PE JOS, SPRE CER
Poezia este
ascensiune. Simultan spre cer şi spre inima cuvântului. Un fel de pelerinaj la
mănăstirea cuvintelor. Dacă nu ai starea rugăciunii, nu accezi decât la proza
din poezie. Aveţi în faţa ochilor un volum de debut poetic târziu, dar nu
întârziat. Un volum în care poezia s-a sedimentat printr-o decantare de vinuri
vechi. Dintr-o inspiraţie cel puţin ternară: inevitabila experienţă lăuntrică,
religiosul şi excepţionala cunoaştere a etosului şi limbajului vechi. Ispitirea aldinelor este un corpus de poezii preocupate de rost,
de funcţionalitatea originară a cuvintelor şi lucrurilor. De aici întâlnirea
neobişnuită dintre un soi de hermetism, datorat construcţiilor eliptice, şi un
lirism proclamat în deplină libertate interioară şi în respectul temelor
majore. Remarc dintru început coerența, unitatea volumului, dincolo de
tehnicile diverse ale prozodiei. E o poezie care, în aparenţă simplă, nu se
citeşte deloc uşor, tocmai pentru că reţinerea autoarei în faţa Spunerii îi
impune cititorului să reconstituie el mental totalitatea mesajului (vezi, de
exemplu, Gargamela sau După ziua a şaptea). Autoarea îşi
construieşte fiecare poem ca pe un fel de scenariu imagistic, poemul presupune un traseu pe care te invită să o urmezi spre o revelaţie
mereu aşteptată în interiorul imaginii. Caută prin poezie rădăcini metafizice,
construieşte textul într-o arhitectură ce variază între rugăciune şi spovadă. Poeziile,
fie în vers liber, fie rimate, au o arhitectonică foarte îngrijită, o preczie
de filigran. Noi, modernii de ziua a şaptea sau a opta, ne-am obişnuit a crede
că sensul poeziei este (dacă este) undeva în afara sau deasupra ei.
Refugiindu-se fie doar în jocuri textuale, fie în biograficul redus la
fiziologic, poezia a intrat în nevroza identitară şi în amnezia valorică. Există
şi aici biografic, din abundenţă, dar bine transfigurat, nu se poate altfel.
Hemografiile nichitiene nu erau, în teoria poetică, altceva decât această
vărsare de sânge literal, îngroşat. E o poezie cali-grafiată, nu în sensul unei
delicateţi feminine (deloc prezentă aici), ci în sensul respectului pentru cuvânt.
Uneori poezia se apropie de incantaţie, alteori are bruscheţea sonoră a sfâşierii
unei ţesături fine de mătase (Rochia de
zarpă) „O rochie de
zarpă îmi e singurătatea/ce pasul poticneşte. Făgaş săpat de vânt/mai leapădă
un mâine, când trena mult prea largă/se sfâşie în bocet pecetluind cuvânt.” De altfel, ingambamentul este una
dintre figurile, atât de rare în poezia de azi, marcante pentru textele Gildei
Bularda. Sugerând parcă şi grafic această fracturare a gândului, obligat să se
curme înainte de a zbura. Pe de altă parte, poezia are o materialitate care
vine din tensiunea constructivă ce apare între alegerea unor cuvinte de tot
rare şi complexitatea sintactică. „De alge simt mirosul/visând adânc sub tâmplă/în racla
nisipie/las pacea să mă-ngroape”. Poeta este o degustătoare de
cuvinte rare, o limbă uitată renaşte surprinzător dintre rândurile poeziei:
paralaghia, chinonic, colimvitra, zarpă, pricesne, şahmarand, corvan,
proschinitar, rancoare, pinax, nagode, şabanale, mejdine, ciuhaia, cuticula,
pricuroasă, băgrini, gubave, hamsin… pietre rare într-o montură de imagini mizând
pe tradiţie mai mult decât pe inovaţie. E nevoie de dicţionar? Fireşte! Este
aceasta o deficienţă sau o infatuare a poeziei? Nu cred, dimpotrivă, mi se pare
a fi mai degrabă o secretă provocare, o mustrare pentru că am uitat, am sărăcit o limbă pe care am redus-o la o aseptică funcţionalitate. Nu este acesta, până la
urmă, unul dintre rosturile fundamentale
ale poetului?
