cultură

EXCEPŢIA CULTURALĂ


Ies bunurile culturale de sub regimul de piaţă al cererii şi ofertei? Politica europeană, prin textul Constituţiei elaborate, aşa susţine. Propunând o serie de reglementări protecţioniste care să apere producţia culturală a fiecărui stat şi, în genere, producţia culturală europeană faţă de marele adversar de peste ocean, producător al unei serii continue de subculturi pe care occidentalii le văd ca ameninţând puternic specificitatea lor culturală. Filozofia care stă la baza acestui raţionament mi se pare îndoielnică. În primul rând pentru că reglementează administrativ un domeniu în care imponderabilele sunt prea numeroase. Şi în care intervenţia exterioară (adică politică) nu poate decât strica, fie ea şi de bună intenţie proclamată. Modernitatea recentă înseamnă şi o schimbare radicală a conceptului de artă. Destructurat de avangardă, acest concept suferă acum o nouă schimbare de statut. De aceea o lege de apărare a produsului estetic devine inoperantă dacă ea operează cu un concept perimat. Dar printre legiuitorii de la Bruxelles precis nu sunt filosofi ai artei şi esteticieni.
Ţările Central-Sud-Est-europene se poziţionează şi ele cum pot în acest proces care le este impus. Pentru ele, cultura de consum are încă gustul dulce-acrişor al fructului oprit. O experienţă pe care vesticii n-o pot înţelege, fiind incomunicabilă, ireductibilă total la un concept sociologic. Excepţia culturală înseamnă în fond un anume mod de a te raporta la propriile tradiţii. Pe care legiuitorul (vest)european a încercat să-l impună, preocupat de apărarea unei identităţi care nu există, identitatea europeană. Există o sumă de identităţi naţionale pe care (într-un hocus-pocus greu de realizat logic) Constituţia Europeană încearcă să le transcendă, pentru a le apăra simultan prin aşa numita „excepţie culturală”. Când însă ţările fost comuniste încearcă să-şi valorifice tradiţiile, politicieni şi jurnalişti se tulbură imediat şi le acuză de un nou tribalism. Din câte îmi dau seama, lucrând cu tinerii, aceştia au un raport extrem de relaxat (în sens negativ) cu tradiţia, pentru ei pur şi simplu excepţia culturală nu are nici un sens, poate fi în cel mai bun caz resimţită ca restrictivă, un fel de îngrădire a dreptului de liberă informare sau de a se duce să vadă filmul american care-i atrage. Şi numai snobii vor urmări filmele taiwaneze, chinezeşti, kuweitiene care au luat premii la marile festivaluri cinematografice. Iar colecţiile de romane de la Polirom sau Humanitas vor continua să depăşească net tirajele cărţilor autohtone. Celor care au sensibilitatea încă rănită de cenzura comunistă, celor care n-au acceptat să li se extirpe memoria apropiată, legea aceasta a excepţiei culturale, oricât de generoasă ar suna ea în formulare, nu le poate suna decât ca o „indicaţie preţioasă”, ca o grijă suspectă a „fratelui cel mare” ca lucrul pe care-l consumă spiritul tău să nu-ţi rănească spiritul gingaş. Frust spus, ea este un atentat la principiul liberului acces la informaţie. Cu atât mai stupid, cu cât, în absenţa unui regim totalitar, comunicarea nu poate fi practic îngrădită.
Ca toate dezastrele şi prostiile modernităţii şi această idee este rodul intelectualilor pentru a-i distruge pe intelectuali. Care este rolul artistului care se simte astfel apărat de rapacitatea capitalistului doritor să-i cumpere produsul după acelaşi principiu după care-şi cumpără pantofii? El ar trebui, în principiu, să se simtă precum orhideea în seră. Comod, cald, bine hrănit, curăţat de paraziţi şi admirat de vizitatori. Utopismul concrescut oricărui proiect intelectual viS/Zează o lume nepreţuită, în care preţul, mai ales al rodului intelectual dispare. Este, desigur, o iluzie pernicioasă. Scriu, şi cuvintele mele de pe hârtie capătă (şi) o valoare strict financiară. Pe care o încasez sau nu, o apreciez corect sau nu, asta este cu totul altă chestiune. Dar intru, pentru că nu se poate altfel, într-un sistem de evaluare din care nu pot ieşi, aşa cum nu pot ieşi de sub influenţa legii gravitaţiei. Enorma ipocrizie a negării evidenţei şi a încercării de a-l trata pe artist ca pe o floare între doi grădinari mi se pare un viciu fundamental al acestei concepţii. (Vezi şi CortexT-ul din nr. 5 al revistei noastre, Adio, Europa!). Trăim într-o lume binară, în care polarităţile devin tot mai mult prilej de distanţare şi nu de scânteiere ideatică. Noi, coada cozii Europei, ar trebui, poate să ne socotim apăraţi de o asemenea reglementare grijulie. În realitate, am impresia că noi suntem în realitate cei afectaţi. Legea aceasta intenţionează să funcţioneze după principiul vaccinului: creând adică un fel de baraj de anticorpi la produsele exterioare „spiritului european” (?!). Noi, a-sida-iaţii continentului, nu (mai) avem practic imunitate. Cei care mai avem pe limbă gustul coclit de Cico sau Brifcor savurăm ca pe o delicatesă Coca Cola. Cei mai tineri o consumă firesc, ba chiar îşi pot permite să-i propage folclorul de produs profund dăunător sănătăţii. E un fenomen perfect normal, de o normalitate fericită aş spune, pentru că nu e conştientă, şi care se poate regăsi cu o funcţionalitate similară şi la nivelul culturii „înalte”. Consumatorul de cultură va alege acele produse, de la romane şi filme la programele Tv., care-i plac şi cu restul îşi vor bate capul sociologii. Scriitorul daco-român, ca să mă refer şi la el, are de dus o luptă pe mai multe fronturi. El trebuie să se poziţioneze şi faţă de brifcorul literar de până în 89, dar şi faţă de Cola literară invadatoare din cei 15 ani de tranziţie. Are de luptat şi cu propriile amintiri, şi cu igienica lipsă de memorie a continentalilor. Se va simţi el apărat de legea excepţiei culturale? Mi-e teamă că aceasta nu-i va spori în nici un fel imunitatea. Módele vor fi o vreme mai puternice decât orice alt impuls. Relativismul modernismului recent îi va da un background ideologic suficient pentru a-şi justifica opţiunea. Legea pe care o discut aici apără un specific de care nimeni nu mai are nevoie. Cu excepţia scriitorilor înşişi. Pentru că nimeni nu are curajul să discute despre specificul artei ca atare. În timp ce scriu aceste lucruri, fluxul de ştiri ne informează că în Germania Curtea Supremă de Justiţie a decis că hotărârile CEDO nu sunt obligatorii în ţara lor. Cine nu vede legătura cu cele discutate mai sus, poate dormi liniştit la umbra legilor în floare.

2004