DIN NOU (ŞI
DIN ALTĂ PARTE) DESPRE CANON
La începutul anilor 90 discuţiile
despre canon ocupau spaţiul nostru cultural. Polemicile erau aprige, se dădeau
anateme reciproce de mai toţi papii criticii, dar pînă la urmă focul lor s-a
stins fără cine ştie ce schimbări majore, doar din cînd în cînd mai răzbate
cîte o rafală polemică în presa culturală. Asta şi din cauza modului
vindicativ, superficial în care s-au purtat unele dintre dezbateri, de tipul
„sculaţi-vă degrabă voi, să venim noi”. Canonul, însă, este doar o listă. Este important să fii în listă
dar şi cît de sus eşti în listă. Sunt întrebări fireşti: cine face lista? Care
este impactul ei public? Cum devine
ea „oficială”? Care sunt criteriile? Cum şi Cînd au loc schimbări de ierarhie. Fac apel la cartea
fundamentală a lui Harold Bloom Canonul
Occidental. Ea exprimă clar o puternică
nostalgie (Elegie pentru canon este
primul capitol) după valorile tari, valorile sigure. Pe care gîndirea
postmodernismului le abhoră. Canonul este apoi legat de învăţămînt, ca
instituţie fundamentală ce impune lista. Şi,
implicit, de tradiţie. Puterea
acestui cuvînt este deosebită în spaţiul
nostru cultural care s-a construit de la începutul epocii moderne, din sec XIX,
pe tensiunea dintre „tradiţie” şi „modernizare”. Văzuţi uneori ca termeni
ireconciliabili. Ghilimele de mai înainte vor doar să sugereze că fiecare
dintre cele două concepte, ca şi raportul dintre ele, au luat de-a lungul
vremii sensuri diferite. O istorie
detaliată a acestei confruntări rămîne a fi scrisă. „...chestiunea [este] de alegere între texte aflate în continuă
competiţie pentru supravieţuire, indiferent cum am privi alegerea lor: ca fiind
făcută de grupuri sociale, instituţii de învăţămînt şi tradiţii critice
dominante sau, aşa cum cred eu, de autori mai noi, care se simt aleşi de către
anumite figuri ancestrale”, scrie Bloom. Această privire, dinspre prezent
spre trecut, are a ne oferi surprize. Căci, dacă pînă la perioada
interbelică, ba chiar pînă la Generaţia
60 lucrurile canonului par aşezate într-o relativă stabilitate, pentru ce
urmează de atunci încoace seismica este mult mai agitată, ne lovim de o
deconcentrantă lipsă de criterii şi varietate a punctelor de abordare. Aşa cum
s-a încercat la noi, înlocuind realismul cu suprarealismul în capul listei, ca
să zic aşa, este un demers sărac în idee. În plus, apărarea canonului literar
şi demolarea lui sunt profund politizate, tot Bloom o spune. Asta face şi mai complicată
abordarea, într-o cultură care şi-a făcut din „apolitism” şi „autonomia esteticului”
un stindard, o axiomă şi un zid de
apărare în vremuri de ciumă ideologică. O altă aserţiune care trebuie
aprofundată ne atrage atenţia că „în
canon se poate pătrunde doar prin forţă estetică, construită în principal
dintr-un amalagam de stăpînire a limbajului figurativ, originalitate, putere
cognitivă, cunoaştere şi exuberanţă în stil”. Toate cele cinci criterii ar
trebui analizate cu răbdare pentru a reconstrui canonul de azi. Vom vedea cu surpindere
că nu sunt deloc mulţi scriitori care îndeplinesc simultan toate cele cinci
condiţii. Politizarea ţine şi de faptul că lista este irevocabil elitistă şi
rodul acţiunii unei elite. Or, la noi, după 89 asistăm la un foarte ciudat
fenomen de denigrare a elitelor, ipocrit se plînge pe toate drumurile că nu
avem o elită, în realitate ea este împiedicată prin orice mijloace să se
manifeste. Pseudo-elitele construite în timpul şi după epoca comunistă (vezi
cartea lui Boia) dictează şi contzrolează totul. „Elitist” a devenit în limba
română de azi un cuvînt puternic pejorativ, rostit cu o scrîşnire de măsele şi
un stuchit de silă într-o parte, şi resentimentul de care va veni imediat vorba
răsună puternic în această stranie mutaţie semantică.
