SFÎRŞIT DE SECOL
Noi, cei care am trecut de secolul XX suntem obligaţi să ne punem întrebări recapitulative. Istorici şi filosofi au gîndit că secolul XIX s-a terminat, ca viziune existenţială, psihologic, odată cu dislocările de cataclism ale primului război mondial. Oare cînd s-a sfîrşit cu adevărat secolul XX? Odată cu prăbuşirea Zidului Berlinului şi căderea sistemului comunist din 1989? Odată cu atacul terorist de la 11 septembrie 2001? Sunt doar două date care au fost mereu invocate. Dar dacă, din perspectiva timpului ele nu se vor dovedi, totuşi, a fi cele mai relevante?
Ca „absolvenţi”, cel puţin cronologic, ai defunctului veac, suntem datori să ne asumăm şi bunele şi relele sale. Recitesc o propoziţie a uneia dintre cele mai incisive conştiinţe scriitoriceşti (chiar dacă unii tocmai pe aceasta o neagă) a României ultimei jumătăţi de veac: Marin Preda. În Convorbirile cu Florin Mugur (carte ce ar trebui recitită, este surprinzător de actuală!) acesta lansează la un moment dat o teribilă judecată acuzatoare. „Ştiu însă că secolul nostru e vinovat, şi-l acuz că a strecurat în conştiinţa omenească îndoiala faţă de om”. (1973, pp.128-129) Or, în momentul în care omul încetează de a mai fi valoarea absolută, orice aberaţie îşi poate găsi justificarea. Recitiţi Demonii ori Crimă şi pedeapsă, unde această prăbuşire a reperelor şi consecinţele sale sunt anticipate. Opera lui Preda iese din această mirare în faţa miracolului cît de jos şi cît de repede putem să cădem. Nu cred că e timpul să ne desprindem de această mirare, de trei decenii de cînd a scris Preda aceste rînduri, şi cînd părea că nimic nu ne poate surprinde în domeniul lui homo homini lupus, s-a dovedit că inventivitatea răului este inepuizabilă. Modulaţiile felului în care s-a insinuat îndoiala faţă de om au atins culmi ale subtilităţii greu de bănuit în anii ’70. Umanismul tradiţional a murit. Nu întîmplător cîteva dintre cele mai incitante cărţi ale ultimelor decenii sunt cărţii de etică. Trăim într-un „amurg al datoriei” în care toate reperele etice au fost relativizate, de nu s-au estompat cu totul. Nu întîmplător, gîndirea secolului deja trecut (cîţi ne-am obişnuit de fapt cu ideea?) a stat sub semnul „maeştrilor suspiciunii”, cum îi numea Foucault,: Nietzsche, Marx, Freud. Fiecare în felul său are o contribuţie esenţială în destrămarea ideii de om. Luaţi aproape la întîmplare 10-20 de romane de ultimă oră din cele traduse la Polirom sau Humanitas, şi veţi găsi acolo un chip de om aflat la o mare distanţă de cel căruia noi îi atribuim trăsăturile omului din secolul XX. Descompunerea continuă, ea nu mai este provocată de mari confruntări armate, ci mai degrabă de evenimente „mărunte”: epidemia de SIDA, acceptarea căsătoriei între homosexuali, comunicarea pe NET, gaura din stratul de ozon, filosofiile relativiste, fundamentalismele politico-religioase, creşterea exponenţială a cantităţii de timp liber, cultura de consum, schimbarea structurii muncii, diversele forme ale teoriei despre „sfîrşitul istoriei”, împingerea corectitudinii politice spre limite aberante, mondializarea, impactul televiziunilor şamd. Nu întîmplător, cartea care în România a stîrnit cele mai aprinse polemici în deceniul din urmă a fost Omul recent, o critică inclementă a acestui tip de om pe care îl doare undeva de ideea unei umanităţi generice. Nu ştiu dacă Preda avea ştiinţă de formula bine ştiută a Hannah-ei Arendt despre banalizarea răului în secolul XX. Oricum, cel două afirmaţii sunt consonante.
„Cunoaştem însă şi forme mai subtile, împrejurări în care însăşi fibra umană este pusă în condiţii atît de infame, încît se degradează, se deteriorează, iar artistul, om destinat unei acţiuni spirituale nobile, ajunge să nu mai ştie nici ce e arta, nici care e misiunea ei, să contribuie el însuşi în mod direct şi activ la dispariţia artei ca noţiune şi a sa ca artist. E cazul să ne întrebăm ce nu putem noi ierta secolului nostru, ce învinuiri grave îi aducem. Cred că una dintre cele mai grave învinuiri este tocmai aceasta: a dovedit că lucruri pe care noi le socoteam de neimaginat, dincolo de limitele răutăţii omeneşti, sunt totuşi posibile. S-a creat pe mari porţiuni din suprafaţa pămîntului un climat de o extremă nocivitate care, acţionînd cu forţă asupra omului, l-a determinat să dea la iveală tot ce avea mai urît în el, pornirile cele mai josnice. Am văzut ci ochii noştri uluiţi că e posibil să se creeze asemenea structuri sociale şi asemenea norme de convieţuire, încît indivizii, ca şi cum ar fi fost drogaţi sau ca şi cum ar fi fost otrăviţi cu o otravă lentă, să nu se mai comporte ca oameni şi nu atît să se înstrăineze de natura lor, cum spunea Marx, ci mult mia rău, să se modifice unii pe alţii şi să capete nişte înfăţişări mai monstruoase chiar şi decît cele pe care le-ar putea scorni imaginaţia diavolului” (1973, p.128) „Două chestiuni rezultă” din acest rechizitoriu de cîteva rînduri. Mai întîi, obsedaţi să punem totul în cîrca puternicilor zilei, a politicienilor, să observăm că Preda este preocupat de răspunderea ce revine artistului în acest proces ireversibil (?) al degradării ideii de om. O temă cumplit de demodată, pe care, dacă o aduci în discuţie, primeşti cele mai violente replici de reacţionar sau cel puţin demodat. În al doilea rînd, formulările sale au (dacă le plasăm cum se cuvine în contextul epocii) suficientă ambiguitate sau generalitate pentru a nu acuza numai unul singur dintre cele două sisteme care au alterat iremediabil umanul în trecutul secol, ci pe amîndouă deopotrivă. Este, încă odată, un act de conştiinţă peste care nu se cuvine să trecem cu uşurinţă.
Sub aceste întunecate auspicii noi am trecut, fără să băgăm măcar de seamă, într-un alt secol. Şi într-o altă structură a mentalităţii. Cu toate acestea, cred că judecata (în toate sensurile cuvîntului) lui Preda rămîne să ne bîntuie cugetele. Ca să-l parafrazăm pe Dostoievski cel nu foarte iubit de romancierul nostru, dacă ni s-a insinuat în suflet îndoiala faţă de om., atunci totul este posibil.
2004
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentați