Inspiraţie

VÎNTUL BATE UNDE VREA EL

Ca să evit banalitatea calamburului că nu am inspiraţie să scriu despre tema de azi şi erudiţia inutilă care poartă asupra uneia din cele mai vechi teme ale curiozităţii omeneşti, mă mulţumesc să chestionez cuvîntul. Ruah, pneuma, spirit, toate trimiterile sunt spre ceva nevăzut şi care „bate încotro vrea el”. Între realitatea fizică a respiraţiei şi cea metafizică a inspiraţiei, înţelepciunea limbii a stabilit o neliniştitoare similitudine. La o privire atentă, „inspiraţie” ridică însă probleme insurmontabile. Viziunea să-i zicem comună asupra artistului vede în el diferitul, cineva care nu este la fel ca ceilalţi, posedatul, cel care are acces, prin transă, la tărîmul celălalt. Spiritul coboară în el şi îl posedă. Eşti inspirat pentru că eşti diferit. Dar, avatarurile etimologice ale cuvîntului fac un salt mortal spre extrema cealaltă. Căci, de inspirat inspirăm toţi. Deci toţi suntem inspiraţi? Cum conciliem, aşadar, aceste viziuni antitetice dintr-un singur cuvînt?
Inspiraţia este, într-un fel, mitul originar. Mitul în stare pură. Pentru că dă seama despre ceea ce este ganz andere şi despre – totdeodată – prezenţa lui universală, cotidiană, banală şi perfect invizibilă. Poate că inspiraţi sunt tocmai cei care percep, fac vizibilă această prezenţă care este dar pe care noi nu o simţim. Li se spunea în multe feluri, dar aspectul fundamental al existenţei lor era profeţia. Adică o cunoaştere de un tip aparte, dată tocmai de inspirarea (uneori la propriu a unor anumite substanţe halucinogene) duhului bîntuitor. Erau temuţi, urîţi, respectaţi, sacrificaţi. Sigur că, pe măsură ce vremurile s-au secularizat, inspiraţia s-a mutat, şi-a restrîns aria şi finalmente şi-a falsificat profund esenţa prin trecerea din domeniul existenţial în cel estetic. Pentru ca, finalmente, să fie alungată şi de aici de toate pozitivismele şi post-pozitivismele aşa-zicînd ştiinţifice. Inspirat a rămas să fie numai artistul (substitut degradat de profet), ca pentru a marca diferenţa lui faţă de omul comun.
Artistul şochează percepţia comună la fel cum şamanul în societatea arhaică. „Noi nu suntem normali”, cum proclama triumfător un song de acum cîţiva ani. Anormalitatea aceasta – cu sau fără ghilimele – este flamura sub care luptă artistul. Singura întrebare, la care se străduiesc să răspundă toate tomurile de estetică este: de ce nu suntem toţi artişti? „Aşaa, expiraţi, inspiraţi!”. Dacă Arta (cu majusculă!) este modul suprem de exprimare a omenescului, atunci „anormalii” sunt tocmai ceilalţi, ignoranţii exprimării artistice. Ambiguitatea este, cum se vede, totală, traducînd tocmai ambiguitatea originară a termenului de care vorbeam la început. Inspiraţia este o „explicaţie” care nu explică nimic pentru un fenomen (creaţia artistică) resimţit ca misterios, periculos, dezechilibrant. Căci inspirat înseamnă şi nebun. Furios. Adevărat sau simulant. În tot acest du-te vino între expiraţie şi inspiraţie ingineria textuală ţine doar de modul de comunicare. Pentru unii ea, raţională, măsurabilă, planificabilă pînă în cele mai mici amănunte a înlocuit inspiraţia. Tehnicile de rugăciune sunt adesea legate de tehnici de respiraţie. Tehnici, adică, de a controla inspiraţia. Spaima faţă de creator şi de creaţia sa (tremendum) este corelativă inspiraţiei. Diferit de ceilalţi prin accesul la inspiraţie, creatorul trezeşte stupoare şi groază. Sau să spunem inspiră stupoare şi groază? Complicînd şi mai mult spectrul înţelesurilor. Căci plăcerea despre care vorbesc esteticienii nu este altceva decît descendenţa laică al acestui stupor originar. Există artă fără inspiraţie, este întrebarea subînţeleasă de tema noastră. Dar există artă?

2005