( nici măcar cea publică) o transmiţătoare exclusivă a „culturii înalte”. Şi, fiindcă acestea sunt singurele voci care ştiu să se facă auzite, chiar s-a impus o asemenea imagine roz a ceea ce ar trebui să fie televiziunea. Pornim de la premiza funcţiei educative majore a televiziunii. Şi atunci, ca în orice proces educativ, este nevoie de un mai ştiutor, după vorba lui Mihai Şora, care să transmită ierarhic descendent ideile sale. Cine este mai ştiutorul din spatele ecranului? CNA-ul se erijează într-un asemenea rol, fără să aibă, după părerea mea, nici o justificare plauzibilă. Numit după criterii evanescente, străine competenţei intelectuale şi morale (atîta vreme cît judecata membrilor are o însemnată componentă morală, o asemenea competenţă este obligatorie), el este o emanaţie politică, şi nu una a interesului public (de altfel un concept prea vag pentru a putea fi definit). Şi iar ajungem de la clipul Paraziţilor direct la problema platoniciană a competenţei în problema binelui. Superbia forului de reglementare a audio-vizualului stă în pretenţia de a fi fost învestit cu o asemenea putere decizională „metafizică”. De a tăia gordianul nod dintre bine şi rău. El ştie aprioric ce este bine pentru popor. Or, această pretenţie are un singur şi sinistru nume: cenzură.
Cum ieşim din acest impas? Atacată dinspre politic (adică dinspre perspectiva statului) chestiunea este condamnată să rămînă insolubilă. După cum, la fel de evident este că starea intelectualmente şi moralmente mizerabilă în care se scaldă audio-vizualul românesc nu mai poate fi tolerată. Eu văd „soluţia” într-o abordare fermă dar într-o cu totul altă direcţie. Singura modalitate de a ridica, fie şi cu un singur grad, temperatura globală a micului ecran băştinaş este educaţia publicului. Deci un domeniu în care chiar că CNA nu are nici o atribuţie. În clipa în care, cîndva în viitor, gradul de cultură şi civilizaţie al cetăţeanului mediu băştinaş va fi sensibil mai ridicat decât al lui Gogu, personajul mai emblematic decât ciobanul mioritic din reclama la rachiu, sau cel care trage semnalul de alarmă al trenului tot ca să se ducă după băutură, în acea clipă pretenţiile sale faţă de programul de televiziune vor fi mult mai ridicate. Este inutil să încerci să-i educi pe patronii sau realizatorii Tv. Ei vor judeca strict cu cifrele din conturile de încasări. Dar putem educa publicul să fie din ce în ce mai puţin dependent de televiziune, să-şi găsească tot mai multe moduri alternative de petrecere a timpului liber, să-şi formeze un spirit critic faţă de informaţiile primite, şi atunci abia televiziunile vor trebui să-şi adapteze nivelul intelectual la cel al telespectatorului mediu. Nenorocirea este că tocmai televiziunea este cea care se opune cel mai tenace şi cumplit de eficient acestui proces pe care idealismul meu funciar îl imaginează.
Nu m-am referit în cele scrise decât la principiile de funcţionare ale unui asemenea organism. Şi deloc la oameni, deşi ei dau corporalitate acestor principii. Deşi, de pildă, dl. Filip nu face nici un efort de a-şi disimula evidentele simpatii şi antipatii politice. Chiar în ziua în care definitivez acest text, a fost dat publicităţii raportul TELEVIZIUNEA ÎN EUROPA. Reglementări, politici şi independenţă. Alcătuit pentru România de Manuela Preoteasa, raportul, sub egida EUMAP (European Union Media Advocacy Program), prezentat la Strasbourg, oferă o imagine foarte precisă asupra fenomenului audio-vizual românesc. Este o lectură pe care o recomand tuturor celor care vor să înţeleagă natura acestui tzunami informaţional căruia mulţi încearcă să i se opună. Iar anacronismul modului de funcţionare al unui organ menit să controleze acest fenomen iese astfel şi mai bine în evidenţă.

