Miturile azi

O lume tristă, plină de mituri…

Dacă acceptăm teoria lui Eliade, o lume nici nu poate exista fără de mituri. Chiar dacă ele „se camuflează” în cele mai neaşteptate moduri, inclusiv în cel al demitizării. Şi aşa s-a născut hermeneutica. Probabil că naşterea hermeneuticii înseamnă sfîrşitul vîrstei paradisiace, trăitoare inconştientă a realităţii mitice, „lume ce gîndea în basme şi vorbea în poezii”. Ce încîntător este să descoşi mitul, să-l eviscerezi, să stabileşti cele mai ameţitoare legături şi filiaţii! Ce senzaţie de putere fără limite să accezi, guénonian, în nişte subterane de dincolo (mai bine zis de dinainte) de naşterea timpului, într-un univers de o coerenţă absolută, în care totul se leagă, este suficient să prinzi un căpăţel de aţă, să deşiri cu atenţie şi îndemînare ghemul hermeneutic, şi întreg spectacolul lumii ţi se va oferi pe tavă, copleşitor prin deplina sa graviditate de sensuri care se prăvălesc peste tine niagaric. Cred că fascinaţia mitului este, înainte de toate, această beţie a înţelegerii fără rest. Şi fără rost, pentru că ea nu are prin definiţie ceea ce noi numim eficienţă practică. De la Ghilgameş la psihanaliză, de la Altamira la clipurile publicitare, totul este mit. Şi atunci, mitul este mort.
Mitul povesteşte maxima noastră nesiguranţă. Omul precar şi literatura, după prea frumosul titlu al lui Malraux. De aceea el ne transpune într-o lume care anulează din pornire toate aceste forme ale precarităţii. Introducînd ca formă absolută repetitivul, „eterna reîntoarcere”, mitul aboleşte tocmai principala lege a universului fizic: ireversibilitatea curgerii într-un singur sens a timpului. Orice mit este un mit despre timp. Din această perspectivă, demitizarea ar însemna găsirea unui adevăr „din această lume”, perfect accesibil unui om încrezător în puterile sale, în capacitatea de a cunoaşte, pînă la urmă totul. „Pînă la urmă” va să însemne aici şi o limită de timp, chiar dacă foarte îndepărtată, un „finis mundi” al cunoaşterii, dincolo de care pur şi simplu nu mai rămîne nimic de cunoscut; şi mai poate însemna şi o limită de conţinut, totul a fost cunoscut, omenirea (?) trăieşte din autoreproducerea indefinită a propriei cunoaşteri obosite. Sigur că o astfel de schemă este aproape caricaturală, cîtă vreme filozofii ne predică de totdeauna umilinţa cunoaşterii, atenţia trează la limitele ei, ireductibilitatea ei la cunoaşterea raţională. Căci mit se traduce etimologic minciună, ceea ce nu înseamnă că demitizarea ar presupune implicit achiziţia adevărului absolut.
Mitul nu este fantasmare, ci realitate. Două cuvinte, căci în funcţie de înţelesul pe care li-l atribuim ne putem situa pe poziţii net diferite. Vezi analiza fără fisură a lui Andrei Cornea din volumul De la şcoala din Atena la şcoala de la Păltiniş. Despre utopii, realităţi şi (ne)deosebirea dintre ele asupra imposibilităţii logice de a discerne între ceea ce este realist şi ceea ce este utopic. Secularizarea contemporană, cu rădăcini în acea „castrare a imaginarului” începută în Renaştere despre care vorbesc antropologii şi istoricii nu duce decât la formele evidente sau insidioase ale nevrozei. Efortul demitizării ne-a hrănit cu iluzia că, la capătul lui, ne aşteaptă cuminte adevărul. Nimic mai fals. Iată la noi, analizele istoricului Lucian Boia care a întemeiat o întreagă şcoală a demitizării discursului istoric. Pentru adepţii acestei şcoli, practic nu mai există „istorie” ci doar discurs despre istorie, analizabil cu tehnicile specifice aprehendării oricărui discurs ficţional. Or, într-una din recentele sale cărţi, profesorul Boia îşi duce pînă la capăt raţionamentul, observînd că însăşi demitizarea discursului istoriografic sfîrşeşte prin a fi ea însăşi un mit. Altfel spus, cu o expresie încetăţenită, gonit din text pe uşă, mitul reintră în el pe fereastră. Numai că el nu mai are existenţa aceea firească pe care i-o oferea orizontul omului tradiţional.
Europa a refuzat să-şi recunoască rădăcinile mitice prin Constituţia continentală. Cu alte cuvinte a refuzat să-şi recunoască propria identitate, căci fără de rădăcini (şi acestea nu se pot hrăni decât din illud tempus) nu se poate trăi o identitate vie. Acceptînd multicultural identitatea tuturor, Europa refuză să şi-o definească pe a sa. Ceea ce o condamnă nu la demitizare, ci la uscare. Timpul poveştilor a apus de mult în apus. Iar noi, noi cîntăreţii bolnavi umblăm zadarnic pe drumuri fără nici un orizont, căci nimeni nu mai ştie povestea mormintelor de la marginea acestor drumuri.

2005