Naştere

O NAŞTERE


A stîrnit ceva rumoare în spaţiul public hotărîrea unei femei de la noi de a da naştere unui copil la o vîrstă absolut imposibilă. Spun rumoare şi nu dezbatere publică, pentru că nici maturitatea culturală a presei noastre, nici cultura obştească n-au ajuns la stadiul de a putea susţine o dezbatere care să depăşească nivelul de „părerea mea”. Dacă presa cotidiană a speculat în special partea senzaţională a evenimentului (lucru firesc doar până la un punct, dar nefirescul începe din momentul în care dezbaterea de idei, substanţială, a lipsit) mi s-a părut anormală lipsa subiectului din revistele de cultură (excepţiile prea puţine). Nu este bioetica una dintre „temele fundamentale ale timpului nostru”? Abia ce apăruse, tradusă la HUMANITAS, cartea lui Francis Fukuyama din 2002 Viitorul nostru postuman. Consecinţele revoluţiei biotehnologice. Cine mai crede că biotehnologia este o chestie ce-i priveşte doar pe specialişti, citind această carte mai palpitantă decât un roman poliţist va realiza că viaţa noastră este pe cale de a fi schimbată radical de posibilităţile fabuloase ale ingineriei genetice. Măcar filmele horror ne-au învăţat cu aspectele apocaliptice ale temei, bomba atomică faţă cu cele biologice ne va apărea ca arcul cu săgeţi faţă de mitralieră. Ceea ce a hotărît doamna Iliescu şi au pus în aplicare nişte medici este o provocare culturală, ea ne pune în faţa unor vechi întrebări fundamentale privind condiţia umană, limitele în care omul poate interveni în intimitatea Creaţiei, dreptul la viaţă şi la moarte etc. De aceea, dincolo de discursul Bisericii, insuficient articulat, al feministelor şi susţinătorilor necondiţionaţi ai corectitudinii politice, al medicilor şi al eticienilor, aş fi vrut să asist la o dezbatere mai largă, purtată în cunoştinţă de cauză.
Suntem, evident, în faţa unei provocări care ne obligă să ne revizuim habitudinile, să ne punem încă odată nişte întrebări, să căutăm alte răspunsuri pe care filosofia clasică nu le putea da. Nu sunt toate acestea substanţe culturale? În loc de a consuma zeci de cuadraţi pentru discuţii savante despre vreun volumaş de 80 de pagini de poezii sau pentru vreun roman cu porcării, pentru etalarea unor orgolii „demiurgice” exacerbate, revistele noastre culturale ar fi putut, s-ar fi cuvenit, să facă loc acestui eveniment care nici fapt divers (chiar dacă presa acefală l-a tratat ca atare), nici doar o chestiune pur medicală nu este. Aş fi fost curios să aflu punctul de vedere al „marilor apostoli ai neamului”, scriitorii, despre acest fapt, să-i urmăresc în dialog cu antropologi, etologi, filosofi, etnologi, jurişti, psihologi, medici, teologi, geneticieni, militanţi pentru drepturile omului, politicieni şamd. Abia atunci am fi avut ceva de învăţat dintr-o întîmplare care a ţinut ceva prima pagină a ziarelor mai mult prin insolitul decât prin partea ei într-adevăr gravă. Insolitul provine nu numai din actul în sine, ci şi din contextul său. Dacă evenimentul s-ar fi produs în SUA ori în orice altă ţară, unde asistenţa medicală este pusă la punct, drepturile omului nu doar o lozincă, iar cercetarea ştiinţifică înghite miliarde de dolari, atunci nimeni nu s-ar fi mirat. Dar să apară în România, unde spitalele arată mai rău ca bivuacurile din primul război mondial, pacienţii mor cu zile iar banii pentru cercetare sunt ca praful de pe tobele lui Ovidiu Lipan? Ăsta da miracol!
