Există, cum se ştie, o anumită categorie de cărţi care se citesc de obicei ţinîndu-le cu o singură mînă, cealaltă fiind ocupată. Dar există şi cărţi care par scrise cu o singură mînă, perechea scărpinînd profunzimile auriculare sau mestecînd în oala cu fasole. Se poate postula că o carte adevărată se scrie, la figurat, cu amîndouă mîinile, inclusiv „cu unghiile de la mîna stîngă”. Vreau să spun că literatura de duzină (de la duzina de chibrituri), chiar dacă preţul ei e uneori stupefiant prin raport cu valoarea, este văzută ca o preocupare dispensabilă, care îşi are finalitatea în afara ei însăşi: glorie, bani, statut social, putere, vanitate, defulări de pusee paranoide şamd. Autorul trebuie să fie mereu şi în altă parte, dăruit unei alte ocupaţii. Din această dedublare se naşte veleitarismul. Şi totuşi… „Teoria” aceasta, seducătoare pentru că pare a explica multe, este insuficient de elastică. Ceva din realitate o contrazice. Şi mă refer la realitatea noastră carpato-pontică şi pontoasă. La noi scriitorul nu are nici drepturi de autor exorbitante, nici prestigiu social („cum să-l arestezi pe Sartre?”), nici prestigiu politic, nu are nici o putere în afara lumii autarhice şi autiste a breslei, nu are nimic. Şi cu toate acestea, un număr incredibil de oameni normali vor să devină scriitori. Ne aflăm în faţa unui înfricoşător mister. Pentru că a fi scriitor azi, în România, nu mai înseamnă literalmente mai nimic.
În principiu, lucrul nu este deloc de condamnat. Oamenii aceştia care vor să scrie au ceva de spus. Lăsînd de-o parte cazurile patologice, delirurile de grandoare, ceea ce-i mînă pe ei în luptă este un impuls absolut stimabil. Problema e dacă au şi puterea de a spune în aşa fel încît să se audă. Nu am nici un impuls vindicativ împotriva veleitarilor şi grafomanilor, în afara unui ecologic regret pentru păduri. Ei sunt sarea pămîntului, sociologic nu cred că se poate măsura dacă noi deţinem mai multe asemenea specimene la mia de locuitori decât, să spunem, francezii sau bulgarii. Oricum, sunt mai puţin periculoşi decât scriitorii „adevăraţi”, care îşi folosesc puterea fantasmatică (scriitorul este un manipulator de fantasme – demonstra I.P. Culianu) în scopuri inavuabile. Şi aici istoria noastră literară ne oferă exemple din belşug. În genere, veleitarul este, cel puţin, un vehicul, un vas capilar care asigură drenarea (uneori şi deformarea) unui mesaj cultural către marele public anonim. Această funcţie nu îi poate fi ignorată, precum un corp a cărui circulaţie sanguină periferică insuficientă este semnul unor maladii mai grave. Regimurile totalitare au inventat un nou specimen: activistul cultural. El cumulează toate păcatele grafomanului şi veleitarului fără, cum să-i spun?, inocenţa acestuia. Odios din toate punctele de vedere, el transformă literatura dintr-un scop într-un mijloc. Cu mîna cealaltă semnează statele de plată sau condamnările indezirabililor. Nimic mai impardonabil moralmente decât această ambidextrie morală. În care scriitorul român este, ce-i drept, maestru. Monica Lovinescu a vorbit mult despre imposibilitatea de scrie cu două cerneluri. Ode lui Ceauşescu şi elegii metafizice sau romane cu şopîrle „curajoase”. Aici stă adevărata boală a scrisului autohton, nu în vreo sporire cancerigenă a autorlîcului. De altfel, de la începuturile literaturii noastre a existat această conştiinţă a sindromului conului Sarsailă autorul.
