Scriitorii din exil

MARE NOSTRUM


Poate cea mai grea dintre probele pe care a fost nevoită se le treacă instituţia literară (prin extensie societatea întreagă) noastră după 1990 a fost integrarea scriitorilor din diaspora. Probă la care, în mare, putem spune că am picat cu succes. Îmi aduc aminte de surpriza pe care am avut-o în primul an de facultate când profesorul ne-a pus întrebarea, la care nu ne gândisem până atunci, „scrierile în limba slavonă fac parte din literatura română?”, cerându-ne, fireşte, argumentele pro sau contra. Mutatis mutandis întrebarea se poate pune şi pentru scriitorii exilaţi. Să recunoaştem că primul impuls este să ne gândim la treimea de succes: Eliade. Ionesco, Cioran. Dar acestea sunt mai degrabă excepţiile, geografia şi geologia exilului sunt mult mai variate şi mai complicate. Alcătuit din generaţii diferite, motivaţii diferite, moduri de adaptare diferite la rigorile expatrierii şi la ţara/regimul părăsite, cu greu exilul literar poate fi prins într-o formulă unificatoare. Sigur că metafora „patria mea este limba română”, reluată în multe forme, este frumoasă, dar inexactă epistemologic ea este departe de a acoperi un peisaj mult prea accidentat. Sunt scriitori care au adoptat limba ţării gazdă sau au scris în engleză ori franceză. Alţii au păstrat cu încăpăţânare scrisul în română. Unii au ţinut să se întoarcă în literatura mater/paternă, alţii deloc. Unii au crezut, după 1989, că li se cuvin automat fotoliile din faţă pentru meritul de a fi scris în libertate, cei „dinăuntru” i-au privit oarecum chiorâş. În fapt, avem de-a face cu acelaşi păcătos amestec de criterii, în care esteticul este subordonat. Sunt şi dificultăţi de încadrare, unde plasăm literatura din Republica Moldova? Dar pe cea a scriitorilor din Israel sau cei din spaţiul iugoslav? Ne mândrim cu nemţii „noştri” multipremiaţi în Germania? Pentru cititorul comun din România, literatura exilului este (încă) o mare necunoscută, dincolo de revelaţiile care s-au impus în lumea îngustă a literaţilor, de eforturile Jurnalului Literar sau ale altor publicaţii, de Enciclopedia lui Florin Manolescu… Sunt vârste şi destine complicate, greu de redus la un numitor comun, de la legionarii expatriaţi imediat după înfrângerea rebeliunii la scriitorii care au „ales libertatea” în „anii disperării noastre” 70-80. Dar cine a cercetat cât de cât neo-exilul de după 1990, atât de diferit de precedentele?
În mod nu tocmai paradoxal precaritatea condiţiei scriitorului român din exil este strâns legată de precaritatea condiţiei scriitorului român din ţară. Asta, fireşte, în cazul celui care vrea să fie recunoscut şi în baştina sa. Deficitul instituţional (uniuni de creaţie, reviste, ICR, ataşaţii culturali de pe lângă ambasade, centrele de studii româneşti din străinătate, biblioteci, universităţi, Academie, şamd) se răzbună, fiindcă nu există pur şi simplu un teren comun de întâlnire. Între simptomele „nu mă meritaţi” şi „cine-i ăsta să ne dea lecţii?” încape un întreg teatru de război, când rece, când brusc incandescent. Cu o mulţime de incriminări de ambele părţi, cu ocupări şi cedări de teritorii.
Cum funcţionează, apoi, critica literară faţă de literatura scrisă „afară”? E limpede că sistemul de referinţă trebuie lărgit, după cum ar trebui să salutăm integrări reuşite ale unor scriitori (Gabriela Melinescu, Andrei Codrescu, pentru a nu evita numele proprii) în alte spaţii culturale. Sigur că românii nu au avut în perioada comunistă un exil literar de forţa celui al cehilor, polonezilor, ungurilor, sârbilor. Lucru care se vede. În preajma Întâlnirii scriitorilor români de pretutindeni (ediţia a V-a), desfăşurată la jumătatea lui iunie la Neptun, Eugen Uricariu se arăta într-un interviu din revista 22 mai degrabă sceptic faţă de funcţia socială a scriitorului. „Noi am crezut, mult timp, că suntem geniali – poate chiar suntem – şi că vin alţii să ne descopere pentru că ai nevoie de geniul nostru. Nu-i adevărat. Noi trebuie să le deschidem celorlalţi gustul pentru cultura noastră”. Deocamdată, literatura face parte din numeroasele produse „made in Romania” care nu au nici o putere de circulaţie dincolo. Şi mi-e teamă de momentul ce se anunţă când vom avea nu numai o Dacie Logan ci şi o literatură (S)Logan…

2004