2005

televiziune

TRECEREA PE ROŞU

Există vreun subiect mai (anti)cultural decât televiziunea? Prin forţa ei de impact, televiziunea depăşeşte orice alt vehicul de cultură. Şi orice alt creator de contra/sub-cultură. De aceea s-a simţit nevoia unei instituţii care să controleze puterea monstrului. La noi se cheamă CNA. Faţă de asemenea instituţii de reglementare există cum grano salis două atitudini: una de tip liberal (sau chiar libertarian) care se opune oricărei intervenţii din afară în procesul cererii şi ofertei, absolutizând libertatea de exprimare; a doua, de tip centralist, care apără moralitatea şi interesul public printr-o instituţie a statului, prezumat a şti mai bine decât individul care-i sunt acestuia interesele. Fireşte că legiuitorul român a adoptat cu surle şi tobe această a doua filozofie. Astfel s-a născut încă o instituţie fără fond din multele care dau iluzia democraţiei funcţionale în România.
Pentru că la noi lipseşte în primul rînd instituţia analistului profesionist de televiziune. Care ar fi trebuit să preceadă cu mult constituirea unui for specializat de analiză şi decizie. Avem numai cronicaştrii care vânează vreo bâlbă sau vreo emisiune plină de vulgarităţi. În ordinea înţelegerii fenomenului numit televiziune, asemenea „analize” sunt perfect irelevante. Şi dintr-o asemenea magmă n-a putut ieşi decât o instituţie care a luat o mulţime de decizii controversate, incoerente, minate politic, şi cîteva hilare. Problema este că orice decizie a CNA ar trebui să se întemeieze nu pe un păienjeniş de legi, cum se justifică ei întotdeauna, ci, mai profund, pe filozofia luministă a libertăţii de expresie. Totdeauna se pune problema: în numele cărui principiu poate fi interzisă o anumită secvenţă, un spot, o emisiune, o parte din vocabular? Oamenii situaţi de cealaltă parte a baricadei, realizatorii Tv, se justifică simplu cu vorba: asta cere publicul, zeul nostru este ratingul; aparent un argument beton, dar perfect găunos în sine. Alţi nemulţumiţi de hotărîrile CNA vin cu replica, iarăşi greu de contrazis prin fapte: de ce nu sunt interzise orori de tipul Ceao Darwin, sau chiar un post întreg, cum este OTV? E limpede pentru oricine că zilnic vedem la televiziuni chestii infinit mai periculoase decât Loganul trecînd pe roşu. Tocmai cantonîndu-se (Mircea, fă-te că lucrezi!) în asemenea chestii derizorii, CNA-ul şi-a dat singur un vot de blam. Trebuie să fii culmea stupizeniei ca să crezi că cineva care traversa pînă atunci corect se apucă să treacă pe roşu după ce văzut spotul. Pe cîtă vreme o mulţime de persoane mai mult sau mai puţin publice se perindă cotidian pe toate canalele picurînd în urechea telespectatorului idei infinit mai pernicioase, fără ca nici o autoritate de reglementare să poată opri avalanşa. Nici n-ar fi de dorit, şi ar fi imposibil practic. Din acest impas nu ne poate scoate nici cel stufos cod de reglementări.
