America

BLAME AMERICA FIRST!
"De la prăbuşirea Uniunii Sovietice, pentru prima oară după optzeci de ani, Europa de azi se află confruntată cu propria sa autonomie şi pe deplin răspunzătoare de soarta sa, împotriva voinţei sale. Epoca protecţiei americane însoţită de antiamericanism era foarte confortabilă, atît din punct de vedere politic cît şi din punct de vedere psihologic. Ea este însă o epocă revolută" - scria Jean-François Revel în Marea Paradă, carte apărută în 2000 la Plon. Observam la apariţia traducerii româneşti în 2002, într-o recenzie din Axioma, că ea pare compusă pentru români. Acelaşi lucru se poate spune, poate chiar mai apăsat, şi pentru Obsesia antiamericană, recent tradusă la HUMANITAS (ediţia originală PLON, 2002). Nu va fi vorba în cele ce urmează de o recenzie, pe care mi-o rezerv pentru un alt spaţiu. Ci doar de cîteva reflecţii provocate de actualitatea românească a textului filosofului francez. Ca un admirator declarat al scrisului marca Revel, nu se poate să nu constat cît de mult de ajută el la descifrarea unui sentiment ambiguu care pare a se fi instaurat printre români. Pe de o parte, mai ales la nivelul unei anume părţi a elitei culturale tinere, o imitaţie lipsită de orice control critic a filosofiei corectitudinii politice şi a unui aşa-zis multiculturalism de sorginte americană. Cîteva cărţi şi cîteva articole au creat vîlvă, ca de obicei fără ca ea să depăşească cercul prea strîmt al intelighenţiei şi să devină realmente o dezbatere de interes public. Pe de altă parte, la nivelul masselor s-a dezvoltat – de unde? cum? – un puternic resentiment împotriva americanilor. Bine mediat de altfel de o seamă de formatori de opinie care nu fac nici un secret din a-şi ascunde idiosincrasiile. Pentru tot ce se întîmplă rău în lume, este o axiomă, America este principala vinovată. Revel demontează cu minuţia unui ceasornicar funcţionarea tuturor acestor clişee care au printre meritele principale acelea de a fi şi inexacte faptic şi contradictorii între ele. De pildă, cînd intervin într-o chestiune internaţională, Statelor Unite li se reproşează imediat imperialismul, cînd se abţin,nu scapă de reproşul izolaţionismului egoist.
În perioada trecută de cînd am cumpărat cartea, am citit-o şi am alcătuit acest text s-au întîmplat destule evenimente menite să îmbogăţească cu exemple de necombătut demonstraţia impecabilă a lui Revel care se opreşte, firesc la evenimentele ce au urmat lui 11 septembrie. Istoricii viitorului vor avea mult de furcă pentru a lămuri unul dintre cele mai stranii mistere ale acestui şoc mondial. Anume, după solidaritatea generală generată de groaza şi compătimirea primelor zile de după atentate, incredibil de repede am asistat la o creştere a antiamericanismului. În loc de solidaritate, o incredibilă creştere a inamiciţiei şi urii. De la: au meritat-o pentru cît rău fac, la scenariile abracadabrante (nu numai românii suferă de scenarită) după care americanii înşişi ar fi pus la cale totul, pînă la un film imbecil care (bineînţeles!) a fost premiat la Cannes, nimic n-a lipsit pentru a pune benzină peste focul antiamericanismului. Care este, demonstrează Revel, ura împotriva societăţii deschise, liberale, capabile de autoreglare cu o viteză pe care popoarele fascinate de „revoluţie”, socialism şi intervenţionismul statal n-au atins-o niciodată. Am avut deci în ultimele luni atrocele tăieri de capete ale prizonierilor americani (la care protestele „pacifiştilor” de profesie nu prea s-au auzit), seria nesfîrşită de atentate din Irak, ucigînd pînă la urmă mai mulţi irakieni decît americani, expresia lui Bush despre „axa răului”, prelungind celebra denominaţie care atîta vîlvă a stîrnit la vremea ei a răposatului Reagan despre Uniunea Sovietică „imperiu al răului”. A spune lucrurilor pe nume pare pentru insuportabil de inteligenţii comentatori politici o greşeală impardonabilă. Armele de distrugere în massă din Irak n-au fost găsite şi toţi se leagă de această chestiune, ca şi cum ea ar fi esenţială. După butada cuiva, Saddam însuşi era o armă de distrugere în massă. Dovezile sunt suficiente, numai că „ideologia nu este altceva decît o maşinărie de respins faptele care riscă să contrazică dogma”.
Cînd vreau să vorbesc cu Europa la ce număr de telefon trebuie să sun? ar fi spus un celebru politician american. Nenorocirea istorică face ca apariţia acestui nou tip de război – terorismul – faţă de care mulţi politicieni par din păcate orbi, să coincidă cu cea mai îndrăzneaţă încercare de reconstrucţie a continentului european. Numai că, din păcate, „motoarele” acestui proces, Franţa şi Germania, par a fi ales o cale stranie: definirea Europei prin contrast şi delimitare de SUA. O cale care nu poate fi decît perdantă în epoca mondializării, proces inevitabil, fie că ne place ori nu. Dacă aceste state ar fi fost solidare cu SUA, probabil chestiunea irakiană ar fi fost deja încheiată. Nu e prima oară (vezi cel două războaie mondiale) cînd îi lăsăm pe americani să ne facă treburile murdare, mai şi blamîndu-i pentru asta. În vreme ce şefii de state europene se ploconesc în faţa lui Putin, ignorînd Cecenia şi regimul corupt, total non-democratic din Rusia, sunt foarte critici faţă de aşa zisele derapaje ale democraţiei din America. Cartea lui Revel, academicianul, nu este, bineînţeles, discutată în revistele noastre care promovează aşa zicînd valorile democratice postmoderne. Nici în cele autohtoniste. Revel scrie lucruri cumplite despre Franţa, pe care nu o cruţă cu nimic. Asta nu l-a împiedicat să ajungă academician. Şi una dintre vocile cele mai ascultate în Franţa. Închei cu un fragment neaşteptat de actual pentru ce se întîmplă azi în prea strîmta noastră lume culturală dintr-un interviu acordat de Revel În Le Figaro în anul 2000. . „Cînd vorbim de dezbaterile intelectuale, cuvîntul evocă de îndată în Franţa intervenţia factorilor ideologici în discutarea ideilor. Subiectele sunt cunoscute: mondializarea, liberalismul sau analiza trecutului totalitar. Ele se pretează mai ales la monologuri paralele sau la pugilaturi politico-ideologice care nu implică decît rar respectul scrupulos al faptelor… Dispariţia ideologiilor puternice nu a schimbat datele problemei? – ­ întreabă reporterul. „Ideologiile n-au dispărut, ceea ce a dispărut sunt regimurile fondate pe ideologii. Dar ideologiile sunt încă şi mai numeroase şi refuzul de a trage învăţămintele din eşecul sistemelor totalitare comunismul în special, este marele fenomen intelectual a acestor ultimi zece ani.; s-au văzut bine huiduielile care acoperă cărţi cum ar fi Cartea neagră a comunismului atunci cînd este vorba pur şi simplu de o culegere de documente, de informaţii. Nu există nici măcar o teză. Pentru a ataca această carte, s-a pretins că ea comite sacrilegiul de a compara comunismul cu nazismul. Ceea ce este perfect de discutat…”.
Dezbateri intelectuale în România? Fie şi despre America? Mai reveniţi!

2004