Ce putem observa? Iremdiabil calaţi pe
mecanismul împrumutării formelor fără fond, imediat după 1990 neo-ideologii s-au
grăbit să desfiinţeze canonul, înainte chiar de avea unul bine articulat
conceptual. Căci la noi nu se putea vorbi de o aşezare canonică liberă, în urma
unei competiţii estetice îndelungate, opţiunile fuseseră iremediabil afectate
de regimuri dictatoriale. Principalul acuzat al acestui „canon vechi” a fost,
bineînţeles, bineînţeles, Eminescu, irevocabil centrul acestui canon. Am
schiţat în altă parte o demonstraţie a justificării iremplasabile a acestei supremaţii
eminesciene, care respectă la scara culturii noastre cu fidelitate criteriile
lui Bloom. Ceea ce spune Bloom despre Shakespeare, am putea transla în spaţiul
bietei literaturi române despre Eminescu „Supremaţia
lui Shakespare /Eminescu/ este, sunt sigur, stânca pe care va eşua, până la
urmă Şcoala Resentimentului”. Căci există şi la noi o foarte vocală astfel
de şcoală. De fapt, un grup de presiune, militînd pentru un foarte îngust
înţeles al termenului de modernizare. Care este contextul istoric? Într-un fel,
este oarecum normal ca imediat după perioada comunistă canonul să fi fost
perceput ca fiind ceva opresiv, impus pe criterii false de către partid, o bastilie
care trebuia de îndată dărîmată. Paradoxul este că polemicile s-au purtat la
modul înlocuirii unei închideri cu altă închidere. Dinamismul unui canon nu poate fi însă omis nepedepsit. Nu poţi
introduce în canon Şcoala de la Târgovişte scoţîndu-l pur şi simplu pe Marin
Preda, sau pe onirici, eliminându-l pe Nichita Stănescu. Purtată astfel,
discuţia este cel puţin neserioasă. Aşa se face, că, pînă la urmă, canonul nu s-a lărgit deloc, ci
a rămas cam acelaşi. Pînă acum această „bătălie canonică” este un joc cu sumă
nulă. Nici măcar evenimente culturale cum a fost apariţia Istoriei lui Manolescu nu au avut impactul necesar unei schimbări
canonice (nici nu şi-a propus, dimpotrivă, este o operă conservatoare, de consolidare, axiomatic nu-şi propune să
schimbe nimic). Marea problemă a canonului literaturii române constă în sensul
istoric specific pe care îl capătă la noi termenii tradiţie vs modernitate. Departe
de a avea sensuri primordial culturale, aceşti doi termeni polari, capătă la
noi conotaţii politice şi sociale care încarcă mult orice discuţie. Cînd vorbim
de modernizarea literaturii în cele
două mari epoci, post-paşoptistă şi interbelică, (şi poate şi în cea
post-decembristă) vorbim de fapt de schimbări de mentalitate şi sociale mult
mai ample. Însuşi faptul că noua bătălie canonică a obosit suspect de repede
arată că există ritmuri subreptice specifice pe care nu putem încă să le
depăşim. Poate nu a venit momentul unei schimbări, fructul nu s-a copt.
Deci care ar fi rolul şcolii în
fixarea canonului? Aşezarea aberantă a învăţămîntului nostru, în special a
celui umanistic, cariat de pseudoreforme, rolul de cenuşăreasă al limbii române
(redusă la o funcţie pur comunicaţională, aşa cum prevăd documentele
ministerului) au dus la o sărăcire, o amputare cantitativă şi calitativă a
canonului. Cu vreo 17 scriitori în programa de bacalureat (ei sunt canonul!), fiecare prezentat printr-un singur text, cu subiecte de examene care nu stimulează
nicidecum diversitatea lecturilor... ci frizează de multe ori, să o spunem
cinstit pragul imbecilităţii, nu se poate vorbi de canon serios. Cred că suntem singura ţară europeană
cu o situaţie schizoidă a predării literaturii în şcoală. În programa de liceu
există, fireşte, mai mulţi autori dar numai cei 17 sunt în programa de
bacalaureat. Căci numai aceştia fixează pentru absolvent canonul. Restul sunt
umplutură, nici elevul, nici profesorul nu le vor acorda atenţie suficientă.