Nu ader nici la perspectivele intelectualiste care vor să facă din televiziune ( nici măcar cea publică) o transmiţătoare exclusivă a „culturii înalte”. Şi, fiindcă acestea sunt singurele voci care ştiu să se facă auzite, chiar s-a impus o asemenea imagine roz a ceea ce ar trebui să fie televiziunea. Pornim de la premiza funcţiei educative majore a televiziunii. Şi atunci, ca în orice proces educativ, este nevoie de un mai ştiutor, după vorba lui Mihai Şora, care să transmită ierarhic descendent ideile sale. Cine este mai ştiutorul din spatele ecranului? CNA-ul se erijează într-un asemenea rol, fără să aibă, după părerea mea, nici o justificare plauzibilă. Numit după criterii evanescente, străine competenţei intelectuale şi morale (atîta vreme cît judecata membrilor are o însemnată componentă morală, o asemenea competenţă este obligatorie), el este o emanaţie politică, şi nu una a interesului public (de altfel un concept prea vag pentru a putea fi definit). Şi iar ajungem de la clipul Paraziţilor direct la problema platoniciană a competenţei în problema binelui. Superbia forului de reglementare a audio-vizualului stă în pretenţia de a fi fost învestit cu o asemenea putere decizională „metafizică”. De a tăia gordianul nod dintre bine şi rău. El ştie aprioric ce este bine pentru popor. Or, această pretenţie are un singur şi sinistru nume: cenzură.
Cum ieşim din acest impas? Atacată dinspre politic (adică dinspre perspectiva statului) chestiunea este condamnată să rămînă insolubilă. După cum, la fel de evident este că starea intelectualmente şi moralmente mizerabilă în care se scaldă audio-vizualul românesc nu mai poate fi tolerată. Eu văd „soluţia” într-o abordare fermă dar într-o cu totul altă direcţie. Singura modalitate de a ridica, fie şi cu un singur grad, temperatura globală a micului ecran băştinaş este educaţia publicului. Deci un domeniu în care chiar că CNA nu are nici o atribuţie. În clipa în care, cîndva în viitor, gradul de cultură şi civilizaţie al cetăţeanului mediu băştinaş va fi sensibil mai ridicat decât al lui Gogu, personajul mai emblematic decât ciobanul mioritic din reclama la rachiu, sau cel care trage semnalul de alarmă al trenului tot ca să se ducă după băutură, în acea clipă pretenţiile sale faţă de programul de televiziune vor fi mult mai ridicate. Este inutil să încerci să-i educi pe patronii sau realizatorii Tv. Ei vor judeca strict cu cifrele din conturile de încasări. Dar putem educa publicul să fie din ce în ce mai puţin dependent de televiziune, să-şi găsească tot mai multe moduri alternative de petrecere a timpului liber, să-şi formeze un spirit critic faţă de informaţiile primite, şi atunci abia televiziunile vor trebui să-şi adapteze nivelul intelectual la cel al telespectatorului mediu. Nenorocirea este că tocmai televiziunea este cea care se opune cel mai tenace şi cumplit de eficient acestui proces pe care idealismul meu funciar îl imaginează.
Nu m-am referit în cele scrise decât la principiile de funcţionare ale unui asemenea organism. Şi deloc la oameni, deşi ei dau corporalitate acestor principii. Deşi, de pildă, dl. Filip nu face nici un efort de a-şi disimula evidentele simpatii şi antipatii politice. Chiar în ziua în care definitivez acest text, a fost dat publicităţii raportul TELEVIZIUNEA ÎN EUROPA. Reglementări, politici şi independenţă. Alcătuit pentru România de Manuela Preoteasa, raportul, sub egida EUMAP (European Union Media Advocacy Program), prezentat la Strasbourg, oferă o imagine foarte precisă asupra fenomenului audio-vizual românesc. Este o lectură pe care o recomand tuturor celor care vor să înţeleagă natura acestui tzunami informaţional căruia mulţi încearcă să i se opună. Iar anacronismul modului de funcţionare al unui organ menit să controleze acest fenomen iese astfel şi mai bine în evidenţă.