Realitatea, decantată până la imaginea obscură, este când
asaltată rogativ (este evident caracterul psalmic al multor texte), când
părăsită pentru refugii romantice în imaginar. Este o poezie care se formează prin
succesive epurări, o poezie a desfolierii tomnatice de înţelesuri (tot este
toamna anotimpul atotprezent). Iată poemul ISOP
„Isopul cuvintelor/unge
rănile/dintre noapte şi zi,/dintre toamnă şi iarnă,/dintre frig şi arşiţă,/picurând
în candela iubirii./Arunc pe umerii goi ai lumii/haina mea de înţelesuri./Totul
se pierde/sub povara rece şi albă/a gândului îngheţat în veci/pe buze./Între
noi au înverzit Laponii.” Este, din nou, vorba despre rolul de vindecare al
cuvintelor care susţin lumea prin plasa lor atât de subţire de sensuri. Poezia
este – simplu – „o pâine mirosind a lacrimi” (excepţională imagine) şi act de
penitenţă continuă, pelerinaj „pe jos, spre cer”: „...dar
fiindcă m-a-mbrăcat Lumina,/cu-n vis/ sunt astăzi mai săracă/şi-ncep cuvintele
să-mi tacă./de scriu... Dar ştii a cui e vina/că-i prea târziu?...Dansează ploi/în joc
de flăcări furibunde/şi-amestecând
culori fecunde/au împarţit un cer la doi”. Sau „Puţini sunt cei ce ştiu/să lege rănile pâinii,/cu năframa
albită de iertare”.
Femininul
are un rol aparte în aceste poeme. Nu este nimic social, ci mitic în acest strigăt continuu de iertare de a fi femeie, de
spaima stîlpului de sare, înţeles ca asumare
dramatică a unei complicate şi dificile condiţii de slujire: „Egal să-mpart canonul n-am ştiut,/la rândul meu rescriu aceeaşi dramă, /să fiu cum pot şi doar atât cât sunt,/femeie
hărăzită, fiică, mamă// Talantul fără rost am risipit…/Nesocotind hieratica
povară /mă sângerează crucea unui gând./E spaima grea rămânerii afară”. Sau „Singurătatea poartă numele femeii”. O altă
imagine recurentă, strâns legată, pentru cine ştie referinţele culturale, de
cea a femeii este cea a pietrei/împietririi. „Simt piatra ce mă frânge./O mângâi,
îmi vorbeşte/din rana unui munte”. Sau: „pietrele
desenează păcate/ce nu-mi vor umbra./Doar sufletul/ce nu-şi găseşte loc/între
tâlhari”. Piatra este un simbol al
„zborului invers”, memento al Căderii, instrument al pedepsei. Fără spasme
retorice, ni se arată o poezie a crepusculului, cu viziuni exact desenate şi
puternice ale sfârşitului de lume: „Cangrene noi au împânzit oraşul./Dinspre
ruini ce n-au trăit dezastre/se-nalţă gângave privelişti./A tot ce-a fost./Prin
crăpături a înflorit uitarea,/caduce tencuieli astupă rana,/cu mucegaiuri.
Zugrăvită,/culoarea mântuielii pretutindeni./Arcade schioape sprijină pe umeri/tăcerea
cuibului de cioară./Mătasea din tapeturi plânge/golaşe ziduri. Uşi trântite/aşteaptă
paşii de niciunde./Într-un ungher uitat de ploaie,/istorii ghemuite în cochilii,/gubave
stafii scot afară /tentacule de întrebări mioape./Ascult cum de sub tălpi /tresar
imperii…/Din cardinalele cadrane,/se scurge peste noi apusul//ultimei zodii
mincinoase”.(Mătase plângând)
Este un tip de poezie
care se dezinteresează complet de „trenduri”, de autoreferenţialitatea ce-şi
clamează urbi et orbi neputinţa creativă, o poezie care se întemeiază pe solul
ferm al chestiunilor fundamentale. Nu întâmplător, primul text din plachetă
este dedicat tatălui iar ultimul Părintelui Iustin Pârvu. Sunt cele două axe de
referinţă pe care se ridică lirismul volumului, un indicator exact pentru grila
de lectură. Nu e uşor să-ţi construieşti poezia ca o via dolorosa, să-ţi însângerezi
tălpile în ascensiune pentru ca aripile să nu mai doară prin absenţă. „Trupul e
o glumă proastă/sentimentele/nu se uită în oglindă/niciodată”. Sublimată până
la absenţă, istoria nu apare ca temă, urmărim doar efectele ei interioare. Una
dintre cele mai celebre interogaţii asupra rostului poeziei, mereu reluată de
atunci, se întreabă (prin Hölderlin) la ce bun poeţii în timpuri sărace (de
restrişte, de secetă). Am avut timpuri de mare secetă, de mare restrişte, unele
mult mai aprige de atâta se anunţă a urma. Va fi scrâşnirea măselelor. Şi
totuşi, apare, iată, poezie. Să înţelegem împreună de ce. Oare pentru că: „În
căuşul inimii/unde
sălăşluieşte amintirea,/frigul cerşeşte adăpost”?
