natură şi cultură

KATRINA CULTURALĂ


„Copaci”, „flori”, „izvoare”, „stele”, „peisaje”…. toate astea înseamnă „natură”? Conştiinţa îngustă a omului modern cam asta pare să creadă. Şi ar fi, probabil, destul de încurcat dac-ar afla că sensul originar al cuvântului are destul de puţin de-a face cu inventarul de mai sus, oricât l-am extinde. Cuvântul originar desemnând ceea ce fiinţează este grecul φύσίς . Tradus în latină prin natura, care trimite la ideea de naştere. „Căci tot ce naşte, creşte, piere,/E-n ochii domnului repaos”. Cuvântul grecesc se referă nu la „obiecte” sau componente care prin însumare ar da „puritatea” sau „frumuseţea” naturii. Acestea sunt concepte venite târziu, mărci ale degradării sensului. Φύσίς este, mai degrabă, principiu după care se desfăşoară creşterea. Înţelesul său nu se poate obţine inductiv, pornind de la milioanele de elemente care o alcătuiesc, ci doar deductiv, presupunând o „experienţă fundamentală”, „deopotrivă poetică şi meditativă” (Heidegger, Introducere în metafizică; cap. Întrebarea fundamentală a metafizicii). „Iată de ce, originar vorbind, φύσίς înseamnă deopotrivă cerul şi pământul, piatra şi planta, deopotrivă animalul şi omul, apoi istoria omului ca operă a oamenilor şi a zeilor, în sfârşit, şi în primul rând, zeii înşişi aflători sub destin”. Enumerarea heideggeriană sugerează că aproape tot ceea ce modernitatea maniheistă – care a impus ruptura, duşmănia dintre natură şi cultură – pune în lotul culturii făcea la origini parte în mod firesc din fire. Deşi încă de la Platon, în Legile sau Timaios există o deosebire între lucrurile aflate sub imperiul necesităţii (ananke), adică supuse creşterii oarbe a φύσίς-ului, şi finalitatea nous-ului.
De la Renaştere încoace, adică de la dispariţia zeului din centrul reflecţiei existenţiale, cunoaşterea străbate câteva secole de „optimism natural”, a părut că dezvoltarea omului se face pe orizontală, având ca ţel final, singura limită acceptabilă, în-stăpânirea sa progresivă asupra secretelor naturii. Secolul XIX şi primele decenii din secolul, XX, cu fizicalismul, mecanicismul şi pozitivismul lor au construit iluzia tenace că sporul cunoaşterii este practic infinit şi se face în pofida naturii, prin treptata ei restrângere. La limită, se imagina (aici apar utopiile de tot felul) un mediu total raţionalizabil, controlat, deci fatalmente artificial. Idealul utopiştilor este, în fond, dispariţia naturii, cu iraţionalul, incontrolabilul ei. După războaiele veacului XX am asistat la o răsturnare de perspectivă. Mişcările ecologiste au pornit o cruciadă pentru revenirea la natură. La fel de utopică, deşi în sens opus, ca şi cea a controlului absolut. Căci conceptul de „natură pură” cu care operează ecologiştii este unul atât de profund conotat ideologic, încât o asemenea „revenire la natură” nu ar însemna decât integrarea într-un spaţiu profund marcat de un anume tip de „cultură”. Imaginea rousseau-istă a unei naturi pure, locuită de un om pur este, înţelegem azi, o contradicţie în termeni. Căci φύσίς intră în contradicţie şi cu τέχνη, producerea, construcţia, tehnica, iar aceasta nu poate fi decât invazivă, transformatoare a naturii. Ca fiinţă cunoscătoare, omul intră riguros şi inevitabil în contradicţie cu natura (şi cu naturalul). Chiar teologic privind lucrurile (ceea ce nu putem face aici din cauza spaţiului), apelând numai la mitologemul paradisului pierdut, ajungem la o aceeaşi concluzie: natura omului este să fie rupt de natură încă din clipa naşterii sale.
