miercuri, 12 septembrie 2007

Doua morti care nu dovedesc nimic

DOUĂ MORŢI CARE NU DOVEDESC NIMIC



Casting pentru rating

Moartea face rating. Este o axiomă. Cu condiţia să fie o moarte „anormală”, prin accident sau crimă. Sau moartea unei vedete. Altfel, stingerea înceată a unui bătrân uitat într-un azil sau într-o insalubră garsonieră nu interesează pe nimeni. Afară de cazul în care este descoperit după câteva luni. Este o ambiguitate de statut care transformă însăşi ontologia morţii. O ambiguitate de sens. Dintr-un eveniment care tinde să fie tot mai discret, mai ascuns de ochii publicului, ceva ce ni se întâmplă aproape ruşinos, de care rudele trebuie să facă pe cât se poate mai puţin caz pentru a nu-i indispune pe ceilalţi (cum este văzută moartea în lumea contemporană, spre deosebire de cea tradiţională, unde era prin excelenţă ritualizată, deci publică) moartea redevine într-altfel, un fapt public, prin mediatizare. I se smulge astfel ultimul atom de sacralitate, de intimitate. Ritualul devine simplă retorică. Este transformată în discurs şi în spectacol. „A morţii atroce şi grea impudoare” ocupă prima pagină. S-au întâmplat în săptămânile din urmă, foarte aproape una de alta, două morţi care nu au absolut nimic în comun, în afara excesivei şi într-adevăr impudicei lor mediatizări. Cea a profesorului Liviu Librescu şi aceea a Ralucăi Stroescu. Absolut nici o legătură între ele, le desparte nu numai un ocean planetar, ci şi unul de circumstanţe. Primul, evreu supravieţuitor al Holocaustului, este ucis de gloanţele unui dement dintr-o universitate americană în timp ce-şi apăra studenţii, oferindu-le prin sacrificiul său răgazul de a scăpa. Cea de-a doua, răpusă în condiţii neclare de surmenaj şi muncă peste măsură, dar sunt, ca întotdeauna în astfel de cazuri puse în discuţie şi competenţele sistemului medical. Nici o legătură deci, în afara publicităţii. Încât ne putem întreba: ce (mai) este o moarte ajunsă pe prima pagină sau în prime time? Nu suntem oare astfel deposedaţi de unul dintre ultimele lucruri care ne mai aparţineau inalienabil? Au fost descrise de-a lungul vremii multe tipuri de înstrăinare, nu am ajuns oare în faţa unei limite de netransgresat: înstrăinarea de propria moarte? Bombele umane ale teroriştilor într-un fel, presa devoratoare într-altfel, reducerea până la dispariţie a spaţiului intim nu duc la o astfel de schizoidie?
Nedreptatea provine din dezechilibru. Presa necrofilă se poate justifica prin aceea că propune eroii de care lumea are nevoie. Justificarea ţine în măsura în care am avea aceeaşi importanţă acordată şi vieţii acelora. Nu a lor neapărat ca indivizi, a lor ca reprezentanţi ai unei categorii. Câte articole despre profesorii de la Politehnică aţi citit? Sau despre cei care muncesc până la epuizare sacrificându-şi orice altă împlinire personală şi care sunt cel mai adesea prezentaţi ca „poveşti de succes” pentru că au câştiguri ce trezesc invidia şi contrazic locurile comune cu „românul e puturos” şi „nu se poate câştiga bine decât afară”. Şi dincolo de asta? Or, iată, asemenea personaje apar în faţa publicului, din păcate, numai postum. Gândirea descărnat structurală ar putea vedea aici o schemă generală şi banalizată: a omului neînţeles care devine model şi admirat după moarte. Nimic nu ne îndepărtează mai mult de înţelegerea cazurilor noastre decât o asemenea schemă superficială. Care presupune măcar o anume intenţionalitate, încrederea într-o operă care tace în prezent dar va vorbi după moarte. Pentru cei doi nu ne putem imagina o metafizică a morţii. Unul a ales într-o clipă gestul urgent al sacrificiului, ceea ce-i înnobilează actul prin spontaneitate. Celălalt exemplu a fost transformat mai degrabă într-un contra-exemplu de genul: munca ucide. Nu sensul acestor morţi absurde a răzbătut în presă, în măsura în care moartea poate avea un sens. Ci doar aberaţia unui anume moment. Distorsiunea unor destine altfel comune. În felul acesta, tocmai valoarea de model pe care oratoriile jurnalistice au intenţionat-o poate s-a pierdut. Speculând accidentalul, au demonetizat realul. Două biografii ivite brusc din neant odată cu intrarea de fapt în el. Şi pe care mausoleul de litere, în loc să le nemurească, le-a ascuns şi mai adânc unui înţeles obştesc.