Aşa se face că „ultimii” autori cuprinşi în programa respectivă sunt Nichita
Stănescu şi Marin Sorescu. Asta creează dintru început în mintea elevului
portretul unei literaturi moarte. Am
povestit de mai multe ori întrebarea dărîmătoare pe care mi-a pus-o un elev
sărac cu duhul (literaturii), dar extrem de corectă şi bine ţintită: dom’
profesor, azi mai trăiesc scriitori? Este întrebarea de la care ar trebui să
pornească reconstruirea canonului actual. Presiunea ar veni, aşa cum se cuvine,
dinspre prezent înspre trecut, într-altfel i-am studia pe Eminescu şi Blaga
dacă am porni dinspre Nichita şi Cărtărescu. Adevărata schimbare a canonului nu
se va face decît în momentul în care literatura actuală va intra cu drepturi
depline în programele de studiu liceal. Lărgirea programei de bacalaureat în
aşa fel încît toate textele studiate
să fie materie de examen ar duce la o schimbare fundamentală a grilei de
cunoaştere şi de percepţie. La vîrsta pe care o are azi Cărtărescu, Nichita era
de mult clasicizat în manuale şi programe. Vă scutesc de exemple de cum se
petrece acest lucru în Franţa de pildă, unde texte foarte noi apar mereu în
programa de bacalaureat. Dar să trecem de la teorie la practică, adică la listă. Să vedem nişte modificări, pe care le enumăr
absolut la întîmplare.
Să spun de pildă că unul dintre cele
mai puternice romane ale literaturii române este cel numit Istorii, al lui Mircea
Ciobanu. Care lipseşte, inexplicabil, în mai toate „clasamentele” care se fac
ocazional. Mult supra-evaluatele romane ale lui Călinescu, prin comparaţie,
sunt constructe precare (Enigma Otiliei în
special), pline de inadvertenţe epice,
cusute cu aţă albă, făcute iar nu născute, tocmai de aceea foarte iubite de
profesori, fiindcă se vede însăilarea. Cu altă semnătură, ele n-ar fi intrat
niciodată în canon, ar fi stat cel mult alături de cele ale lui Cezar Petrescu.
Apropo de Călinescu, ar trebui să băgăm de seamă că biografia cea mai
comprehensivă a lui Eminescu nu mai este de mult cea a „divinului critic”, ci Hyperion, viaţa lui Eminescu, a lui George Munteanu, carte azi ţinută în
anonimat. Exegeza eminesciană, în genere, suferă de o „înţepenire canonică”
timorantă. Dacă scrii „de bine” de Eminescu eşti atacat dintr-o parte că eşti
naţionalist, paseist, conservator, antisemit, dacofil, protocronist, etc. Dacă
scrii „de rău”, eşti atacat din partea cealaltă pentru lipsă de patriotism.
Patologic este cazul în care scrii de bine dar eşti acuzat că ai scris de rău,
cum a păţit Patapievici. Trec mai departe... De ce ne e frică şi azi să spunem
că Ioan Alexandru este un mare poet religios, de stirpea lui Claudel? Este
acceptată cu chiu cu vai doar prima jumătate a activităţii sale, mai
expresionistă. Nu şi perioada Imnelor.
Lipsesc monografiile şi analizele comprehensive (critica noastră e cantonată
într-un „estetism” deloc postmodernist, lipsită de anvergura culturală a
teologiei ori filosofiei neapărat necesare). Francezii pot spune liniştiţi că
Péguy sau Claudel sunt mari scriitori religioşi, nouă ne e frică. Daniel
Turcea, alt exemplu, ar trebui situat printre marii poeţi metafizici, în
ierarhie imediat alături de Nichita Stănescu. Cine mai ştie de el, în afara
specialiştilor? Sau de Cezar Baltag? Ileana Mălăncioiu este un poet clasic, ea nu există în manualele în
care (tot sunt la modă studiile de gen) nu
există nici o femeie! Jurnalul lui Steinhardt, unanim recunoscut ca una
dintre cărţile majore apărute după 1990, nu este, totuşi, socotit suficient de
reprezentativ pentru a fi subiect de bacalaureat. Critica literară lipseşte în
întregime din „perspectiva comunicaţională” castratoare a predării literaturii.