Ultimele decenii au modificat însă perspectiva, îngăduind ieşirea din aporiile ecologismului. Dacă la originile ei greceşti „metafizica” era funciarmente „fizică”, iată că acum, sub primele valuri ale „sfârşitului istoriei”, asistăm la un parcurs invers: fizica (de după teoria relativităţii, principiul indeterminării, teoria quarkurilor şi a stringurilor şamd.) redevine metafizică. Cred că nu conştientizăm suficient importanţa acestei răsturnări. Omul începe să înţeleagă că natura nu înseamnă numai resurse epuizabile sau balene eşuate pe o plajă şi care trebuie musai salvate. Ci un „ceva” mult mai înalt şi mult mai profund, vorba poetului. După atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 lait motivul a fost: nimic nu va mai fi ca înainte. Catastrofa fiind provocată, cum au demonstrat o mulţime de oameni foarte avizaţi de un „război al culturilor” (pentru rândurile de faţă, nemţeasca dihotomie cultură – civilizaţie este irelevantă). Una mai „arhaică”, mai articulată, mai „naturală” (termenii trebuie luaţi cu maxima marjă de generalitate), cealaltă sortită dispariţiei prin laxismul său moral, aroganţa, sfidarea naturalului. Acum, după uraganul Katrina, perceput la acelaşi mod apocaliptic, războiul (pierdut!) s-a purtat împotriva naturii însăşi care ne-a dat o lecţie, spun scepticii. Umilind exact acelaşi tip de cultură. Două lecţii identice venite cam repede una după alta. Schema asta e prea frumoasă pentru a fi şi exactă. Lucrurile sunt mult mai simple probabil. În primul caz nu se înfruntă în nici un caz două culturi (islam vs. creştinism, teocraţie vs. democraţie etc.) ci un grup de fanatici care, speculând multe din slăbiciunile Occidentului (id est ale democraţiei), luându-şi drept complici părţi ale intelighenţiei şi sistemului deschis de învăţământ de aici, îşi fac din Coran un pretext pentru a da o aură de respectabilitate instinctelor totalitare. Urmaşi mai mult sau mai puţin conştienţi ai lui Marx, ei furnizează cu abilitate şi dărnicie gândirii occidentale săpunul şi funia ideologice cu care aceasta să se sinucidă spectaculos şi în direct la CNN şi Al Jazirra. În al doilea, este vorba despre un fenomen meteorologic excepţional, care a scos la iveală hibele de organizare a unei administraţii, dar este aberant să le extrapolezi, scoţând concluzii de ordin general privind un regim politic în colaps, cum a jubilat o parte însemnată a presei mondiale. Despre modul cum schimbările climatice au fost instrumentalizate politic şi ideologic de prin anii 50 încoace recomand un excelent articol al lui Dragoş Paul Aligică „Intelighenţia şi clima” din nr. 811 al revistei 22.
Cum se vede, natura nu este o problemă „naturală” (se ştie că ea lipseşte de pildă, în înţelesul ei comun, din creaţiile folclorice) ci una prin excelenţă culturală. De aceea nu vom avea „mai multă natură” dacă vom reduce producţia industrială sau vom înceta să mai cultivăm specii ameliorate genetic. În celebra lui scrisoare către Emil Cioran, dând frâu liber unei coarde utopiste care este prezentă, ca un grăunte de sare, în toată gândirea sa, Constantin Noica imagina o lume în care chimia ne va furniza alimentele şi, astfel eliberată de povara agriculturii (şi ea o formă de cultură, fireşte, poate cea mai veche), suprafaţa pământului va fi fiind redată unei bune sălbătăcii a naturii. Lasă că momentul acesta încă nu se vede a fi atât de aproape, dar nici acea presupusă redare către junglă a imensei suprafeţe astfel eliberate, n-ar avea deloc urmările pozitive pe care le presupunea filozoful. Uraganul din septembrie va avea nu numai repercusiuni politice, ci şi unele filozofico-morale. New Orleans-ul va fi refăcut, dar, odată cu el şi o nouă perspectivă asupra societăţii americane. Este avantajul sistemului autoreglabil care este o democraţie. Cei care s-au grăbit să jubileze că America a fost încă odată înfrântă, şi-a arătat încă odată neputinţele, ar fi putut, printr-un simplu exerciţiu de imaginaţie, să realizeze ce s-ar fi întâmplat dacă uraganul ar fi lovit o altă regiune a globului, fără posibilităţile de apărare ale Americii. Exemplul Tzunami nici măcar nu este aşa departe. De la alungarea din Paradis a lui Adam şi numirea animalelor, natura ca atare a dispărut. Totul a intrat sub nume, adică sub stăpânirea culturii.

2005