Aplauze

La ieşirea din Muzeu, sicriul ce-l purta pe Octavian Paler a fost aplaudat. Gest descumpănitor, comentat ca atare în câteva articole. Se pare că moda ar veni de la înmormântările marilor artişti cărora li se aduce astfel un fel de ultim omagiu la ultima scenă jucată in absentia. Dar aici nu era cazul. M-am gândit imediat cât l-ar fi supărat aceste aplauze pe unul dintre puţinii care au opus băşcăliei naţionale (vezi excelentul eseu al Anei Blandiana din România Literară) o seriozitate în sensul metafizic, nu psihologic, puţin comună pe aste coordonate geo-culturale. Ceea ce s-a întâmplat cu câteva săptămâni mai devreme cu cele două nume (căci numai două simple nume au rămas, din păcate) echivalează cu asemenea aplauze tipărite, poate sincere în intenţia lor, dar lovind complet alături de ţintă. Dorind să omagiem nişte morţi, sau să trezim măcar nişte interogaţii, am adus un îngrozit elogiu Morţii. „Dacă moartea nu poate fi gândită nici înainte, nici în timpul, nici după, când anume o putem gândi?” se întreba Vladimir Jankélévitch. Cu excepţia războaielor, a calamităţilor, moartea rămâne un act al tăcerii individuale. În cazuri precum cele citate cineva îşi propune să vorbească în numele morţii. Să o supra-determine. Jankélévitch vorbea despre o supraconştiinţă a morţii, singura care ar fi eventual capabilă să-i priceapă sensul, să o gândească pentru că o poate privi dintr-un „exterior” imposibil de conceput pentru noi. Publicitatea acordată morţii creează iluzia unei astfel de instanţe. Periculoasă iluzie. Prin inflaţie. De fapt, noi nu am gândit excepţia evenimentelor respective, adică înţelesul lor profund, ci doar circumstanţele lor. De neignorat fireşte, căci o mai bună reglementare a portului de armă sau a consecinţelor diagnosticelor psihiatrice la ei, sau a legislaţiei muncii la noi, n-ar strica nimănui. Dar dincolo de asta? Fiecare simte că îndărătul unor astfel de evenimente s-ar ascunde o morală. Degetele în ochi ale televiziunilor şi ziarelor au crezut că trebuie să o facă foarte vizibilă. Şi dacă o astfel de morală nu există? Şi dacă, existând, s-ar cuveni să rămână discretă? Sau poate că ea este, pur şi simplu, în altă parte decât în spaţiul de idei comune în care a fost vârâtă cu sila. Până unde putem împinge imixtiunea, în viaţă, dar mai ales în moarte? Eroismul de cinema naiv şi de roman prost, cu eroul care ridică steagul pe metereze îndemnându-şi tovarăşii cu pumnul drept ridicat să continue lupta este doar o imagine cu, iată, ciudate remanenţe subconştiente. Mă ridic împotriva scotocirii morţii sub pretextul moralei vieţii. Ea induce o exponenţialitate falsă.


