avangarda

NEPOŢII AVANGARDEI

A te întreba dacă Avangarda are astăzi ecouri în arta românească mi se pare o contradicţie în termeni. Căci:
Av1// Un curent care şi-a impus principalul punct din program repudierea părinţilor, tabula rasa din tot ce l-a precedat, nu poate fi genitor. A avea urmaşi înseamnă cea mai mare ruşine dacă ne raportăm la filozofia acestei mişcări. Sigur că rămân câteva elemente supravieţuind: anumite strategii textuale, un raport special scriitor – text – cititor, o percepţie specifică a realităţii, dar şi a istoriei şi a rostului artei. Acestea au intrat în patrimoniul comun, nu mai au nimic din forţa de şoc de la începutul secolului XX, s-au – nomen odiosum – clasicizat.
Av2// „Avangarda” este un nume generic, mult prea încăpător pentru o discuţie aplicată. El înghite mai multe curente aflate, deseori, în contradicţie estetică şi ideologică şi artişti care nu au fost deloc prieteni. Deci: la ce avangardă ne referim? Suprarealismul şi constructivismul nu sunt tocmai congruente, de exemplu. Putem aplica aici o metodologie din lingvistică. Analizând transformările din gramatică sau lexic, specialiştii vorbesc despre forme productive, care se fixează în uz şi generează noi prefaceri şi unele neproductive, sortite atrofierii şi dispariţiei. Dintre aspectele avangardelor (e mai corect pluralul), unele se arată, firesc, productive şi azi în configuraţii textuale ce nu mai au prea mult de-a face cu acelea originare, altele sunt iremediabil caduce.
Av3// Avangardele au fost un fenomen care a depăşit sfera strict estetică. Se ştie, de pildă, că mulţi dintre avangardişti au avut o hotărâtă orientare spre stânga, mergând până la extremă, şi au trecut, graţios, de la suprarealism la proletcultism. Mai este posibil în literatura română de azi un astfel de traseu? Ceea ce a dat savoare acestei mişcări a fost, mai mult decât textele în sine, un anume fel de prezenţă publică a creatorului, menită să-l epateze pe burghez, să distrugă tabuuri, să schimbe radical conceptul de artă. Aici este punctul nevralgic al întrebării pe care o puneţi. Pentru că se poate constata după 1990 un fel de „epigonism avangardist” al celor mai noi generaţii, unul dintre fenomenele cele mai interesante ale literaturii ultimului deceniu. Pornit din acelaşi imbold de sfărâmare a unor forme percepute ca fiind constrângătoare şi perimate, din acelaşi instinct anarhic de dinamitare a canoanelor (iată un termen care nu exista pe vremea primei avangarde) avangarda recentă (ca să-i dăm un nume, să ştim despre ce discutăm, deşi nişte ghilimele în lumina punctelor precedente parcă s-ar impune) se situează într-un impas de nedepăşit. Pentru că îi lipseşte tocmai elementul esenţial: invenţia. Foloseam mai sus nu întâmplător termenul de epigonism. Vedem/citim în spaţiul tipărit dar mai ales pe internet (iată un instrument care i-a lipsit avangardei autentice) tot felul de gălăţeni, revoltaţi de duzină care nu fac, din păcate, altceva decât să imite actele de insurgenţă ale predecesorilor. Una e să scoţi ca Geo Bogza revista cu nume nescriptibil (nici chiar în Câmpina!), alta e să publici după un veac pizdeţuri cu aerul că faci o mare vitejie. Este ceea ce mă contrariază la aceşti „douămiişti”, revoltaţi de profesie, faptul că nu găsesc o modalitate inteligentă şi originală de a-şi exprima revolta şi recurg cu nonşalanţă la jucărele textuale şi atitudinale fumate de multe decenii. Sigur că ele au şi azi un efect garantat asupra unei societăţi lobotomizate dar unde e mândria originalităţii? Surprindem astfel un straniu paradox: demodaţi nu par azi păuneştii şi păşuniştii, sărarii şi nesăraţii, ci tocmai cei ce se cred o neo-avangardă, apelând însă la strategii textuale şi de comportament public perimate cam tot odată cu sămănătorismul.
Av4// Principala dezbatere culturală care a animat cât de cât viaţa noastră culturală în ultimele decenii a fost cea privitoare la postmodernism. Perceput, oricum a fost el definit, ca un fel de certificat de nobleţe, ca un atestat de maturitate. Ceea ce în secolul XIX era ideea latinităţii (aceea însă cu o difuziune luministă în mase) este acum ideea postmodernistă. Ei bine, această idee nu se împacă nicicum cu avangarda. Postmodernismul nu neagă tradiţia, inclusiv tradiţia avangardistă, ci o înglobează în noi structuri,. Cred că pentru pseudo-avangardiştii de ultimă oră e vorba mai mult de un mit, dintre acelea pe care altfel iconoclastia lor declarativă le abhoră. Avangarda este un moment literar şi plastic în cultura noastră în care aceasta şi-a permis luxul de a rupe lanţul „cauzalităţii” istorice, economice, sociale şi de a oferi culturii europene produse H.Q. de ultimă oră, perfect compatibile şi fiabile. Ceea ce nu se mai întâmplase până atunci şi n-avea să se mai întâmple de-atunci încolo. Să consemnăm în treacăt şi faptul că, pentru a exista, avangarda românească a avut totuşi nevoie de Parisul care s-o legitimeze. De aceea ea are un fel de aură. De altfel, când se vorbeşte de fascinaţia pe care a exercitat-o modelul interbelic mai ales după 1990 se face în mod abuziv referire numai la Generaţia ’27, uitându-se că peisajul cultural al epocii era infinit mai complex şi în el intrau şi tendinţele extreme ale avangardei, şi ele azi hipnotizante pentru mulţi tineri creatori. Reflecţia asupra actului artistic, ea, însă, rămâne încă fecundă. Sigur că ceea ce aş numi „comportamentul” de tip avangardist, doza de anarhism şi de punere în discuţie a tuturor valorilor sunt într-o măsură necesare unei societăţi şi unei culturi înţepenite în reumatice anchiloze.

Concluzie. Avem o avangardă istoricizată, ce facem cu ea? Întrebările de început de veac XXI sunt totuşi diferite de cele de acum veac. O „neo-avangardă” (dacă sintagma poate fi acceptabilă) ar putea fi construită teoretic, dar nu-mi dau seama dacă ea ar putea subzista şi în practica operelor. Singurele care, până la urmă, contează.

2005