elite

ÎN ZBOR INVERS LE PIERZI

Pe dumneavoastră nu v-au plictisit discuţiile astea despre elite? Anoste, monotone, neducând la nimic serios din punct de vedere intelectual. Mascând prost invidii şi ranchiune. Aparent „inteligente”, blindate cu bibliografie anglo-saxonă obligatorie, şi care lansează în cel mai bun caz câte o formulă menită sa facă deliciul galeriei, gen „boierii minţii”. E indecent şi dovadă de prostie finală porţi un război împotriva elitelor intelectuale, căci ele sunt puse în discuţie, în numele unei „democraţii a valorilor” înţeleasă aiurea şi asta după un cataclism istoric în care eliminarea creierelor a fost temelie şi miez politic. E o miopie istorică gravă şi o deficienţă morală pe seama elitelor intelectuale tot răul din istoria trecută (şi, pe cale de consecinţă, prezentă) a ţării, fără să vezi că tot lor (şi numai lor) le aparţine şi tot binele cât ne-a fost şi ne este. A reduce, apoi, noţiunea de elită la elita intelectuală este iarăşi nepermis reducţionist. Comuniştii erau mai generoşi, ei au atacat, fără discriminare, toate elitele. De la ţărani, muncitori şi negustori la jurişti, medici, clerici şi artişti. Nu voi intra deci în această inutilă ceartă. Se întâmplă să ne desfăşurăm pe hârtie gândurile la câteva zile după ce a fost dat publicităţii un sondaj de opinie despre consumul cultural al românilor despre care sper că va stârni vâlva meritată. Acest sondaj ridică problema, cu adevărat importantă pentru mine, comunicării dintre palierele societăţii. Faţă de rezultatele acestui sondaj, toate „teoretizările” unor Adrian-Paul Iliescu & comp. fac o jalnică figură.
Postularea unei rupturi între „cultura elitelor” şi „(in-)cultura de mase” este pusă exclusiv în seama „elitismului”, ceea ce ne duce rapid la indicaţiile de partid privitoare la datoria artistului de a coborî în mijlocul maselor. Fenomenul este, în fond, mult mai simplu. Ni-l putem imagina ca pe un vast sistem de rădăcini şi vase capilare prin care cultura se difuzează la toate nivelele. Apucaţii, veleitarii, poeţii de duzină, pictorii amatori, cântăreţii în baie, cenacliştii impenitenţi, artiştii de cămin cultural, belferii, adolescenţii Poter-izaţi, doamne şi domnişoare bovarice, ei toţi sunt sarea pământului, ei formează acea ramificaţie invizibilă prin care cultura „mare” (mi-ar trebui şi nişte ghilimele într-adevăr mari pentru că nu cred, evident, în această dihotomie) circulă prin tot organismul social. Nu te poţi alarma că tinerii nu se duc la cinematograf sau nu cumpără cărţi, când într-o mulţime de orăşele (ca să nu mai zic de comune) sălile de cinema şi librăriile au fost de mult înlocuite de instituţii mai aducătoare de cheş. Rămâne singura ofertă generoasă: televiziunea. Ea formează, cu bune şi rele, ground-ul cultural mai mult decât şcoala şi toate celelalte instituţii culturale la un loc. Ea este pur şi simplu celălalt nume al culturii de masă. Prin studenţie, parodiam cu hohote o replică din nu mai ştiu ce film românesc cu partizani, în rostirea inegalabil răguşită a lui Vasile Niţulescu: „Ocupaţi gările!”. Translatând, primul imperativ al elitelor actuale ar trebui să fie: ocupaţi televiziunile! Nu vă mai văicăriţi că ele sunt ocupate de manelişti. (programul calculatorului îmi subliniază acest cuvânt cu roşu, semn că atunci când a fost conceput el nu exista în dicţionar. Fugit ireparabile tempus). Şi ei sunt oameni ai unui anume tip de cultură, perfect reprezentativă pentru un anume segment social. A nu-i diaboliza dar nici a nu accepta invazia ţiganizantă (frica de cuvinte a corectitudinii politice mi se pare simptomul ei cel mai grav) peste tot, de la viaţa cotidiană la politică şi mass-media. Cultura elitelor trebuie să ştie să se vândă la concurenţă nu cu aşa-zisa cultură populară, ci cu pseudo-cultura. Orgoliile, predicile pruteniene, ţâfna nu folosesc. De fapt, aici nu cultura în sens creativ este aici în discuţie, ci instituţiile culturale, adevărata, enorma durere de care suferim. Dar asta este o altă temă…

2006