2005

Eugen Ionesco

RAMA FĂRĂ TABLOU…

Românisme în „Englezeşte fără profesor”

„În 1948, înainte de a scrie prima mea piesă, Cântăreaţa cheală, nu voiam să devin un autor dramatic. Aveam pur şi simplu ambiţia de a cunoaşte engleza. Învăţarea englezei nu duce neapărat la dramaturgie. Dimpotrivă, tocmai că n-am reuşit să învăţ engleza, am devenit scriitor de teatru”, mărturisea Eugen Ionescu în Notes et contre-notes. El descrie revelaţia Mecanismului pe care a avut-o citind frazele stupide din manualul de engleză. Şi în felul acesta i s-a dezvăluit ceea ce el numeşte „tragedia limbajului”. „Pentru mine, fusese vorba despre un fel de prăbuşire a realului. Cuvintele deveniseră nişte scoarţe sonore, lipsite de sens; la fel şi personajele, bineînţeles, se goliseră de psihologia lor, iar lumea îmi apărea într-o lumină neobişnuită, poate în adevărata ei lumină, dincolo de interpretări şi de o cauzalitate arbitrară”. Să nu uităm că Ionescu scria în plină vogă a structuralismului, curent lingvistic ce îşi propunea tocmai să reducă limbajul la pură mecanică funcţională. Incomunicabilitatea, tema principală a primelor piese ionesciene, vine, paradoxal doar în aparenţă, dintr-o prezenţă excesivă a limbajului, el se devalorizează inflaţionist, rămâne o ramă somptuoasă fără tablou. „Limbajul nu mai are funcţia de a ne comunica un personaj sau de a face posibilă comunicarea între personaje, ci se dezvoltă în sine, peste personaje, peste acţiune. Dar conflictul nu se mărgineşte a fi doar un conflict ‚verbal’, fiecare personaj dezvoltând discursuri ambigue în care, la fiecare cuvânt, conotaţiile proliferează serii, arborescenţe nesfârşite de fraze, mesajul iniţial dispărând sub această avalanşă (dublată şi prin dialog). Conflictul se realizează scenic prin participarea afectivă a celor ce emit, a personajelor în delir – gesturile lor, acţiunea traducând în plan existenţial – scenic tragedia acestei neînţelegeri. ‚Acţiunea’ e aşadar impusă de dorinţa fiecărui personaj în parte de a impune seria sa de fraze, a cărei succesiune nu mai urmăreşte un sens, sau dacă acest sens există, el nu mai este relevat, comunicat. Turnirul de fraze izolează încet, încet pe competitori, aţâţându-i totodată; acţiunea scenică întruchipează această luptă absurdă, crâncenă, în care dialogul nu mai reprezintă nimic. De fapt, nici nu mai putem vorbi de un dialog: căci dialogul nu e posibil decât dacă există un cod comun, cel puţin pentru doi inşi. Ori, acest cod a încetat să existe, limbajul a fost dinamitat în funcţia sa fundamentală, cea de a comunica. Incoerenţa acţiunii, deznodământul – feroce aproape totdeauna – nu reprezintă decât manifestarea monstruoasă a unui hybris al contrazicerii de sine, al necomunicări”. (Gelu Ionescu)
Putem porni desigur de la definiţia clasică a râsului dată de Bergson „du mecanique plaqué sur du vivant”. Numai că, la Ionescu, „du vivant” nu mai există pur şi simplu, el devine în întregime „du mecanique”. Ionescu are dreptate, în fond nimic nu este comic în această dez-umanizare prin mecan-izarea umanului. În această supremaţie n a Clişeului. Sigur că Ionescu insistă asupra caracterului „englezesc” al familiilor Smith şi Martin. E şi o ironie aici la adresa unei civilizaţii în care relaţiile umane sunt extrem formalizate. Ionescu venea dintr-un spaţiu în care ele sunt mult mai laxe, mai buruienoase. De aici şi o serie de indicii textuale privind rădăcinile româneşti ale autorului. Trimiterile la tema automatizării limbajului şi a comportamentului uman la Caragiale sau Urmuz ca „surse” de inspiraţie, în sens clasic, pentru Ionesco s-au făcut suficiente. Sistemul textual al asociaţilor libere funcţionează foarte asemănător în Pâlnia şi Stamate, de exemplu. Inclusiv cruzimea. Singura trimitere explicită din text la o realitate românească este replica Dnei. Smith „Doamna Parker cunoaşte un băcan român, unul Popescu Rosenfeld (numele e semnificativ n.m.) sosit de curând din Cobalcic. Mâine am să mă duc să cumpăr o căldare de iaurt românesc. E rar să avem aşa ceva aici lângă Londra…”. Interesant este că în varianta Cântăreaţa cheală băcanul este bulgar, îl cheamă Popochef Rosenfeld şi vine de la… Constantinopol. Dar de ce tocmai un băcan? Dacă ar fi scris piesa astăzi, probabil că servitoarea Mary sau doctorul Mackenzie-King, sau măcar vecinii Parker ar fi fost români… Şi totuşi, deşi este „absurd” să căutăm sensuri într-un text guvernat de pură mecanică (dar este ea chiar aşa de „pură”?) întrebăm ca în bancul cu frizerii: de ce băcan? Să fi avut în memorie Ionescu acea fabuloasă scrisoare a lui I. L. Caragiale din exil către Delavrancea în care îi face o homerică descriere a unor băcănii bucureştene, indicându-i ce să-i cumpere din fiecare pentru a-i îndulci „dorul de ţară”? Sau este vorba pur şi simplu de constatarea antropologică după care pentru un des-ţărat cel mai greu lucru este să se adapteze la obiceiurile culinare noi. Dar atunci putem lansa ipoteza absurdă – tot suntem în domeniu – că acţiunea piesei se petrece cândva într-un viitor în care – ţinând seama de ritmul emigraţiei –f amilia Smith însăşi este de origine…română şi duce dorul iaurtului gras şi ecologic de pe plaiurile natale. Altfel cum s-ar explica entuziasmul dlui. Smith. „E rar să avem aşa ceva aici lângă Londra”. „Ce să caute neamţu-n Bulgaria” se întreba eroul lui Caragiale. Ionescu ne lasă perplecşi: ce să caute Popescu Rosenfeld la Londra?