Sfârşit ca spectacol

Într-o societate a spectacolului, cum s-a spus, moartea însăşi nu mai „trăieşte” în imaginarul colectiv decât în măsura în care devine spectacol. Până în zorii epocii recente un fapt supravieţuia efemerului în măsura în care devenea poveste. Astăzi, trăieşte în măsura în care se supune dintru început condiţiei de provizorat a spectacolului. Se naşte cu certificatul de deces instantaneu în buzunar. Aparent concretul zilei mă contrazice, de vreme ce marfa pe care au încercat să o extragă şi să ne-o vândă televiziunile şi ziarele a fost tocmai exemplaritatea, într-un sens sau altul, celor două cazuri. Dar, neputând şi neştiind să vândă (acest obligatoriu cuvânt, atât de nepotrivit în context) decât circ, de unde pâinea spiritului? Senzaţia de inadecvare provine dintr-o impuritate a discursurilor. Pe de o parte, se intenţionează o eroizare, care şi ea este un bun agent comercial. Pe de altă parte, se insistă pe o trăsătură fundamentală: cea de victimă. A unui ucigaş descreierat pentru profesorul american, a „sistemului” asupritor sau măcar a presiunii unui anume mod de viaţă care face din „carieră” Dumnezeul omului de azi în cazul tinerei de la noi. Or, statutul de victimă nu se potriveşte cu acela de erou. Or una, or alta. Supralicitând prin suprapunerea celor două discursuri, presa le-a demonetizat simultan. Un asemenea discurs mixt degradează tragedia la melodramă. Sigur că acesta este traiectul lumii noastre însăşi, dar de ce să obosim a-i semnala căderea în derizoriu? Nu mai ştim să murim, putem invidia solemnitatea teatrală a morţii clasice. Retorică până la insuportabil, moartea clasică avea un sens. Moartea media te livrează celorlalţi, nu-ţi mai lasă în proprietate nici măcar acest ultim moment al intimităţii.
„Nu e nimic de gândit asupra morţii. Dar e ceva de imaginat?” se întreabă Jankélévitch mai departe. Moralizând impenitent asupra unor morţi în condiţii excepţionale, publicitatea lor ne stimulează adrenalina, dar ne castrează imaginaţia. Religiile construiau un fastuos imaginar al morţii care atenua spaima de Marele Gol. Modernitatea şi toate „posturile” ei cred că se pot dispensa de aceste imagini fără a plăti bir. Dar poate că premiza mea însăşi este falsă, la urma urmei de ce ar trebui o moarte să dovedească ceva? Tocmai aici este clenciul discuţiei. Aruncându-se asupra biografiilor celor doi anonimi (fiecare în felul său) exemplari, ziariştii au introdus sfârşitul forţat într-o altă poveste. Nici unul dintre cei doi nu face parte din povestea ce i-a fost inventată. Nici unul nu era pregătit la modul tragic pentru acest sfârşit pe care realitatea i l-a inventat. Sigur că există o dimensiune moral-religioasă şi în sacrificiul de sine pentru a salva viaţa celorlalţi şi în „workalchoolism”. Dar ea ne-a scăpat în general printre degetele cu care scriem. Pentru ca astfel de morţi, şi se petrec multe cotidian, nu toate ajungând în prime time, sunt mute. Ele oscilează între cei doi barbari: semnificatul şi semnificantul, uitându-l tocmai pe marele Semnificator. Căci, la drept vorbind, numai prin el ni se poate transmite ceva. Nu prin medii. Mediile au nevoie de eroi ai zilei. Orice eroism care depăşeşte o zi le devine repede incomod. Adică exact inversul limbajului martiric hrănit direct din trans-temporal. Adică din viaţă. Este o paradigmă mitică evidentă aici. Care, pe cât o refulăm mai puternic, pe atât ne adânceşte mai mult în nevroza exemplarităţii. Avem nevoie de tot mai mulţi eroi pentru că viteza cu care îi devorăm în canibalismul faptului divers depăşeşte capacitatea normală a societăţii de furniza cazuri exemplare.
Oare, printre sarcinile urgente ale ceasului nostru istoric să se afle şi aceea a unei noi raportări (ceea ce ar presupune şi o nouă rostire) la moarte? Adică recâştigarea dreptului de a muri? Este, de fapt, o întreagă artă a admiraţiei ceremonioase şi discrete care s-a pierdut, fiind înlocuită de o hollywood-izare a morţii. Alături de banalizarea răului s-ar putea vorbi şi de banalizarea prin eufemizare excesivă a exitusului. De altfel, dintre cele trei modalităţi pe care filozoful citat în acest text le vede folosite în a eluda obstacolul indicibilităţii morţii: eufemismul, inversiunea apofatică şi conversiunea la inefabil, discursul public despre moarte foloseşte azi în special prima cale. În faţa acestui subiect care este un exemplu strălucit de pharmakon – leac şi otravă totdeodată – oglinda presei are o sarcină ingrată: ea trebuie să spună totul, să nu lase nimic ascuns, dar, în acelaşi timp, să menajeze pudori contemporane bine înrădăcinate în mentalul colectiv, să ascundă cât mai mult din aspectul odios al morţii, lucru care în pre-modernitatea epidemiilor de ciumă şi a execuţiilor publice de pildă ţinea de o oarecare rutină cotidiană. Să vorbeşti despre moarte fără a-i evoca angoasa, iată marea performanţă imposibilă. Trauma originară a oricărui text contemporan despre moarte. Citez pentru ultima oară din autorul Tratatului despre moarte. „Căci angoasa este confuzia unei conştiinţe care a încercat să gândească moartea aşa cum gândeşti un conţinut finit şi care se retrage, înnebunită şi descumpănită, din faţa acestui monstru”. A bate în retragere cu respect. Minimul care ni se cuvine şi li se cuvine celor care nu vor să dovedească nimic prin moartea lor.



2007

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentați