duminică, 21 octombrie 2012

Prefață la vol. Ispitirea aldinelor de Gilda Bularda


PE JOS, SPRE CER

        

         Poezia este ascensiune. Simultan spre cer şi spre inima cuvântului. Un fel de pelerinaj la mănăstirea cuvintelor. Dacă nu ai starea rugăciunii, nu accezi decât la proza din poezie. Aveţi în faţa ochilor un volum de debut poetic târziu, dar nu întârziat. Un volum în care poezia s-a sedimentat printr-o decantare de vinuri vechi. Dintr-o inspiraţie cel puţin ternară: inevitabila experienţă lăuntrică, religiosul şi excepţionala cunoaştere a etosului şi limbajului vechi. Ispitirea aldinelor  este un corpus de poezii preocupate de rost, de funcţionalitatea originară a cuvintelor şi lucrurilor. De aici întâlnirea neobişnuită dintre un soi de hermetism, datorat construcţiilor eliptice, şi un lirism proclamat în deplină libertate interioară şi în respectul temelor majore. Remarc dintru început coerența, unitatea volumului, dincolo de tehnicile diverse ale prozodiei. E o poezie care, în aparenţă simplă, nu se citeşte deloc uşor, tocmai pentru că reţinerea autoarei în faţa Spunerii îi impune cititorului să reconstituie el mental totalitatea mesajului (vezi, de exemplu, Gargamela sau După ziua a şaptea). Autoarea îşi construieşte fiecare poem ca pe un fel de scenariu imagistic, poemul presupune un traseu  pe care te invită să o urmezi spre o revelaţie mereu aşteptată în interiorul imaginii. Caută prin poezie rădăcini metafizice, construieşte textul într-o arhitectură ce variază între rugăciune şi spovadă. Poeziile, fie în vers liber, fie rimate, au o arhitectonică foarte îngrijită, o preczie de filigran. Noi, modernii de ziua a şaptea sau a opta, ne-am obişnuit a crede că sensul poeziei este (dacă este) undeva în afara sau deasupra ei. Refugiindu-se fie doar în jocuri textuale, fie în biograficul redus la fiziologic, poezia a intrat în nevroza identitară şi în amnezia valorică. Există şi aici biografic, din abundenţă, dar bine transfigurat, nu se poate altfel. Hemografiile nichitiene nu erau, în teoria poetică, altceva decât această vărsare de sânge literal, îngroşat. E o poezie cali-grafiată, nu în sensul unei delicateţi feminine (deloc prezentă aici), ci în sensul respectului pentru cuvânt. Uneori poezia se apropie de incantaţie, alteori are bruscheţea sonoră a sfâşierii unei ţesături fine de mătase (Rochia de zarpă) „O rochie de zarpă îmi e singurătatea/ce pasul poticneşte. Făgaş săpat de vânt/mai leapădă un mâine, când trena mult prea largă/se sfâşie în bocet pecetluind cuvânt.” De altfel, ingambamentul este una dintre figurile, atât de rare în poezia de azi, marcante pentru textele Gildei Bularda. Sugerând parcă şi grafic această fracturare a gândului, obligat să se curme înainte de a zbura. Pe de altă parte, poezia are o materialitate care vine din tensiunea constructivă ce apare între alegerea unor cuvinte de tot rare şi complexitatea sintactică. „De alge simt mirosul/visând adânc sub tâmplă/în racla nisipie/las pacea să mă-ngroape”. Poeta este o degustătoare de cuvinte rare, o limbă uitată renaşte surprinzător dintre rândurile poeziei: paralaghia, chinonic, colimvitra, zarpă, pricesne, şahmarand, corvan, proschinitar, rancoare, pinax, nagode, şabanale, mejdine, ciuhaia, cuticula, pricuroasă, băgrini, gubave, hamsin… pietre rare într-o montură de imagini mizând pe tradiţie mai mult decât pe inovaţie. E nevoie de dicţionar? Fireşte! Este aceasta o deficienţă sau o infatuare a poeziei? Nu cred, dimpotrivă, mi se pare a fi mai degrabă o secretă provocare, o mustrare pentru că am uitat, am sărăcit o limbă pe care am redus-o la o aseptică funcţionalitate. Nu este acesta, până la urmă, unul dintre rosturile  fundamentale ale poetului?