Celelalte indicii de sechele româneşti le aflăm mai ales în scena IV, cea a dialogului dintre cele două familii. Scenă în care jocul aberant al avalanşei de fraze culminează cu apariţia numelui Andrei Marin (dacă prenumele era feminin – şi un regizor de azi ar putea uşor îndrăzni această minimă modificare – l-am putea bănui pe Eugen Ionescu de alte misterioase premoniţii), urlat apoteotic în haosul general. Dar înainte de asta ludicul verbal se dezlănţuise într-o eliberare a asociaţiilor de idei şi de cuvinte-sonorităţi. Caragiale apelase la structurile formale fixe ale scrisorii sau telegramei exploatându-le efectele comice. Eugen Ionescu foloseşte o altă structură foarte formalizată: proverbul, „vorba populară”, pe care o distorsionează, obţinând astfel efectul de surpriză. Cine dintre noi nu s-a jucat combinând vorbe populare, încât să iasă efecte comice de tipul „cine sapă groapa altuia, departe ajunge”? O structură de tipul „mai bine….decât” (mai bine codaş la oraş decât în satul tău fruntaş) devine „Mai bine fac un ou, decât să fur un bou”. Sau „Cine vinde azi un bou, mâine capătă un ou”. Proverbul originar este aici lesne de recunoscut. La fel în „Obrazul subţire n-are măsline”. „Turcul să plătească” trebuie să fie o zicere fără corespondent în alte limbi. Aici distorsiunea e minimă, schimbarea modului verbal de la indicativ la conjunctiv. Dar efectul e maxim! Până şi o frază care mizează pe banalitate, fără apariţia elementului surpriză, precum: „Când sunt la ţară, îmi place să fiu singur şi liniştit” evocă pentru noi un păşunism de genul celui parodiat memorabil de Topârceanu. Este parodiată în text, că tot veni vorba, şi structura formală a silogismului: „Hârtia este pentru scris, pisica este pentru şoarece, brânza este pentru zgâriat”, unde recunoaşterea neoaşismului „zgârie brânză” trebuie completată cu observaţia că vecinătatea lui „pisică” trezeşte automat şi asociaţia „mâţa blândă zgârie rău”. O întreagă mitologie legată de soacră transpare dintr-o frază în care înlocuirea pronumelui de ps. III, „i-aş da”, cu cel de persoana II, „ţi-aş da”, creează efectul comic, iar sensul românesc al expresiei „a da papucii” transpare clar, dincolo de citirea posibilă la propriu. Putem împinge şi mai departe asociaţiile: o replică de genul „Ochiul să-ţi putrezească!”, sună ca un vers din Blestemele argheziene. Capacitatea ludică excepţională a dramaturgului îl face să adopte şi tehnici specifice jocurilor de copii, în care sunt inventate corpuri sonore fără sens, numai pentru sonoritatea lor. (gen „an tan tichitan…”). „An! Drei!” pe care l-am mai citat s-ar putea să vină mai degrabă din începutul numărării în germană. Eufonii gen „bazdrag, bâzâg, buzeşti” sunt şi ele „poezie pură”. Modul acesta fractalic de sporire tumorală, fără nici o limită, a cuvintelor, fără ca să transpară cea mai mică urmă de sens, necesită doar o imaginaţie ludică nesecătuită. În scena finală, comisarul îl apostrofează pe un spectator: „Cum îndrăzneşti să vorbeşti, când eu tac, obraznicule?”, ceea ce aduce aminte de binecunoscutul ordin cazon: când vorbeşti cu mine, să taci!
Cum s-ar putea explică toate aceste insistenţe româneşti – cum se vede nu tocmai puţine – într-o piesă care nu pare a avea în intenţionalitatea ei absolut nici o dimensiune „etnică”? Trebuie să fie vorba de o complicată relaţie de ură-iubire faţă de „ţara tatălui”, cum i-a spus Marta Petreu. (Ionescu în ţara tatălui, 2001). Sau, mai degrabă, cu limba paternă (nu putem în cazul dat să-i spunem altfel). Ca şi prietenul Cioran, Eugen Ionescu trebuie să avut o relaţie specială cu limba română, cu rezervele ei inepuizabile de frumuseţe sălbatică. De altfel, poate nu este o întâmplare că fiecare dintre cei patru cavaleri care s-au salvat de Apocalipsă (3+1, de fapt; Noica salvându-se prin cădere înăuntru): Eliade, Cioran, Ionescu şi Noica au ţinut să-şi definească foarte precis relaţia cu spaţiul românesc. Cioran putea ironiza devastator „sentimentul paraguaian al fiinţei”, asta nu-l împiedica să înjure pe româneşte şi nici să vadă în Coasta Boacii un centru de nepărăsit al universului. Ionescu explică titlul piesei prin aceea că nici o cântăreaţă, de nici un fel, nu apare în text. Invers, deşi nu apare nicăieri, expresis verbis limba română este sfidător prezentă.

