inundaţii

ÎNECAREA CIREZILOR AGRESTE

Inundaţiile şi literatura… Generoasă temă. Parafrazând întrebarea învăţătoarei: ce ne spun nouă inundaţiile? Mai sofisticat: ce faţă (ascunsă) a feldeinţei naţionale au scos viiturile la suprafaţă? Situaţie limită, în care, despuiate de automatismele cotidiene, calităţile şi defectele apar într-o lumină mai puternică, evidenţiate, la indivizi ca şi la popoare. Dintr-un secol şi ceva de literatură modernă română s-a decantat (ca să păstrăm limbajul pluvios) o anume mitologie, un portret de tip puzzle al „rrromânului standard”. Plin, fireşte, numai de calităţi. Şi, mai ales, localizabil cu precizie: la sat. Acolo este alfa şi omega, acolo s-a născut veşnicia (de necrezut câţi au auzit de acest vers dar nu ştiu că este vers necum să ştie cui aparţine), acolo se prezintă în stare pură suma calităţilor neamului. Pe vremea sămănătorismului s-a ivit o dezbatere, nici până acum încheiată în subconştiinţa naţională, despre raportul sat – oraş şi locul unde se află adăpostită „românitatea”. Era o dezbatere justificată printr-o modernizare aflată abia la primii paşi şi prin situaţia socială şi economică a unei ţări „eminamente agrare”. Procesul ducea inevitabil într-o singură direcţie, cea în care a mers întreaga Europă modernă, încă din Evul Mediu târziu: urbanizare, secularizare, alfabetizare, industrializare, şamd. A venit însă războiul, apoi dominaţia modelului comunist care a impus o pseudo-modernizare în care toate cele patru elemente selectate mai sus dintr-o listă virtualmente mult mai bogată au apărut în prim plan, dar cu un conţinut pervertit. Nu-i inutil să observăm în treacăt că toţi aşa-zişii nostalgici comunişti (cei cu lozinca: nu pot ăştia să zugrăvească cât a construit Ceauşescu) exact în invocarea celor patru elemente de mai sus îşi află argumentele: găseai de lucru la fabrică, statul îţi dădea musai apartament la bloc, copiii se duceau la şcoala gratuită etc. Aşa se face că, după exact un veac, dezbaterea s-a relansat de la punctul la care fusese întreruptă de istorice vicisitudini, dând impresia celor care cred că lumea începe după 1990 că suntem iremediabil retardaţi culturaliceşte. Şi un cât de dreptate au şi ei.
Ce legătură au toate acestea cu inundaţiile? Au, întrucât cele mai mediatizate calamităţi din istoria noastră ne somează să ne repunem nişte vechi întrebări, ce-şi vădesc o neliniştitoare actualitate. Puhoaiele au afectat evident locuri foarte sărace, case din chirpici în majoritate (cine a stat să analizeze la vremea cuvenită datele ultimului recensământ şi să tragă cuvenitele învăţăminte?), şi, conspectând rapid imagini televizate şi reportaje din ziare, ce ne-a şocat? În cutare sat (pentru demonstraţie numele chiar ne-ar încurca), în vreme ce jumătate din localitate jelea casele pierdute, cealaltă se îmbăta la crâşmă de bucurie că a scăpat. De altfel, primele instituţii redeschise au fost crâşmele în care sătenii beau uitându-se la soldaţii care le scoteau noroiul din curţi. Într-alt sat i se ceru preşedintelui ajutor în oameni pentru curăţarea şanţurilor. Altundeva sătenii se adunară să spargă un dig, construit de unii mai isteţi din satul vecin, de teamă că astfel satul lor ar fi pradă apelor. Asta în loc să-şi fi făcut şi ei digul potrivit. Bătăile pentru ajutoare, reclamaţiile că vecinului i s-a dat mai mult sau furturile de conserve să le trecem la capitolul fapte diverse. Dar necesitatea ca, pentru a funcţiona un şantier, şeful statului sau cel al guvernului să fie prezenţi practic în fiecare zi pentru „a impulsiona” lucrările? Căci, în vreme ce angajaţii unei firme străine lucrau continuu, ai noştri ţineau sfântă ziua de sâmbătă-duminică mai ceva decât indienii vaca. Concluzia