Ajung astfel din nou care la scriitorul român, care se complace a trăi într-un fel de rezervaţie estetică. Chiar şi cei din cele mai recente promoţii, obsedaţi cum este firesc să conteste tot ce i-a precedat, nu diferă fundamental de cei contestaţi, nici ei nu se implică în alte bătălii decât cele strict legate de camarile literare. Doar politicul ce ne mai scoate din bîrlog, dar atunci doar pentru controverse fără nici o amplitudine ideatică. Trecem astfel ignoranţi (şi ignoraţi!) pe lîngă momente excepţionale de autodefinire, cum este cel pe care aici l-am luat doar ca pretext. Pe vremuri se folosea un verb bine încastrat în limbajul de lemn al epocii: „să ne implicăm”. Ca multe alte cuvinte, şi acesta a fost probabil definitiv demonizat, devalorizat prin această mumificare în chihlimbarul lozincăraei de partid. Ceea ce nu înseamnă că ideea în sine nu merită regîndită, revalorizată din perspectiva „societăţii postumane” în care ne pregătim să intrăm, mai mult sau mai puţin(i) conştienţi. Imperativul amintit nu are în primul rînd un sens politic (id est elementară luptă între partide) sau, dacă vreţi, are, dacă dăm politicului un înţeles mult mai larg: al jocurilor cu mai multe strategii pentru cucerirea unei puteri, fie ea socială, simbolică sau…politică. Dar tot secretul stă în fineţea unui anume simţ care te ajută să discerni „cestiunile arzătoare la ordinea zilei”. Pe care un adevărat scriitor nu le poate ocoli fără să se pronunţe asupra lor. În beneficiul propriei sale opere în primul rînd. Îmi amintesc de un celebru prozator al nostru care, întrebat în deceniul trecut de ce nu se pronunţă asupra importantelor momente istorice prin care treceam, începînd cu însuşi actul fondator din decembrie 1989, răspundea făcînd o teorie a distanţei „picturale” care te-ar ajuta să percepi mai bine sensul evenimentelor şi cerîndu-ne să aşteptăm viitorul său roman. Care, între timp, a apărut dar, fireşte, n-a dat nici o soluţie şi n-a avut decât un ecou protocolar de critică şi deloc de public. Răspunsul lui mi s-a părut încă de atunci sofistic şi s-a adeverit tot mai mult astfel odată cu trecerea timpului. Pentru că distanţa o fi ea bună pentru opera literară, pentru roman, care oricum presupune o gestaţie (tot vorbim despre naştere) mai lungă, dar nu mai este necesară, şi devine moralmente chiar nocivă, pentru fiinţa publică, socială, cetăţenească a scriitorului. Care are azi la dispoziţie un întreg univers media pentru a-şi face ascultate opţiunile, ba chiar a şi le impune. „Dacă eu tac, tu mîine n-ai nici un drept să taci” zice un vers uitat prin manualele deceniilor trecute. Scriitorul, din păcate pentru el, n-are acest drept la tăcere. Şi-l poate proclama, dar atunci nu se mai poate plînge că este ignorat în spaţiul public. Senzaţia de larmă, de turn al lui Babel este dată nu de mulţimea şi vehemenţa vocilor, ci de faptul că ele se rostesc/răstesc într-un spaţiu închis, cu ecouri infinit amplificate, sub bolta breslei şi atît. De îndată ce ieşim în aer liber, toată această gălăgie abia de se mai aude. Şi totuşi, provocările vremii noastre sunt extraordinare şi mi-aş dori să citesc reviste culturale care să răspundă acestor provocări.
Ştiu că mi se poate reproşa că am rescris, într-un fel, în cele de mai sus, desueta chestiune a turnului de fildeş. Nu este aşa decât la o lectură superficială. Pentru că orice ficţiune provine dintr-o facţiune, adică dintr-o opţiune. Nu aştept de la scriitor decât să-şi manifeste ca scriitor această opţiune. Cel puţin până ce fetiţa doamnei Iliescu va fi mare şi ne va citi. Dacă se va mai citi în limba română până atunci.

2005