2007

epică

SCRIEREA PE SĂRITE

Cineva a inventat la un moment dat discontinuitatea epică. Curgerea liniară, normală, a timpului în text, în acelaşi sens cu evenimentele, a fost abolită. S-au „descoperit” discontinuitatea, flash backul, „ordinea” aleatorie, ruptura, acronia, cu alte cuvinte golul temporal. Timpul textului n-a mai fost un dublu în oglindă al timpului cronologic. Textul a devenit un adevărat generator de timp. Sau, din alt punct de vedere, timpul a devenit unul dintre personajele principale ale oricărui text epic. Iar de multe ori chiar singurul personaj cu o oarecare consistenţă. Subliniez: personaj, iar nu subiect de meditaţie pentru cine ştie care dintre naratori, dotat cu sensibilitate filozofică.
Numai că timpul este şi canavaua pe care se ţese cauzalitatea tuturor evenimentelor din roman. Romanul s-a născut în vremi de glorie ale raţionalităţii, fizicalismului, mecanicii, pozitivismului. El exprimă triumfal această încredere în explicaţie, în faptul că fiecărui fenomen A’ îi poate fi ataşată o cauză A, sau o serie de cauze convergente. Dar şi fizica şi gîndirea filozofică s-au rafinat, indeterminarea şi relativismul au schimbat modul de a concepe realitatea. Iar reflexul epic a fost pe măsură, cauzalitatea superficială a dispărut, timpul şi-a schimbat şi consistenţa uniformă şi viteza uniformă a curgerii. Nicolae Manolescu observa odată contrariat că tocmai fizicienii, matematicienii, oameni obişnuiţi să lucreze cu asemenea abstracţiuni şi perspective necomune, cu universuri pluri-dimensionale, nu „gustă” epica modernă, sunt derutaţi de fracturile cronologice, le socotesc aberante şi nu votează decât cu epica tradiţională, cronologică şi cauzalistă. Este o imposibilitate de translaţie aici a unui anume mod de a gîndi realitatea; ceea ce pare firesc în lumea abstractă a formulelor şi algoritmilor, nu mai apare astfel în spaţiul epic. Într-un fel, literarul se dovedeşte astfel mai puternic, mai „real” decât realitatea abordată ştiinţific. De aici neconcordanţa dintre cele două limbaje.
Existenţialismul sau aşa-numita literatură a absurdului au încercat să verifice consecinţele morale, existenţiale implicate de această pierdere a siguranţei pe care ţi-o dă conştiinţa că fiecare lucru are o cauză şi este, la rîndu-i cauza altor lucruri. Marele lanţ al fiinţei, după expresia lui Lovejoy. Această conştiinţă a faptului de a locui pe fundul ferm al unui ocean de elemente aflate într-o indestructibilă legătură unele cu altele, ne oferă certitudinea existenţială a unui univers coerent. În momentul în care acest lanţ se rupe, totul se şubrezeşte brusc, devine extrem de nesigur. Omul nu numai că şi-a pierdut condiţia de centru al universului, şi-a pierdut pînă şi atributul fălniciei sale virile de fiinţă care prin raţiune controlează universul. În roman (mă refer în special la el ca fiind marele depozitar al timpului în literatură) apar golul, suspendarea timpului, non-evenimentul, cauzalitatea inversă, „veacul de singurătate”. Omul romanului de acest tip se află fie terorizat de Marele Mecanism (social, biologic, familial, profesional, istoric, politic etc.) cu o funcţionare implacabilă ca a legilor fizicii clasice, fie suspendat într-o singurătate abisală în care totul este posibil şi măcar un singur reper este de negăsit. Are de ales sau nu, este acelaşi lucru, pentru că oricare dintre opţiuni este în ultimă instanţă negativă. Marele duşman al omului, aşa cum ni-l înfăţişează mitologiile, timpul, odată exorcizat din gîndire şi literatură, se răzbună lăsîndu-ne cumplit de singuri, într-o indeterminare care ne face fluizi, lipsiţi de consistenţă… Regăsim (de ce nu mă surprinde?) un mod asiatic de gîndire, conform căruia totul este iluzie şi trebuie tratat ca atare. Timpii romanului pot fi „tari”, încărcaţi cu semnificaţie existenţială, sau „slabi”, pură trecere fără sens. Abis nietzsche-an care se prăbuşeşte în sine însuşi. Omul de azi se ascunde tot mai mult în astfel de găuri negre unde timpul „încearcă în zadar din goluri a se naşte”.
Destructurarea temporală sparge unitatea fiinţei, determinismul psihologic, energiile constructive ale utopismelor, pentru că numai sensul dă coeziune abolirea teleologiei sparge tiparele. Acel „nu mai există caractere” de manual nu înseamnă decât că romanul lucrează cu entităţi amorfe (scuzaţi oximoronul). De aceea este atît de greu de „prins” pentru aceia obişnuiţi cu o anume siguranţă a rezultatului desfăşurării unui amplu silogism. Ceea ce este mai greu de acceptat pentru cititorul neantrenat este nu atît această discontinuitate temporală, cît discontinuitatea psihică implicată. Personajul nu numai că trăieşte în „momente” suspendate, dar are o supărătoare lipsă de coeziune. Modul acesta de scriere poate deruta după „metoda” amestecului cărţilor de joc. Cu alte cuvinte, nu vreo necesitate „metafizică” sau estetică impune această deconstrucţie a ordinii temporale, ci pur şi simplu dorinţa autorului de a epata, amestecînd aleatoriu momentele epicii. Este deosebirea în veci nepieritoare dintre scriitorul născut şi cel făcut. Fără firul cauzalităţii (id est timpului) în mînă, cititorul este în poziţia unui copil lăsat singur în pădure, în mijlocul nopţii. Şi astfel se construieşte o banală metaforă a existenţei debusolate. Un timp epic lipsit de consistenţă şi de volum, permanentizat la nivelul suprafeţelor, asta e tot ce ni se oferă. Şi, pentru că mintea noastră nu suportă golul, această scriere pe sărite ne provoacă să completăm spaţiile lipsă, să reaşezăm cărţile din pachet în ordinea crescătoare. Asta ne dă iluzia că refacem timpul. De fapt, e o operaţie lipsită de fundament. Ca în cupa zen, important în acest tip de scriere este tocmai golul, nu plinul scrisului. Dar cum să citeşti golul? Cum să accepţi că timpul din text este altul decât cel din realitate?