Ne aflăm deci în faţa următorului paradox: deşi nimeni nu mai dă doi bani pe „prestigiul literar”, mulţi îl caută totuşi, îşi rup de la gură, îşi vînd apartamentul ca să tipărească o carte, scot xeroxuri de pe o poezie apărută în cine ştie ce revistă obscură pe care le trimit tuturor prietenilor, asaltează „poşta redacţiei” cu plicuri burduşite, scriu epopei sau psalmi, poezie liricoidă, socială sau romane ionelteodoriene. Să fim însă calmi, fenomenul e departe de a fi cel mai periculos pentru literatura noastră. El este încă o dovadă că mitul e mai puternic decât realitatea. Grafomanii trăiesc din plin în acest mit al scrisului ca ocupaţie nobilă, în vreme ce el nu este decât o salahorie penibilă. Grav este cînd mîna lăsată liberă se strînge în pumn. Avem atunci de-a face cu veleitarul violent, cel care are impresia că nu se poate afirma din cauza celorlalţi, şi atunci trebuie să elibereze terenul, atacînd, murdărind, lovind, distrugînd. Pentru el, orice alt scriitor constituie un inamic virtual, îi uzurpă locul pe care numai el îl merită. Resentimentar, el percepe orice succes al confratelui ca pe un rapt al unui drept al său inalienabil. Abia aici resimt o deficienţă a peisajului cultural actual: lipsa unei critici aplicate care să ştie să spună NU. Cu toate riscurile implicate. În faţa avalanşei de hîrtie, criticul onest (viaţa e scurtă!) alege să scrie numai despre cărţile care merită, pe celelalte condamnîndu-le la o binemeritată ignorare prin tăcere. Numai că tăcerea este periculos ambiguă şi scriitorul veleitar va găsi totdeauna (matematic) şi criticul veleitar care să scrie ditirambic despre opul său. Va găsi chiar şi instituţii care să-l acrediteze: reviste, premii, cenacluri, edituri de apartament. Toată această pînză de păianjen îi va da iluzia că există.
O a treia perspectivă din care poate fi privit fenomenul veleitarismului literar (ce-ar fi să le privim şi pe cel ştiinţific sau didactic, mai puţin cercetate, deşi cel puţin la fel de frecvente şi de nocive?) este cea a raportului scris-citit. Acuza principală adusă veleitarului este carenţa culturală. Există chiar un „argument” după care respectivii nu citesc de teama să nu-şi afecteze, vezi Doamne, stilul. Este imaginea caricaturală a unei genuităţi imposibile în practică, o ignorare a textului continuu care formează literatura, o justificare puerilă gen „îmi iau jucăriile şi plec”, atunci cînd nu-mi convin regulile jocului. Iar regula jocului literar este o continuă autogenerare de forme, dincolo de subiectivitatea care îşi cere intrarea în lume sub chip de cuvînt. Veleitarul scrie mai mult decât citeşte. Şi nu citeşte decât ceea ce-i place, nu ceea ce trebuie.
Se manifestă o mare disproporţie între ceea ce are de spus grafomanul şi ceea ce spune el efectiv. Ambiţia lui este totdeauna maximă, vrea să spună „totul”, în fiecare poezie, în fiecare rînd. Nu se poate fixa pe un singur lucru care poate fi privit din mai multe unghiuri. Ca individ, el poate fi pitoresc sau chiar (mai rar) simpatic. Sociologic este o calamitate benignă. Într-o vreme de reaşezare valorică şi confuzie riscă însă să provoace mutaţii în genetica spirituală dătătoare de grave malformaţii.
Humusul cultural este dat de aceşti oameni monomaniaci, ceea ce, jucîndu-ne cu etimologia, am putea traduce prin cei folosind o singură mînă. Din rîndurile puzderie ale obsedaţilor de publicare se naşte fluxul cultural sănătos de la elite spre bază. Fără acest ferment sămînţa cea bună n-ar avea cum încolţi. Cine n-a avut în viaţa lui un acces de veleitarism, să ridice piatra….
2004
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentați