modernitate

FONDUL & FORMA


M-a surprins să citesc zilele acestea într-un document pur politic bine cunoscuta formulă „forme fără fond”. De altfel, ea a revenit în discuţiile publice destul de intens (tot mai aplicat în studii culturale sau sociale din ultimii ani, vezi de pildă Ciprian Şiulea „Retori, simulacre, imposturi”) ca o formulă capabilă să sintetizeze o vastă problematică a unei societăţi aflate în tranziţie. De aceea cred că nu strică o recapitulare a problemei. Formula, impusă cum se ştie de Titu Maiorescu, era menită să descrie fericit un întreg proces de modernizare instituţională a ţării. Percepţia fenomenului ca o inadecvare era, de altfel, extrem de răspîndită în epocă, meritul lui Maiorescu fiind acela de a oferi o demonstraţie impecabilă şi o formulare memorabilă. Iniţial însă, exprimată într-un context literar, formula a fost resimţită şi analizată ca una preponderent sau exclusiv culturală. Mai tîrziu, chiar în activitatea politică a junimiştilor şi în speţă a lui Maiorescu, s-a văzut că ea poate avea o aplicaţie mai largă, nu una exclusiv culturală. Discursurile parlamentare ale lui Maiorescu sau Petre Carp sunt o dovadă. Nici Lovinescu, mai tîrziu, în capitala sa istorie a civilizaţiei române moderne nu se va axa pe istoria literară, dînd un studiu de largă aplicaţie sociologică. În perioada complicată a receptării maioresciene de după 1944 (mai bine zis de după „reabilitarea” lui şi reapariţia ediţiei din 1967 prefaţată de Paul Georgescu) în mod inevitabil accentul s-a pus pe formele literare. Acum, formula maioresciană îşi retrăieşte o nouă şi acută actualitate. Ea poate fi transpusă în următoarea întrebare: cum modernizăm România? Maiorescu venea după cîteva decenii de modernizare galopantă, haotică „de sus în jos”, căreia încerca să-i impună o raţionalitate. Nu o frînă, cum i s-a reproşat. Acuzaţiile care i s-au adus în epocă şi mai tîrziu au fost că s-ar fi opus modernizării României. Citire evident superficială şi în contradicţie inclusiv cu activitatea politică a criticului. Este suficient să urmărim numai străduinţele maioresciene pentru limitarea învăţămîntului juridic în favoarea celui „realist”. Nu era aceasta un factor decisiv al unei modernizări profunde a României? Sau fidelitatea sa necondiţionată faţă de o Constituţie pe care o criticase ca pe una dintre formele supraadăugate, sau faţă de rege, asta într-o ţară în care consecvenţa inflexibilă a principiilor era şi este o floare atît de rară. Contribuţia lui Maiorescu la modernizarea autentică, eficientă a României nu poate fi negată. E suficient, pentru a continua exemplul de mai sus, să privim cum arăta învăţămîntul românesc la 1867 şi cum la 1917. Şi nu i se poate reproşa criticului şi politicianului Maiorescu faptul că această modernizare, în contextele istorice ştiute, nu a putut ajunge până în straturile cele mai profunde ale societăţii. Procesul fusese început, şi odată cu reforma agrară şi votul universal părea să fi intrat într-o nouă fază. Din păcate, al doilea război mondial şi tot ceea ce i-a urmat a scos România de pe o traiectorie pe care, în egală măsură liberalii şi conservatorii o aşezaseră în veacul al XIX-lea.
În condiţiile a ceea ce astăzi numim tranziţie, formele fără fond au revenit ca o formulă aproape miraculos de potrivită. Vorbim de „acquis comunitar” dar el nu este, în fond, decât actualizarea imitaţiei (v. Lovinescu) pe care statele de clasa a II-a ale Europei sunt obligate să o practice în vederea admiterii în continentul unit. Nimeni nu mai are curajul însă, astăzi, să vorbească despre necesitatea adaptării acestor instituţii, legi, programe, mentalităţi la anumite patternuri naţionale. Nu există, cel puţin, nici o dezbatere publică în acest sens. Cîteva firave încercări de a aduce chestiunea în discuţie au fost repede sugrumate de acuzaţiile de antieuropenism, naţionalism, reacţionarism etc. Şi totuşi, nici partidele, nici vreun om politic mai acătării n-au avut curajul să relanseze întrebarea: cum modernizăm România? De vreme ce toată lumea pare de acord că ea trebuie modernizată. Întoarcerea la exemplul maiorescian nu ar fi deloc inutilă. Nici în plan instituţional, nici în cel mai strict literal-cultural. Se discută până la oboseală despre generaţii şi elite, dar nu discutăm despre ce are de făcut literatura română. Suntem într-o epocă a introducerii bezmetice a formelor fără fond, dar fără un Maiorescu şi fără un Brătianu. Există senzaţia că, la ora actuală, literatura noastră este foarte à la page, că nu ne mai lipseşte nimic din ceea ce face voga în marile literaturi. Aşa să fie? Cred că, deocamdată, ne aflăm doar într-o etapă (necesară, inevitabilă) de acoperire a spaţiilor libere. Droguri, sex cît mai variat, autoficţiune, violenţă, un fel de „nou decepţionism” şamd. Chestiunea valorii literare e mai puţin urgentă în ochii unora (ce e aia „valoare literară”?) decât această grabă de a ocupa noi şi noi teritorii. Go west şi atît. Această fugă înainte, strategic, lasă în urmă mari spaţii neacoperite. Să observăm, de pildă, doar lipsa romanului politic, deşi material, slavă Domnului, am tot avea la îndemână.
Maiorescu era şi este fascinant pentru că părea să ştie exact, ca un doctor, care este boala şi care tratamentul cel mai potrivit. Astăzi, nimeni nu pare nici măcar preocupat să consulte pacientul care stă spăşit undeva, într-un colţ al sălii de aşteptare care se cheamă secolul XXI. În care singura formă autentică este măgăruşul cu care ţiganul îşi aduce zilnic lemnele furate din pădure. Hipermodernitate în România? A se scuti.

2005