2005

cultură

EXCEPŢIA CULTURALĂ


Ies bunurile culturale de sub regimul de piaţă al cererii şi ofertei? Politica europeană, prin textul Constituţiei elaborate, aşa susţine. Propunând o serie de reglementări protecţioniste care să apere producţia culturală a fiecărui stat şi, în genere, producţia culturală europeană faţă de marele adversar de peste ocean, producător al unei serii continue de subculturi pe care occidentalii le văd ca ameninţând puternic specificitatea lor culturală. Filozofia care stă la baza acestui raţionament mi se pare îndoielnică. În primul rând pentru că reglementează administrativ un domeniu în care imponderabilele sunt prea numeroase. Şi în care intervenţia exterioară (adică politică) nu poate decât strica, fie ea şi de bună intenţie proclamată. Modernitatea recentă înseamnă şi o schimbare radicală a conceptului de artă. Destructurat de avangardă, acest concept suferă acum o nouă schimbare de statut. De aceea o lege de apărare a produsului estetic devine inoperantă dacă ea operează cu un concept perimat. Dar printre legiuitorii de la Bruxelles precis nu sunt filosofi ai artei şi esteticieni.
Ţările Central-Sud-Est-europene se poziţionează şi ele cum pot în acest proces care le este impus. Pentru ele, cultura de consum are încă gustul dulce-acrişor al fructului oprit. O experienţă pe care vesticii n-o pot înţelege, fiind incomunicabilă, ireductibilă total la un concept sociologic. Excepţia culturală înseamnă în fond un anume mod de a te raporta la propriile tradiţii. Pe care legiuitorul (vest)european a încercat să-l impună, preocupat de apărarea unei identităţi care nu există, identitatea europeană. Există o sumă de identităţi naţionale pe care (într-un hocus-pocus greu de realizat logic) Constituţia Europeană încearcă să le transcendă, pentru a le apăra simultan prin aşa numita „excepţie culturală”. Când însă ţările fost comuniste încearcă să-şi valorifice tradiţiile, politicieni şi jurnalişti se tulbură imediat şi le acuză de un nou tribalism. Din câte îmi dau seama, lucrând cu tinerii, aceştia au un raport extrem de relaxat (în sens negativ) cu tradiţia, pentru ei pur şi simplu excepţia culturală nu are nici un sens, poate fi în cel mai bun caz resimţită ca restrictivă, un fel de îngrădire a dreptului de liberă informare sau de a se duce să vadă filmul american care-i atrage. Şi numai snobii vor urmări filmele taiwaneze, chinezeşti, kuweitiene care au luat premii la marile festivaluri cinematografice. Iar colecţiile de romane de la Polirom sau Humanitas vor continua să depăşească net tirajele cărţilor autohtone. Celor care au sensibilitatea încă rănită de cenzura comunistă, celor care n-au acceptat să li se extirpe memoria apropiată, legea aceasta a excepţiei culturale, oricât de generoasă ar suna ea în formulare, nu le poate suna decât ca o „indicaţie preţioasă”, ca o grijă suspectă a „fratelui cel mare” ca lucrul pe care-l consumă spiritul tău să nu-ţi rănească spiritul gingaş. Frust spus, ea este un atentat la principiul liberului acces la informaţie. Cu atât mai stupid, cu cât, în absenţa unui regim totalitar, comunicarea nu poate fi practic îngrădită.
