Cărţi care au schimbat lumea

ABONAMENT ŞI CARTE-LĂ



Motto: Carte iubită, fără de folos, /Tu nu răspunzi la nici o întrebare.
Tudor Arghezi


Recunosc, am căzut în propria capcană. Propunînd tema numărului nu mă gîndisem la ce pericole mă expun. În fond, trăim într-o prezumţie de aroganţă ce ne este indusă de un sens al cuvîntului literatură care datează de numai cîteva sute de ani şi este covîrşit de alte înţelesuri, mult mai vechi. Dar noi nu-l ştim decât pe acesta. De aceea nu pot începe decât cu o propoziţie tranşantă, care să ne coboare din nori: nici o carte de literatură n-a schimbat lumea! Poate vreun destin individual, asta da, dar numai atît. Cartea, de la tăbliţa de lut zgîriată cu stilul, până la papirus şi „porosul in folio” nu are deloc a face cu „literatura”. Ea închide în tainicele-i semne cu totul alte scopuri şi himere. Nu suntem oare contemporani cu lupta între două Cărţi, poate într-adevăr dintre acelea – foarte puţine – care au răsturnat condiţia umană: Biblia şi Coranul? Şi cîte exemple mai putem adăuga la acestea: poate Iliada şi Odiseea pentru întemeierea spaţiului elen şi, prin urmare a Europei, poate Vedele într-un alt spaţiu cultural. Poate Capitalul? Şi restul? Unde sunt Sofocle, Dante, Shakespeare, Goethe, Balzac, Baudelaire, Dostoievski? Autori, cu toţii, de Cărţi. Mari. Dar nici unul ajungînd la Cartea, nu ştiu dacă aceeaşi, la care rîvnea Mallarmé.
O vorbă înţeleaptă ne sfătuieşte să ne temem de omul unei singure cărţi. El devine un fanatic prin care se revarsă în lume intoleranţa. Nu am încredere în oamenii care vor să schimbe lumea printr-o carte. Ei au produs marile dezastre ale istoriei. Şi privesc plin de îngăduinţă literatura, ea, ca expresie a „secundarului” nu a provocat niciodată atîta rău ca operele ideologice. Cel mult, literatura „demască” (îmi place acest cuvînt proletcultizat). Pentru că dă jos măştile unei realităţi prea stratificate. Îmi vine a crede că literatura a început să fie scrisă tocmai împotriva cărţii unice. Pentru a salva fundamentala varietate a genomului cultural al umanităţii. Să nu uităm celebrul sofism al califului Omar I (581?-644) pentru a justifica holocaustul Bibliotecii din Alexandria: dacă toate acele cărţi contrazic Coranul, atunci ele trebuiesc arse. Dacă ele sunt de acord cu principiile Coranului, atunci dublează inutil Textul şi pot fi arse. Este „argumentul” criminal în spatele căruia se ascund toţi zeloţii cărţii unice.
Forţa literaturii stă tocmai în faptul că este de neconceput fără Multiplicitatea ei, uneori haotică, din ce în ce mai haotică, dacă o asemernea formulare este permisă de logică şi de gramatică. Astăzi, scriitorul, şi deopotrivă cititorul, par obosiţi de această prolificitate cancerigenă a cărţilor. Şi, prin recul, se întorc tot mai mult spre ceea ce le-ar putea da iluzia cărţii unice. Chiar dacă ea nu este, în spiritul vremii, decât un surogat. În cele de mai sus, eu însumi am indus o direcţie falsă în raport cu premizele. De ce, de pildă, n-am aminti, printre cărţile care au schimbat soarta omenirii, Elementele lui Euclid, Principia Mathematica a lui Newton, Declaraţia universală a drepturilor omului, Cugetările lui Pascal, Critica raţiunii pure a lui Kant, Fenomenologia Spiritului a lui Hegel, Teoria relativităţii a lui Einstein, publicarea hărţii integrale a genomului uman? Şi fiecare cititor îşi poate alcătui rapid propria listă. Ceea ce nu este decât o probă indirectă a premizei că nu există, şi nu trebuie să existe, o carte unică.
Am trecut de la era cărţii la era cartelei. Ea ţine loc de orice: de fisă pentru telefon, de cheie pentru intrarea în cameră sau pornirea maşinii, de bani, de buletin personal, de fişă medicală, de abonament pe autostradă şamd. Nu cartea electronică este duşmana cărţii, ci cartela. Adică abolirea identităţii, unificarea, uniformizarea, pseudonimul de totdeauna al morţii. Lumea s-a schimbat în ultima sută de ani mai mult decât în toată istoria ei precedentă. Şi nimic din această metamorfoză nu s-a datorat vreunei cărţi de literatură. Este o lecţie de umilitate care îi face foarte bine scriitorului, îl ajută să-şi găsească locul într-o lume în care „funcţia” lui (în sens matematic) este tot mai greu de identificat. Sau poate nu mai există? Nu cărţile schimbă lumea, ci lumea schimbă cărţile. Lovinescu, păstrîndu-se cu stricteţe în perimetrul estetic, vorbea despre o mutaţie a acestor valori. Atunci ele nu mai pot fi „puncte cardinale în haos”. Demiurgismul grandilocvent al unor scriitori nu poate provoca azi decât lejere zîmbete. Nu mai trăim – totuşi – în secolul XIX, pe fericitele plaiuri de vînătoare ale romantismului. Atunci încă se credea idealist într-o preeminenţă a scriitorului în istorie. Azi, ruptura mi se pare evidentă şi a întîrzia într-un astfel de mit se vădeşte complet ineficient. Nu sunt pesimist în ceea ce priveşte viitorul literaturii, dar îngrijorat/curios în tot ceea ce se referă la condiţia scriitorului. Poezia şi romanul şi-au epuizat de mult toate combinaţiile alchimice posibile, proza nonfictivă a explorat toate cotloanele eului, jurnalul a exhibat tot ce se putea exhiba din secretele persoanei, la ce ne mai putem aştepta, în afara unei explorări a farmecului discret al modei retro? Scriem, acoperim spaţiile cu semne inutile, care „nu răspund la nici o întrebare”. Pericolul de a visa la cartea unică este capcana în care poate cădea orice scriitor. Capcana totalitară. Există puţine structuri ale persoanei mai dedate spre invazia totalitară decât cea a artistului. Visul lui de a scrie Cartea. Sau de a o rescrie pe cea scrisă în illo tempore. După care să se mişte Lumea. Este un reziduu de mentalitate magică care probabil stă şi va sta la temelia oricărui act creator de natură artistică. Sau ştiinţifică, distanţa dintre cele două este mai mică decât pare la prima vedere. Dezvrăjim, dezvrăjim. Iar literatura nu mai construieşte marile naraţiuni, ci le deconstruieşte. De aceea ea se adresează altui tip de cititor, mai sceptic, mai greu de furat de poveste, pentru că a citit de mult toate cărţile şi carnea este tristă. Helas!

2005