unui spirit defetist? O lipsă totală de spirit comunitar tocmai acolo unde idealiştii văd „esenţa” românităţii. Dar spiritul comunitar a apărut din altă parte, acolo unde prejudecata obştească ne învaţă să nu vedem decât egoism şi spirit mercantil: s-au mobilizat tocmai orăşenii. Nu interesează aici motivele, fariseice ori nu. Cred că inundaţiile au înecat ultimele iluzii păşuniste. Identitatea neamului (dacă există aşa ceva într-o judecată substanţialistă), cu cele bune şi rele ale ei, s-a mutat la oraş. Satul a ieşit din istorie (din nou şi definitiv). S-a scris mult despre ţăranii care, sub Ceauşescu, priveau încântaţi din curţi la elevii care erau aduşi să le culeagă recoltele. Iată că acea operaţie de spălare a creierelor a avut un succes deosebit. Urmaşii lor sunt şi mai apatici. Îmbătrânirea, migrarea către oraşe, sărăcia, alcoolismul conturează un peisaj deloc îmbietor.
Literatura noastră a fost factorul cel mai puternic prin care s-a înstăpânit această mitologie ruralistă. Ce-i drept, tot ea a lucrat, de la un moment dat, şi pentru destructurarea acestei mitologii, în sensul civilităţii, al completitudinii, al unei geografii sufleteşti întregite cu spaţiul urban. Dar asta s-a petrecut într-o prea scurtă vreme. Poate că, în locul caselor din chirpici se vor construi unele din cărămidă. Prin extrapolare, putem spera că vom depăşi şi mult desueta dihotomie de chirpici literar-filosofic dintre rural şi urban. Şi ne vom gândi în linişte (!?) la cestiuni mult mai arzătoare la ordinea zilei de secol XXI. Nu ştiu dacă literatura noastră va mai da un Moromete şi nu sunt de altfel convins că ar mai avea nevoie de (încă) unul. Putem fi sentimental, moral, filosofic îndureraţi de dispariţia acestei lumi. Dar această dispariţie poate fi citită ca un semn. Cu condiţia să nu rămânem în inter-val, să repudiem această „lume veche” fără a intra realmente în cea nouă. Căci spaţiul rural nu ne mai oferă valori, este secătuit. Să nu ne înşele enclavele turistice. Ele nu sunt decât puţin în urma valului de care vor fi atinse cât de curând. Mi se pare că este exact momentul în care ne aflăm. Uitaţi-vă la procentul studenţilor care provin din mediul rural, aproape egal cu cel al bugetului pentru cultură. În spatele cifrei debile se ascunde cea mai profundă inechitate a vremii de azi. Care explică în bună parte declasarea acestui spaţiu, un spaţiu care nu mai poate oferi decât modele pentru satiră stupidă. Căci tragedia agoniei sale s-a consumat de mult, discret, fără martori, sau cu martori indiferenţi. Urmăriţi manualele de liceu: ele promovează în cea mai mare parte acele opere şi acele valori care îşi află rădăcina undeva în trecut. sunt „valorile sigure” dar… Defrişările au lăsat pământul de sub ele sec şi apele l-au măturat. Ne plângem de lipsa apetitului pentru lectură la tinerii noştri. Lăsând de-o parte o mulţime de alte explicaţii, există şi aceasta: a unui sistem axiologic care nu mai semnifică nimic, este literalmente opac pentru tineri. Nu ştiu dacă e bine sau rău: constat.
Dincolo de compasiunea firească pentru năpăstuiţi, diluviul din această vară ne-a arătat faţa cea urâtă a „neantului valah”. Ruptura dintre intelectualitate şi „talpa ţării” pare la fel de evidentă, de asemenea, ca şi cea de după prăbuşirea podului de la Mihăileşti dintre Moldova şi Muntenia. Se socot patrioţi cei care, de fapt, ne propun modele literare cantonate într-o luncă pururi inundabilă. Nu mi-a plăcut ce-am văzut la inundaţii. Nu mi-a plăcut cum au fost prezentate. Nu mi-a plăcut ce-am citit despre ele. Nu-mi place schema umană pe care ele au dezvăluit-o. Dar poate că singurul lucru bun este că ele au înecat un mit. Şi din apele mâloase oricând se poate naşte altul.

2005