Creator

DOUĂ SPECII

Vă propun să pornim de la o constatare simplă: există unii oameni care creează şi alţii care nu o fac. Şi nu mă refer numai la creaţia artistică, putem să includem în gândirea noastră şi pe cea ştiinţifică şi, de ce nu, pe cea istorică. Ce desparte cele două categorii de oameni? Care trebuie să comunice una cu cealaltă, căci creaţia primilor se adresează celor din a doua categorie. Pentru a răspunde este descumpănitor câtor domenii ar trebui să ne adresăm: psihologia (creaţiei), antropologia, istoria, sociologia, politologia, estetica şi chiar pedagogia. În măsura în care acceptăm că spiritul creator se educă. Cert este că între cele două tabere există, de nu o diferenţă discriminatorie, măcar un decalaj substanţial. Membrii lor trăiesc în acelaşi spaţiu dar în timpi evident diferiţi. Creatorul este cel care aduce noul la lumină, şi asta, vorba lui Noica, te face să te întrebi „cum e cu putinţă”? O primă prejudecată pe care cred că trebuie să o înlăturăm din capul locului este aceea că în vremuri „clasice” arta era mai accesibilă decât în timpul nostru non-figurativ şi iconoclast. Nimic mai fals. Arta era, pe atunci, mult mai elitistă decât pop-artul contemporan, iar literatura mergea până acolo încât era scrisă în altă limbă decât a vulgului. Şi chiar când a trecut la limbile vernaculare şi-a păstrat până recent istoriceşte diferenţierea de registru stilistic faţă de limba comună. Iar „creatorul”, cel care comunică pe căi privilegiate cu zeul, de la şamani la tragicii greci, de la Socrate la Shakespeare, de la Baudelaire la Marquez, de la constructorii piramidelor la Gaudi, de la Palestrina la Mozart nu este dintre noi. Asta îl scuteşte să dea seamă. Cele două specii se contrariază reciproc, atunci când nu se devoră de-a dreptul. În moduri foarte subtile, ce-i drept. Socrate este condamnat la moarte pentru că sfidează simţul comun, zeii cetăţii. Marii predicatori hipnotizează mulţimi care îi urmează în delir. Chiar dacă se îndreaptă spre prăpastie.
Creatorul a intrat dintotdeauna într-un dublu conflict: pe de o parte cu zeul căruia îi face concurenţă, pe de altă parte cu omul comun pe care-l smulge din îngustimea habitatului său, aruncându-l într-o lumină mult prea puternică. Îl sfidează, îi arată puţinătatea, îl umileşte. Drept care nu poate fi iertat. Sancta simplicitas aprinde bucuroasă ruguri. Este suficient să privim etnologic statutul individului creator într-o comunitate tradiţională: este în cel mai bun caz unul de marginalizat, privit de perfect coerenta şi închisa societate ca o ciudăţenie care strică ordinea. Lamentourile romantice ale creatorului blestemat şi neînţeles sunt doar forme secularizate ale unei diferenţe ontologice adânci. Între cele două specii nu există mediere, deci nici comunicare. Modernitatea a inventat o categorie care să escamoteze această diferenţă şi care s-a transformat repede într-o forţă obscură căreia creatorul, dar şi omul comun, i se închină. A numit-o public. I se mai spune „ştiinţific” şi receptor. Făcând din el cap şi începătură a oricărei lucrări artistice. Judecător şi „consumator”. Artistul se închină publicului ca viţelului de aur căreia opera i-ar fi sacrificată ritualic. Omul comun râvneşte accederea la stadiul de public. I se pare că astfel ia parte la ospăţul zeilor. Dar noul când apare poate fi într-adevăr ambrozie, dar când se coboară la public se transformă într-o simplă ciorbă de ştevie. Singura comunicare autentică pe această verticală este cea dintre maestru şi discipol, dar aceasta este o temă aparte.