Ca toate dezastrele şi prostiile modernităţii şi această idee este rodul intelectualilor pentru a-i distruge pe intelectuali. Care este rolul artistului care se simte astfel apărat de rapacitatea capitalistului doritor să-i cumpere produsul după acelaşi principiu după care-şi cumpără pantofii? El ar trebui, în principiu, să se simtă precum orhideea în seră. Comod, cald, bine hrănit, curăţat de paraziţi şi admirat de vizitatori. Utopismul concrescut oricărui proiect intelectual viS/Zează o lume nepreţuită, în care preţul, mai ales al rodului intelectual dispare. Este, desigur, o iluzie pernicioasă. Scriu, şi cuvintele mele de pe hârtie capătă (şi) o valoare strict financiară. Pe care o încasez sau nu, o apreciez corect sau nu, asta este cu totul altă chestiune. Dar intru, pentru că nu se poate altfel, într-un sistem de evaluare din care nu pot ieşi, aşa cum nu pot ieşi de sub influenţa legii gravitaţiei. Enorma ipocrizie a negării evidenţei şi a încercării de a-l trata pe artist ca pe o floare între doi grădinari mi se pare un viciu fundamental al acestei concepţii. (Vezi şi CortexT-ul din nr. 5 al revistei noastre, Adio, Europa!). Trăim într-o lume binară, în care polarităţile devin tot mai mult prilej de distanţare şi nu de scânteiere ideatică. Noi, coada cozii Europei, ar trebui, poate să ne socotim apăraţi de o asemenea reglementare grijulie. În realitate, am impresia că noi suntem în realitate cei afectaţi. Legea aceasta intenţionează să funcţioneze după principiul vaccinului: creând adică un fel de baraj de anticorpi la produsele exterioare „spiritului european” (?!). Noi, a-sida-iaţii continentului, nu (mai) avem practic imunitate. Cei care mai avem pe limbă gustul coclit de Cico sau Brifcor savurăm ca pe o delicatesă Coca Cola. Cei mai tineri o consumă firesc, ba chiar îşi pot permite să-i propage folclorul de produs profund dăunător sănătăţii. E un fenomen perfect normal, de o normalitate fericită aş spune, pentru că nu e conştientă, şi care se poate regăsi cu o funcţionalitate similară şi la nivelul culturii „înalte”. Consumatorul de cultură va alege acele produse, de la romane şi filme la programele Tv., care-i plac şi cu restul îşi vor bate capul sociologii. Scriitorul daco-român, ca să mă refer şi la el, are de dus o luptă pe mai multe fronturi. El trebuie să se poziţioneze şi faţă de brifcorul literar de până în 89, dar şi faţă de Cola literară invadatoare din cei 15 ani de tranziţie. Are de luptat şi cu propriile amintiri, şi cu igienica lipsă de memorie a continentalilor. Se va simţi el apărat de legea excepţiei culturale? Mi-e teamă că aceasta nu-i va spori în nici un fel imunitatea. Módele vor fi o vreme mai puternice decât orice alt impuls. Relativismul modernismului recent îi va da un background ideologic suficient pentru a-şi justifica opţiunea. Legea pe care o discut aici apără un specific de care nimeni nu mai are nevoie. Cu excepţia scriitorilor înşişi. Pentru că nimeni nu are curajul să discute despre specificul artei ca atare. În timp ce scriu aceste lucruri, fluxul de ştiri ne informează că în Germania Curtea Supremă de Justiţie a decis că hotărârile CEDO nu sunt obligatorii în ţara lor. Cine nu vede legătura cu cele discutate mai sus, poate dormi liniştit la umbra legilor în floare.

2004