Septuaginta

PORNIND DE LA CARTEA ANULUI



Cum cititorii noştri ştiu deja, cartea anului 2004 a fost declarată traducerea Septuagintei apărută (primele două volume deocamdată) la Editura Polirom. Mai puţini însă, îmi dau seama, realizează adevărata importanţă a actului cultural. Sub ochii noştri se construieşte, în indiferenţa generală, un monument cum nu avem prea multe în cultura română. Echivalent, dacă vreţi, cu apariţia Poeziilor lui Eminescu, a complexului sculptural brâncuşian de la Târgu Jiu, a Oedipului enescian sau a Istoriei călinesciene. De nu depăşindu-le. Din păcate, precaritatea culturală a mediilor noastre, ca să mă exprim elegant, a făcut ca evenimentul (şi cuvântul acesta demonetizat are în cazul de faţă deplină acoperire) să treacă neobservat pentru publicul larg. Nici o televiziune nu i-a invitat pe membrii echipei de traducători ca să-i prezinte publicului, deşi ei reprezintă fără îndoială oameni care îşi merită de pe acum statuia. Academia n-u i-a onorat, iar Preşedinţia, care a vărsat kilograme de decoraţii peste tot felul de ipochimeni, n-a auzit de ei. Să-i amintim aici: Cristian Bădiliţă (inepuizabilul), Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu, Dan Sluşanschi, pr. Ioan-Florin Florescu.
Dar rîndurile de faţă nu se vor o prezentare a cărţii, recomand eventual celor interesaţi interviul cu Cristian Bădiliţă din numărul pe ianuarie al Ideilor în dialog. Aici vreau să atrag atenţia asupra unui amănunt care spune multe despre geografia lăuntrică şi mentalitatea noastră culturală. Este evident că un asemenea proiect de anvergură presupune nişte costuri substanţiale, mai ales pentru o cultură aflată financiar mult sub nivelul de subzistenţă. Şi aici m-am blocat în perplexitate, privind lista celor care au contribuit la proiect: Colegiul Noua Europă (condus, cum se ştie, de Andrei Pleşu), Fundaţia Anonimul (Sorin Marin) şi Editura Polirom (Silviu Lupescu). De fapt, nu cele trei instituţii (toate private!) stîrnesc nedumerirea, ci absenţele. Cine vrea să-şi facă o imagine sugestivă despre indigenţa instituţiilor noastre culturale, poate găsi în apariţia Septuagintei o radiografie perfectă. Iată rapid cîteva organizaţii şi instituţii care ar fi avut obligaţia de onoare să participe la acest proiect şi care sunt marii absenţi: Academia Română (care a dat o sumă fabuloasă, meritată ce-i drept, pentru editarea primului volum al manuscriselor eminesciene), principalul for ştiinţific al ţării şi care are, de nu mă înşel, şi o secţie teologică, Biserica Ortodoxă Română (care nu pare să-şi dea seama că adevărata „catedrală” a neamului aceasta este, şi care ar fi avut şi suficiente fonduri), Uniunea Scriitorilor (în fond, este vorba şi despre un monument de limbă română), puzderia de facultăţi de teologie răsărite ca ciupercile în toată ţara şi care s-ar fi cuvenit să-şi aducă un obol cît de modest, chiar mănăstirile şi bisericile, indiferent de confesiune, de ce nu, un consorţiu ad hoc al editorilor care să contribuie financiar la acest proiect realmente al întregii culturi române, asociaţiile studenţeşti (şi nu numai) creştine, foarte gălăgioase altminteri în alte chestiuni, şi ultimul, dar nu cel din urmă, Ministerul Culturii, care altfel a dat bani unor organizaţii şi acţiuni la nivelul ridicolului, dar ignoră cu superbie cea mai importantă faptă culturală din ultimele decenii. Ba parcă şi Guvernul a avut nişte fonduri speciale din care s-au publicat cîteva cărţi despre a căror valoare nu-i aici locul de a vorbi.
Cum se vede, lista absenţilor este mult mai lungă şi mai „grea” decât cea a celor care „au pus umărul” la treabă. Şi mi-e teamă că este o listă a ruşinii culturale. Nu ştiu acum dacă realizatorii proiectului s-ar fi bucurat realmente să primească sprijin de la toţi cei enumeraţi, şi de la alţii, lista mea fiind evident selectivă. Optimiştii ar observa că este vorba de un proiect cu o realizare din fonduri exclusiv private. Semn de normalitate. Parcă totuşi, o anume solidaritate în jurul împlinirii unui act cultural unic s-ar fi cuvenit să vedem măcar cu acest prilej. Există desigur sute, mii de proiecte care nu ating miza culturală a celui despre care vorbim, dar care au fiecare importanţa sa. Şi ele nu se vor bucura niciodată de generozitatea unei finanţări private îndestulătoare. Participarea Statului (neapărat cu majusculă) la susţinerea materială a faptelor de cultură reprezintă o eternă chestiune litigioasă: găsim şi partizani ai unui „neamestec în treburile interne”, ai totalei autodeterminări financiare a instituţiei culturale, şi, la extrema cealaltă, susţinători ai unui sprijin consistent al oficialităţii, fără de care „cultura se duce de rîpă” etc. Calea de mijloc este, ca întotdeauna, greu de găsit. Ca un stat să sprijine eficient cultura (adică valoarea) se presupune o condiţie minimală: aceea de a fi un stat inteligent. Ceea ce, slavă Domnului, la noi nu e cazul. Nu-i locul să detaliez ce înţeleg prin această sintagmă. Nu prea am perceput însă la oamenii noştri publici conştientizarea faptului că un stat are, pe lîngă interesele economice, militare, politice, strategice, ecologice etc. şi interese culturale. Care trebuiesc grădinărite cu aceeaşi grijă ca şi celelalte. Faptul că nici o instituţie publică nu s-a implicat în sprijinirea unei înfăptuiri culturale de anvergură europeană (să nu ne ferim de cuvinte mari) dovedeşte un decalaj interior între chiar componentele sistemului cultural. Cel statal, îmbătrînit în reflexe anacronice, cu o scară de valori şi priorităţi în genere perimată, aflat mereu în defazaj cu vremurile, şi cel privat, mult mai dinamic, mai plin de idei, dar suferind în genere de o acută lipsă de resurse. La modul ideal, cele două componente ar trebui să-şi coordoneze avantajele, suplinindu-şi reciproc lipsurile. Testul Septuaginta arată că suntem departe fie şi de conştientizarea deplină a problemei, darămite de rezolvarea ei. Precizez că am construit aici un scenariu cu valoare de exemplu. Nu ştiu dacă vreuna dintre instituţiile amintite şi-o fi propus într-un fel sau altul colaborarea, fie din proprie iniţiativă (ce frumos ar fi fost!), fie la cerere, dacă a fost refuzată preferîndu-se independenţa programului strict privat, nu ştiu care au fost costurile editoriale, tirajele, drepturile de autor şamd. N-am dorit decât să-mi exprim o tristeţe faţă de faptul că marile noastre iniţiative culturale ţin şi acum, ca şi în secolul XIX să zicem, de „nebunia” unor oameni speciali (fără asta nu s-ar putea, desigur) şi nu de o construcţie raţională, coerentă, de o anvergură depăşind efemeridele istoriei şi care să concentreze cît mai multe energii. Apariţia noii traduceri a Septuagintei este o sărbătoare dar şi un examen la care instituţiile noastre culturale oficiale au picat cu brio.

2005