            Realitatea, decantată până la imaginea obscură, este când asaltată rogativ (este evident caracterul psalmic al multor texte), când părăsită pentru refugii romantice în imaginar. Este o poezie care se formează prin succesive epurări, o poezie a desfolierii tomnatice de înţelesuri (tot este toamna anotimpul atotprezent). Iată poemul ISOP „Isopul cuvintelor/unge rănile/dintre noapte şi zi,/dintre toamnă şi iarnă,/dintre frig şi arşiţă,/picurând în candela iubirii./Arunc pe umerii goi ai lumii/haina mea de înţelesuri./Totul se pierde/sub povara rece şi albă/a gândului îngheţat în veci/pe buze./Între noi au înverzit Laponii.” Este, din nou, vorba despre rolul de vindecare al cuvintelor care susţin lumea prin plasa lor atât de subţire de sensuri. Poezia este – simplu – „o pâine mirosind a lacrimi” (excepţională imagine) şi act de penitenţă continuă, pelerinaj „pe jos, spre cer”: „...dar fiindcă m-a-mbrăcat Lumina,/cu-n vis/ sunt astăzi mai săracă/şi-ncep cuvintele să-mi tacă./de scriu... Dar ştii a cui e vina/că-i prea târziu?...Dansează ploi/în joc de flăcări furibunde/şi-amestecând culori fecunde/au împarţit un cer la doi”. Sau „Puţini sunt cei  ce ştiu/să lege rănile pâinii,/cu năframa albită de iertare”.

                Femininul are un rol aparte în aceste poeme. Nu este nimic social, ci mitic în acest  strigăt continuu de iertare de a fi femeie, de spaima stîlpului de sare, înţeles ca asumare dramatică a unei complicate şi dificile condiţii de slujire: „Egal să-mpart canonul n-am ştiut,/la rândul  meu rescriu aceeaşi dramă, /să fiu cum pot şi doar atât cât sunt,/femeie hărăzită, fiică, mamă// Talantul fără rost am risipit…/Nesocotind hieratica povară /mă sângerează crucea unui gând./E spaima grea rămânerii afară”. Sau  „Singurătatea poartă numele femeii”. O altă imagine recurentă, strâns legată, pentru cine ştie referinţele culturale, de cea a femeii este cea a pietrei/împietririi.Simt piatra ce mă frânge./O mângâi, îmi vorbeşte/din rana unui munte”.  Sau: „pietrele desenează păcate/ce nu-mi vor umbra./Doar sufletul/ce nu-şi găseşte loc/între tâlhari”.  Piatra este un simbol al „zborului invers”, memento al Căderii, instrument al pedepsei. Fără spasme retorice, ni se arată o poezie a crepusculului, cu viziuni exact desenate şi puternice ale sfârşitului de lume: „Cangrene noi au împânzit oraşul./Dinspre ruini ce n-au trăit dezastre/se-nalţă gângave privelişti./A tot ce-a fost./Prin crăpături a înflorit uitarea,/caduce tencuieli astupă rana,/cu mucegaiuri. Zugrăvită,/culoarea mântuielii pretutindeni./Arcade schioape sprijină pe umeri/tăcerea cuibului de cioară./Mătasea din tapeturi plânge/golaşe ziduri. Uşi trântite/aşteaptă paşii de niciunde./Într-un ungher uitat de ploaie,/istorii ghemuite în cochilii,/gubave stafii scot afară /tentacule de întrebări mioape./Ascult cum de sub tălpi /tresar imperii…/Din cardinalele cadrane,/se scurge peste noi apusul//ultimei zodii mincinoase”.(Mătase plângând)

Este un tip de poezie care se dezinteresează complet de „trenduri”, de autoreferenţialitatea ce-şi clamează urbi et orbi neputinţa creativă, o poezie care se întemeiază pe solul ferm al chestiunilor fundamentale. Nu întâmplător, primul text din plachetă este dedicat tatălui iar ultimul Părintelui Iustin Pârvu. Sunt cele două axe de referinţă pe care se ridică lirismul volumului, un indicator exact pentru grila de lectură. Nu e uşor să-ţi construieşti poezia ca o via dolorosa, să-ţi însângerezi tălpile în ascensiune pentru ca aripile să nu mai doară prin absenţă. „Trupul e o glumă proastă/sentimentele/nu se uită în oglindă/niciodată”. Sublimată până la absenţă, istoria nu apare ca temă, urmărim doar efectele ei interioare. Una dintre cele mai celebre interogaţii asupra rostului poeziei, mereu reluată de atunci, se întreabă (prin Hölderlin) la ce bun poeţii în timpuri sărace (de restrişte, de secetă). Am avut timpuri de mare secetă, de mare restrişte, unele mult mai aprige de atâta se anunţă a urma. Va fi scrâşnirea măselelor. Şi totuşi, apare, iată, poezie. Să înţelegem împreună de ce. Oare pentru că: „În căuşul inimii/unde sălăşluieşte amintirea,/frigul cerşeşte adăpost”?