Şi totuşi… Publicul, această noţiune de o impresionantă lipsă de consistenţă, are un merit: evoluează. Nu ştiu de ce. Sau ştiu, dar cuvântul este iarăşi supărător de ambiguu: educaţia. Când familiile modeste de mici burghezi germani se întâlneau ca să cânte un cvartet instrumental, asta nu este o explicaţie dar este o condiţie pentru apariţia unui Bach sau Beethoven. Acest „public” în calitate de sol fertil este cel care merită admiraţia creatorului. Altfel, simţul comun este încătuşat de manuale. Nu există un public pentru Einstein, pentru Freud sau pentru Brâncuşi. După cum mi-e teamă că „arta” (aici ghilimelele înseamnă pur şi simplu mult mai mult decât) frescelor bisericeşti moldovene e tot atât de opacă pentru excursionistul în extaz teleghidat ca şi Gioconda pentru turistul de la Louvre. Joyce nu are un public, Houellbecq cu siguranţă da. Heidegger are discipoli. Sartre iese la demonstraţie pentru a-şi fideliza aplaudatori. Democratizarea culturii a dus apoi la apariţia kitschului. Pentru că artistul era nevoit să mimeze un limbaj aurit vopsind o tablă ordinară.
Războiul dintre cele două tabere a încetat de mult. S-a instaurat în cel mai bun caz o dispreţuitoare, reciprocă ignorare. Cultura generală, ca să reiau o expresie astăzi ieşită din uz, se reduce la fast-fooduri culturale. Un exemplu eclatant este muzica. Transformarea ei de regim e, poate, cea mai didactic exemplificatore. Momentul de ruptură a fost acela al inventării aparatelor, din ce în ce mai sofisticate şi mai fidele, de reprodus muzica. Înainte de această schismă, orice om cu educaţie medie ştia să facă muzică, fie şi la un nivel elementar. Cântatul la un instrument era ceva absolut banal. Astăzi se ascultă infinit mai multă muzică decât în interbelic (nici o referire la calitate) dar se înţelege şi se face invers proporţional muzica. Este un exemplu de o claritate evidentă a disjuncţiei dintre un spirit măcar pregătit pentru creaţie, deci înţelegându-i fie şi numai cele câteva legi elementare, şi unul redus la instinctuala asimilare. Sau la şi mai sănătoasa ignorare.
Experienţa didactică mă face, de pildă, să mă îndoiesc de faptul pătrunderii poeziei lui Nichita Stănescu până la orizontul acela profund unde îi găsim pe Eminescu sau pe Coşbuc. Dincolo de adulatori, Nichita (sau, din generaţia următoare, Mircea Cărtărescu) trăiesc într-o splendidă incomunicare. Proba de foc a intrării în manuale nu i-a salvat, dimpotrivă, i-a redat singularităţii lor fundamentale. Scrisul se degradează. Vorbirea la fel. Limba devine un fel de slang cu expresivitate nulă. Spiritul comun a învins. Literatura de ultim raft îşi face un punct de onoare în a asimila această decrepitudine cu aspect de tinereţe energică. În numele unui realism, autenticism, voyeurism care gâdilă ipocritul lector pe burtă. Autenticismul „autentic” din interbelic avea o miză, el fora după straturile adânci ale experienţei individuale, cel actual este o gimnastică a suprafeţelor. Am fi putut, fireşte, să analizăm tema noastră prin prisma teoriei clasice a înstrăinării. Dar este un exerciţiu fastidios în spaţiul de faţă. Devenite entităţi separate, fără să mai aibă nevoie unul de altul spiritul şi simţul comun migrează spre roşu. Dacă simţul comun ar fi în mod fundamental „bun simţ”, în sensul moraliştilor francezi sau al lui Paleologu, atunci încă s-ar situa pe un teritoriu comun cu spiritul creator. Dar deja adevărul s-a spart. Fiecare a luat câte un ciob şi, fiindcă în el se vede cerul, crede că acesta este tot adevărul. Socrate nu dialoga, totuşi, cu oricine. Trebuia o deschidere, o dorinţă de înţelepciune din partea interlocutorului. Este ceea ce arta de azi, faţă în faţă cu admiratorul ei, nu mai interoghează. Ea face doar performanţă. Nu întâmplător cuvântul a început să denumească şi un fel specific de a face artă, invitând publicul să participe. Cu alte cuvinte, publicul devine creator, iar creatorul spectator. Un fel de schimbare de sex artistică din care toată lumea iese mulţumită de a fi încercat o experienţă nouă. Dar este această experienţă şi realmente îmbogăţitoare?
Şi totuşi: de ce unii oameni sunt creatori? Nu ştiu. Oricum, habitatul comun al celor două specii este în pericol!

2005