Unul dintre cei mai puternici prozatori de azi, Radu Aldulescu, n-ar merita să
intre în manuale, cel puţin prin romanul Ana
Maria şi îngerii, în care elevul de azi s-ar regăsi cu problemele zilei,
lesne recognoscibile? I.D. Sârbu nu vorbeşte mai profund despre comunism decît
alţi congeneri? Este o scamatorie penibilă să le vorbeşti elevilor despre modernitatea eroilor interbelici pentru
că ei se duc la mare, poartă cămaşa cu mânecă scurtă şi fără cravată sau se duc la un meci de box. Pentru
elevii de azi, toate astea sunt la fel de „antice” ca şi îmbrăcămintea eroilor
din Ciocoii lui Filimon. O discuţie
dificilă este de purtat asupra „romanelor obsedantului deceniu”, în ce măsură
ele datează, devin imposibil de descifrat pentru un cititor de azi, străin de
codurile secrete ale epocii. Profesorii universitari care lucrează cu studenţii
această temă s-au lovit demult de această înstrăinare a codului. Romanele
acestea sunt, de altfel, total absente din îngusta programă liceală. Dar unde
este Octavian Paler, autor de succes şi înainte şi după 1989? Unde este
eseistica sclipitoare a lui Paleologu? Unde este Gabriela Melinescu, scriitor
de prim rang? Unde este acea carte stranie între toa te dar atât de
„tinerească” Viaţa şi opiniile lui
Zacharias Lichter de Matei Călinescu? Unde este literatura non-fictivă de
la Vasile Pârvan la Emil Cioran? Unde este capitolul literaturii concentraţionare?
Care, în mod obligatoriu, ar trebui să creeze un nou domeniu de teorie
textuală. Unde sînt literatura
basarabeană şi cea a exilului? Unde este explozia literaturii memorialistice,
care presupune instrumente aparte de analiză, dar lipseşte total din viziunea
despre cultură a elevului de azi?
M-am plasat la acest nivel, „de jos”,
pentru că arată cît de profund vicioasă este viziunea pe care-o avem asupra
canonului. Lumea noastră literară este nombrilistă, exclusiv preocupată de sine,
fără să înţeleagă mecanismul inerent al formării canonului, care nu este unul
pur literar. Fiindcă antrenează a anume filosofie a valorilor, în afara căreia
totul se reduce la o luptă pentru putere între grupuri de presiune simbolică,
aşa cum încearcă să ne convingă unii, care văd peste tot boieri ai minţii.
Problema este alta: România a intrat brusc, a fost aruncată în sens
existenţialist, în lumea postmodernă a relativizării tuturor valorilor şi a
nivelării non-ierarhice, fără să fi avut timp să epuizeze, precum culturile
occidentale, deliciile şi pericolele ierarhiioor bine articulate. În
consecinţă, nici toleranţa la non-conformism. România suferă, cum s-a spus, de
o „modernitate neîncheiată”. Asta ar putea fi, paradoxal, şi un avantaj, dacă
am avea inteligenţa să speculăm această defazare, cum am început să folosim
agricultura primitivă pentru a furniza produse bio. Lipsesc însă analizele
aprofundate asupra a ceea ce înseamnă modernizare, asupra traseelor de urmat. Profesorul
Sorin Alexandrescu vorbea despre periodica recădere în pre-modernitate a
intelectualităţii româneşti. Fenomen probabil vizibil şi în ceea ce priveşte
reconfigurarea canonului. Pentru că nu e normal ca un elev să termine liceul
fără să fi aflat nimic despre Octavian Goga de exemplu. Dar şi despre Anton
Holban sau Gib Mihăescu.
Închei observînd un lucru elementar. Canonul
literar nu este nicidecum o chestiune pur literară. El trimite spre contexte
mai largi culturale,etno-psihologice sau istorice. De aceea cercetarea lui
ridică multe întrebări care depăşesc un scriitor sau altul, o carte sau alta.
Canonul este o hartă cu toate formele de relief incluse, şi cu cît harta este
mai exactă, cu atît teritoriul este mai accesibil călătorului.