Artă realistă

O PIPĂ CA ORICARE ALTA

Pasul 1: Se dă un obiect precum cel din imagine:

Pasul 2: Se ia un pictor, eventual genial, poate să se numească şi Magritte.
Pasul. 3: Pictorul pictează cu toată minuţia obiectul.
Pasul 4: Pictorul scrie (atenţie la verb!) sub fidela imagine: Aceasta nu este o pipă. Şi, dintr-o dată, paşii 1-3 sunt aruncaţi în aer. Ei nu mai înseamnă literalmente nimic. Război între cuvânt şi imagine. Nota subimaginală nu este o atenţionare, ci o constatare. Nu are nici un semn al uimirii, ci doar neutrul, definitivul, exterminatorul punct. O informaţie rece, contrariantă. Care te ia de mînă şi îţi spune: fii atent, ceea ce vezi nu e ceea ce vezi. E cu totul altceva. Ceea ce nu vezi e ceea ce vezi. Unde (cînd) apare arta în această succesiune de paşi? Abia după pasul 4. Adică în momentul cînd habitudinea vederii comune este pulverizată. Scurtcircuitul acesta este temeiul artei, iar în logică se numeşte paradox. Un principiu Zen spune: Cînd privim, nu vedem. Cînd auzim, nu înţelegem. Ne întîlnim aici cu Rectificarea numelor (Kuan-tse, filosof din şcoala confucianistă 298-238 îCh) Ca universul să ţină, nomothetul trebuie să fie în perfectă concordanţă cu realitatea. Şi biblicul Adam dădea nume animalelor. Numai că, în aceeaşi logică paradoxală, universul trebuie literalmente pulverizat tocmai prin energia cuvintelor. Focul nu este cald. Ochiul nu vede. Un cal galben şi o vacă neagră sunt trei. (Huei-tze sec IV, îCh). În Grecia euclidiană: Ai ce nu ai pierdut. Nu ai pierdut coarne. Deci ai coarne; Cîte fire de păr trebuie să ne lipsească de pe cap pentru ne atribui o chelie? Sărim în 1905: Mulţimea tuturor mulţimilor care nu se conţin nu poate să se conţină, dar nici nu poate să nu se conţină (paradoxul lui Russell). Iar avva Zaharia spune în Pateric: După mine, a fi monah înseamnă a sta împotriva ta însuţi în toate”.
Vedem de jur împrejur numai pipe, perfect desenate, dar nicăieri nu există o pipă. Numai cele din tablou, intangibile în care nu se poate aprinde focul. Paradoxul este focul rece, soarele negru al iniţiaţilor, supremul oximoron al lumii. Scriu – negru şi alb – pentru că scrisul este şi el paradoxal. Spune, adică, despre o lume virtuală, adică o lume care, ca şi lumina în fizică, există şi nu există.
„Cîţiva bătrîni s-au dus la avva Pimen şi l-au întrebat: «Dacă-i vedem pe fraţi aţipind la liturghie, să-i scuturăm, ca să-i ţinem treji?» El le zice: «Eu, cînd văd un frate aţipind îi pun capul pe genunchii mei şi-l odihnesc»”. Literatura, filosofia, credinţa, ştiinţa… sunt tot atîtea moduri de a ţine treaz paradoxul. Uită-te îndelung la tabloul lui Magritte care NU reprezintă o pipă. Vei şti că l-ai privit suficient cînd vei înţelege ce este o pipă.

2005