Humanitas

LINIŞTEA


Cred că era prin 1991-1992 (memoria nu mai fixează exact momentul) când s-a deschis prima librărie Humanitas, undeva într-un gang pe Calea Victoriei, în apropiere de Piaţa Amzei. La ceva vreme, spaţiul acela mult prea îngust a fost părăsit pentru cel care adăposteşte şi azi „librăria din fundul curţii”. Şi mai tîrziu, fosta librarie Dacia de lîngă biserica Kreţulescu s-a adăugat cu eleganţă acestui circuit. Este foarte greu de explicat celor mai tineri, care nu au experienţa tunelului întunecat de până în ’89, senzaţia de tulburare cvasi-mistică (îmi controlez bine cuvintele) pe care am trăit-o în acel spaţiu. Nu era vorba doar despre avalanşa de titluri, autori, teme sub care orice om de carte care nu avusese cum să iasă din ţară pînă atunci se simţea pur şi simplu asfixiat de încîntare. Editura-librărie devenise repede nu un simplu spaţiu de comerţ (fie el şi de carte), ci o instituţie culturală, o atmosferă. Tocmai atmosfera făcea inenarabilul expediţiilor în acest spaţiu privilegiat. Pe stradă erau vremuri tulburi şi mai ales extrem de zgomotoase. Faţă de ele, insula Humanitas aducea o linişte cu care noi nu eram obişnuiţi. Se vorbea în şoaptă, vînzătorii erau de o amabilitate complice, se crea repede senzaţia că participi la un ritual. După 15 ani îmi aduc aminte cum, la un moment dat, doi domni, prinşi într-o dispută mai aprinsă, cum multe încingeau spiritele pe atunci, au ridicat puţin vocea. Nu era o ceartă, ci doar o dispută puţin mai apăsată. Foarte amabilă, vînzătoarea le-a cerut să coboare tonul şi cei doi domni au tăcut ruşinaţi. Mi-a rămas în minte această întîmplare banală ca un însemn al acelor vremuri şi ca un „brand”, cum se spune acum, al ceea ce a fost numit „spiritul humanitas”. Urmăriţi ce scriu şi cum vorbesc în apariţiile lor publice oamenii care ţin, într-un fel sau altul, de acest spirit, chiar atunci cînd este vorba despre polemici vehemente: de la Andrei Pleşu şi Patapievici la, să zicem, Vlad Zograffi sau Sorin Lavric. Chiar şi o ureche neatentă surprinde un calm, o linişte a acestor apariţii care contrastează violent cu vacarmul cotidian. De altfel, chiar din acei ani un critic literar cu harul formulărilor memorabile a numit tînăra generaţie care se forma în acel spirit „generaţia humanitas”. Şi mare parte din acei tineri sunt astăzi printre vîrfurile „României active”, cea dintre 30 şi 50 de ani. Sigur că între timp spaţiile acelea şi-au pierdut aura. Au devenit spaţii comerciale funcţionale, elegante, construite după principii de marketing modern. Dar nu mai au fascinaţia acelor momente de la începuturi. Nu mai emană liniştea interioară. Sigur că s-au mutat accentele şi, de pildă, ceaiul de la Cărtureşti e mai aproape acum de freamătul interior cu care descopeream atunci avalanşa de titluri care au construit o vîrstă a României recente.
Îmi rememoram aceste lucruri colindînd pe culoarele ediţiei de toamnă a tîrgului de carte. Normal, aici atmosfera este cu totul alta, mai aproape de sensul curent al cuvîntului „tîrg” (nici sinonimul bîlci nu-i departe), mai pestriţă, mult mai gălăgioasă, mai preocupată de partea comercială decât de cea strict culturală. Sunt şi multe amănunte care limitează plăcerea tactilă a primului contact cu cartea. Aici nu ai timp şi spaţiu să răsfoieşti, să deguşti o carte, lumea vine în genere deja avizată asupra lucrurilor de interes, surprizele nu deţin un loc în arhitectura tîrgului şi se caută mai mult reducerile de preţ şi lansările cu aspectul lor de mondenitate. Spre regretul meu au dispărut spaţiul central de lansări, dar şi instalaţiile de la care puteai bea un pahar cu apă rece, foarte bine venită în căldura sufocantă din incintă. Editorii se declară mulţumiţi de cifrele de vînzări şi de vizitatori. Dar este limpede pentru toată lumea că şi acest tîrg şi-a cam atins limitele creşterii şi trebuie inventat ceva care să-l revigoreze. Nici strigările lui Daianu n-au mai avut parcă farmecul d`autre fois. Sau am fost eu într-o dispoziţie proastă? Sunt moduri diferite de a consuma cartea, tăcerea aceea de la începuturi nu era doar o simplă chestiune de bună cuviinţă, cum ar fi părut unui vizitator de pe alte meridiane. Noi percepeam atunci, în clocotul anilor 90, freamătul tăcut al cititorilor din librărie ca pe un fel de complicitate subliminară; oamenii care treceau pragul se recunoşteau ca făcînd parte dintr-o confrerie secretă ce nu avea altă putere de opus vacarmului public decât obstinata reculegere în faţa cărţilor.
Lumea noastră culturală se dă de ceasul morţii invocînd o aşa-numită criză a lecturii. Dacă te iei după afluxul din tîrg, încă stăm bine. Criza răzbate însă în altă parte, nu este pur şi simplu un indicator al numărului tot mai mic de oameni (tineri) care mai deschid o carte. Este o criză al unui comportament. Al unui mod de solidaritate anonimă în jurul unor valori. Care există chiar fără a fi formulate. În nebunia miilor de titluri din tîrgul de carte, a ofertelor care de care mai atrăgătoare, mi-am amintit pentru o clipă tăcerea cu adevărat „culturală” a începuturilor.

2007